NOTE DE LECTOR | Peter Balakian : Tigrul în flăcări

Personalitatea lui Peter Balakian am făcut-o cunoscută anterior, în cadrul recenziei la cartea sa Black Dog of Fate (Câinele negru al soartei). O importantă fațetă a scriitorului, însă, a rămas obscură și este momentul să fie relevată, în acest loc foarte adecvat al unei recenzii la o altă carte a aceluiași autor, de altfel menționată tangențial în precedenta recenzie: The Burning Tigris (Tigrul în flăcări).

Vreme de câteva decenii, pe lângă activitatea sa literară, Balakian a acționat împotriva campaniei de propagandă negaționistă promovată de guvernul Turciei ca replică la efortul internațional de recunoaștere a Genocidului armenilor. Față de tentativa turcă de suprimare a existenței Genocidului și de exercitare a unei presiuni asupra SUA și altor națiuni, menită ca acestea să nu recunoască faptele din 1915-18, Balakian a argumentat că Genocidul căruia populația armeană din Imperiul Otoman i-a fost victimă a devenit un model pentru alte genociduri tocmai fiindcă a rămas nerecunoscut și – ca încurajare a celor care aveau să făptuiască noi masacre în formule modernizate – nesancționat. El a cooperat cu scriitori și istorici ca Robert Jay Lifton, Deborah Lipstadt, Robert Melson, Samantha Power, Susan Sontag, Elie Wiesel, și intervențiile lor au modificat sensibil atitudinea presei și a cadrelor universitare americane. În 1996, Balakian și Lifton au pus în circulație o petiție națională publicată în „Chronicle of Higher Education” și intitulată Princeton accused of fronting for the Turkish Government, în care se atrăgea atenția asupra eforturilor turcești de a-i intimida pe savanți corupându-i, așa cum s-a întâmplat cu Heath Lowry de la Universitatea din Princeton (New Jersey). În martie 2004, Balakian, Melson și Power au discutat cu Bill Keller, redactor executiv la „New York Times”, într-o întâlnire care de atunci a schimbat radical felul în care se scria despre Genocid în acea publicație. Balakian a fost de asemenea coautor al unei scrisori pe tema Genocidului, publicată în același ziar. O întrevedere similară au avut Balakian și Elie Wiesel cu Larry Heinzerling, redactor de știri externe la agenția americană Associated Press, contact încheiat cu același rezultat pozitiv. În august 2020, Balakian a înființat, împreună cu alții, grupul Writers for Democratic Action.

Atunci când președintele SUA Joe Biden a făcut o declarație oficială despre Genocidul armenilor la 24 aprilie 2021, Balakian a semnat un articol de opinie în ziarul „The Washington Post”, scriind printre altele: „Niciun președinte american până la Biden n-a avut curajul să enunțe cuvântul genocid,de teamă ca nu cumva să-i supere pe conducătorii Turciei și să aducă daune, astfel, relațiilor cu un aliat puternic, fie el chiar și unul deținând un abominabil cont de prejudiciate drepturi ale omului”. Scriitorul armean a mai avut apariții și intervenții pe tema Genocidului în emisiuni radiofonice și televizate, precum și în reportaje și în filme documentare cu același subiect; așa au fost documentarul PBS The Armenian Genocide,realizat în 2006 de Andrew Goldberg, și documentarul Intent to Destroy,regizat de Joe Berlinger. Alte articole, eseuri și comentarii politice și culturale a publicat el în „The Guardian”, „Salon”, „LA Times”, „Boston Globe”, „The Daily Beast”, „Art in America”, „Literary Hub”, „Poetry” etc.

Pe lângă premiile obținute cu cărțile sale, Balakian a beneficiat de burse Guggenheim și NEA (National Endowment for the Arts), a fost recompensat cu Premiul Spendlove pentru dreptate socială, toleranță și diplomație și a fost distins cu Medalia Prezidențială și cu medalia Movses Khorenațí în Armenia.

Tigrul în flăcări (o translare românească a originalului mai puțin ambiguu, echivalent literalmente cu [Fluviul] Tigris/Tigru arzând) este, ca titlu, o metaforă a tragicelor evenimente petrecute în ținutul de sorginte istorică armeană din estul Imperiului Otoman în anii 1915-18 și soldate cu un milion și jumătate de victime, în două cuvinte Genocidul armenilor. Cartea lui Peter Balakian, subintitulată The Armenian Genocide and America’s Response și editată de HarperCollinsPublishers în 2003, abordează analitic reacția SUA față de ororile săvârșite la o uriașă depărtare geografică față de statul nord-american, dar mai ales la o incalculabilă depărtare spirituală față de o banal de normală conduită civilizată general-umană, de unde și al doilea subtitlu pe coperta volumului: A History of International Human Rights and Forgotten Heroes, aluzie acuzatoare la adresa celor în drept și în datorie – atunci și acum – să repună etica politică și în definitiv cotidiană în funcția ei efectivă.

Scrierea lui Balakian nu este și de altfel nici nu și-a dorit să fie o istorie cronologică a Genocidului (oricum există suficiente), dar și-a propus și a reușit să devină o derulare a unui capitol puțin cunoscut din istoria „secundară” a SUA. Succesul autorului se datorează folosirii unor surse documentare directe, din arhivele franceze, germane, firește americane, iar rezultatul este evidențierea pe de o parte a efortului umanitar și caritabil al societății americane alcătuite din simpli cetățeni pentru a-i ajuta pe armenii năpăstuiți și pe de altă parte a refuzului guvernării americane de a se implica decisiv în a-i numi și pedepsi pe criminali, în consecință urmând să recunoască existența Genocidului. Ca atare, numele circulate în carte nu sunt neapărat cele ale unor personalități faimoase, ci sunt ale unor persoane modeste, însă eficiente, ca Julia Ward Howe, Clara Barton, Charlotte Perkins Gilman, Alice Stone Blackwell, Stephen Crane, alături de altele ca Woodrow Wilson, Theodore Roosevelt, Henry Morgenthau, Ezra Pound etc.  Președintele Wilson a afirmat laconic și categoric: „Destinul Armeniei a fost întotdeauna de un interes special pentru poporul american”.

Cifrele sunt, e drept, seci, dar uneori ele devin semnificative. Ce mărturie promptă mai este necesară ca argument, când cotidianul american „New York Times”, numai el alături de alte publicații din presa mondială, a consemnat imediat faptele, conștiincios și sârguincios, publicând un total de 145 de articole care informau despre mersul evenimentelor și al calamităților în Asia Mică pe tot parcursul lor? Opinia publică americană a fost la curent cu fenomenul inuman al înfometării armenilor și a reacționat colectând 116 milioane de dolari, sumă trimisă ca ajutor prin mijlocirea organizației American Committee on Armenian Atrocities și apoi a succesoarei acesteia, Near East Relief. Industriașii americani din conducerea lui National Armenian Relief Committee, la rândul lor, au alocat sute de mii de dolari în bani, bunuri și servicii, ajutorării armenilor.

Cât îl privește pe autor, căruia ideea de a scrie pe acest subiect i-a venit în 1999, în timpul turneului de lansare a lucrării sale anterioare, Black Dog of Fate, el a dedicat realizării ei patru ani neîntrerupți până la finalizare. Pentru aceasta, a studiat sute de documente ale Departamentului de Stat dintr-un total de vreo 37.000 de pagini păstrate în arhivele naționale, constând în rapoarte ale diplomaților americani privind urgiile abătute asupra populației armene din Imperiul Otoman. Spații generoase din volumul său, inclusiv fotografii, sunt acordate, pe lângă cele rezervate doamnelor caritabile și misionarilor, consulilor americani din orașele otomane, cum au fost Leslie Davies, Jesse Jackson, Oscar Heizer, a căror activitate merituoasă de informare a ambasadorului american a rămas înregistrată în documentele istorice ale Genocidului. Un capitol se cheamă chiar Reports from all over Turkey.

Atitudinea oficială a autorităților americane se manifestase sub auspicii bune (din păcate nevalorificate cu consecvență peste două decenii), încă în 1896, după masacrele hamidiene, când au pierit 300.000 de armeni. Atunci, Congresul american a adoptat rezoluția Cullom, cel dintâi document parlamentar american centrat pe drepturile internaționale ale omului. Menționându-l pe sângerosul „sultan roșu” Abdülhamid II, autor al masacrelor, Balakian comite, din păcate, o deviere anecdotică de la stilul său sobru și scrupulos, consemnând o ipoteză speculativă care nu este convingătoare în ordinea faptelor expuse: s-a zvonit că mama sultanului fusese armeancă (sau cercheză), se numea Pirimujan(?) și fusese dansatoare, având 19 ani când îl născuse pe Abdülhamid. Se spunea că luase trei zile oficialităților din harem ca să-i verifice identitatea, iar Pirimujan avea să fie ignorată de tatăl lui Abdülhamid, sultanul Mecid. Tânărul prinț a fost atașat mamei sale și când el avea șapte ani ea a murit de epuizare fizică, lăsându-l inconsolabil îndurerat. Deși se afirma despre el că moștenise trăsături fizionomice armenești, sultanul care s-a făcut vinovat de moartea a sute de mii de oameni (inclusiv armeni) a negat categoric că ar fi avut „sânge armenesc în vine”. Oricum, acesta nu este un amănunt relevant: politica bestială a lui Abdülhamid II a fost numită de psihologul social Irvin Staub, pe care îl citează Balakian, un „continuum al distrugerii”, deoarece o succesiune progresivă de schimbări în culturi și în indivizi solicită în mod uzual masacre sau genociduri, uneori, ca în cazul Genocidului armenilor, această succesiune progresivă durând decenii sau chiar secole.

Altfel, narațiunea lui Balakian urmează un curs bine documentat, cu citate copioase și cu detalii bine asimilate în contextul reconstituirii epocii Genocidului. Înainte de a aborda anul 1915, însă, autorul mai zăbovește asupra anilor 1894-96 și notează un amănunt nu foarte circulat. Se prea bine știe că un martor ocular prețios al Genocidului a fost Armin T. Wegner, care a fotografiat aspecte sugestive, terifiante din calvarul armenilor. Din cartea lui Balakian aflăm că o prestigioasă revistă americană de politică și de cultură, „Harper’s Weekly: A Journal of Civilization”, a publicat în 1895-96 unsprezece fotografii și desene care captaseră imagini ale masacrele și care ilustrau un text descriptiv, înfierându-l pe sultan, intitulat The troubles in Armenia. În mod similar și – apreciază Balakian – superioare calitativ fotografiilor din acea publicație, au fost reproduse „ilustrații extraordinare, adesea mai contrastante și mai realiste” în revista londoneză „The Graphic, an Illustrated Weekly Newspaper”, continuând cu descrieri amănunțite, chiar dacă filiera americană era părăsită.

Balakian depășește, în cartea sa, interesul pentru relația națiunii americane cu Genocidul armenilor, continuându-și investigația cu evoluția istorică a Chestiunii armene și, în paralel, cu atitudinea SUA față de o nouă Armenie, una independentă. El trece prin tratatele postbelice – Sѐvres, Lausanne, Moscova, Kars, Alexandrapol – mai toate injuste pentru armeni și reflectând o simțitoare treptată scădere a implicării oficiale a SUA, spre dezavantajul națiunii armene nedreptățite. Singurele semnale de atașament față de cauza armeană vor rămâne pe hârtie, cum au fost, de exemplu, proiectul Wilson nerealizat al mandatului american pentru Armenia și raportul comisiei parlamentare King-Crane, care a conchis că armenii trebuiau să fie înzestrați cu un teritoriu bine definit, incluzând porțiuni recuperate de la Turcia și de la Rusia și posedând ieșire la Marea Neagră, de asemenea organizați într-un stat autoguvernat, independent. O nouă direcție în politica americană din epoca modernă, cea a interesului pentru țițeiul din Orientul Mijlociu, a avut câștig de cauză și e greu de blamat drept lipsită de altruism o guvernare care  urmărește în primul rând un scop mercantil, dar patriotic. Ar fi nedrept, totuși, să ignorăm o poziție câștigată post-factum (după apariția cărții lui Balakian, care se încheie cu un epilog despre „negaționismul turc și complicitatea Statelor Unite”) prin recunoașterea oficială a Genocidului de către SUA în Congres în noiembrie-decembrie 2019 și apoi prin declarația prezidențială a lui Joe Biden în aprilie 2021. Uneori, calea spre un țel final se dovedește a fi mai pasionantă decât țelul în sine; cu condiția ca, în cele din urmă, țelul să fie atins.

Sergiu Selian

by Sergiu Selian