Catedrala 100

Catedrala armeana vazută de Bogdan Calciu

Construcția Catedralei

Cea mai nouă biserică armeană din sud-estul Europei, cea mai tînără și cea mai fastuoasă din România este Catedrala Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil din București. Ea este singurul lăcaș de cult armeano-gregorian din țară, cu stil arhitectonic specific armenesc, conceput după modelul Sfintei Catedrale de la Ecimiadzin, și cu puternice accente arhitecturale preluate de la Catedrala din Ani, orașul cu 1001 de biserici, fostă Capitală medievală a Armeniei.
În general, bisericile armenești din România nu prezintă un stil arhitectonic armean, ele fiind concepute după modelul arhitectural al bisericilor ortodoxe românești sau pravoslavnice rusești. Motivul este că, în secolele trecute, Biserica Armeană era considerată schismatică iar religia armeano-gregoriană eretică. Acest lucru a făcut ca armenii să-și construiască bisericile după modelul edificilor religioase din împrejur, ape­lînd la meșteri constructori locali și păstrînd astfel înfățișarea exterioară similară cu celelalte biserici pentru a nu putea fi distinse. Uneori construcțiile erau executate în văi (Cetatea Albă, Ismail) sau cu turle joase (Hotin) pentru a nu fi zărite de la distanță. Dar pentru aceasta exista și o altă explicație. Turlele bisericilor armenești trebuiau să fie mai joase decît minaretele moscheelor turcești pentru a nu stîrni gelozia turcilor. Au existat în acest sens chiar și firmane emise și parafate de Sultani, care interziceau construirea turlelor bisericilor creștine mai înalte decît minaretele musulmanilor.

Deși bisericile armenești din România nu au specific arhitectonic armenesc, pre­zența arhitecturii armene în țara noastră este foarte veche. S-a vorbit mult despre in­fluen­ța arhitecturii armene în arhitectura românească. Autori de prestigiu precum Nicolae Ghika-Budești, Gheorghe Balș, Grigore Ionescu și alții au publicat studii ample și lucrări despre înrîurirea armenească în arta arhitecturală română. Să amin­tim dintre acestea lucrările „Influences Armeniennes et Georgiennes sur l’Architec­ture Roumaine“ a lui Balș, „Evoluția Arhitecturii în Muntenia“ a lui Ghika-Budești și „Arhitectura Rom`nească“ de Grigore Ionescu. Unele din bisericile și mănăstirile ro­mânești, cum ar fi Curtea de Argeș, Dealu, Dragomirna, Trei Ierarhi, construite de domnitori sau mari boieri, conțin numeroase elemente de arhitectură armeană, în special în decorațiile exterioare. Ctitorii acestor edificii, dorind ca monumentele ridicate de ei să fie fastuoase, atrăgătoare și să se deosebească de cele din jur, angajau meșteri constructori armeni din zona Araratului sau din Constantinopol, renumiți pentru măiestria lor artistică. Dintre arhitecții armeni de renume amintim pe Sinan (1490-1588) arhitectul moscheelor Șahazade și Suleimanie din Constantinopol și Se­limie din Adrianopol, pe Dîrtad (circa 950-1020) arhitectul care a clădit Cate­drala din Ani și a reconstruit cupola bisericii Sfînta Sofia din Constantinopol, sau renumita familie de arhitecți Balian, care a dat șase generații de arhitecți în serviciul Imperiului Otoman, printre realizările unuia dintre ei fiind și biserica armenească Sfîntul Grigore Luminătorul din Tulcea, înălțată la sfîrșitul secolului al XIX-lea.

* * *

Să vedem care au fost motivele zidirii Catedralei și de ce a fost necesară construcția, la începutul secolului XX, a unei biserici noi, armenești în București. Motivele au fost două. Primul motiv era starea construcției, biserica existentă fiind deteriorată și necesitînd reparații costisitoare. Al doilea motiv – creșterea numerică a populației armene din oraș, lucru care făcea ca spațiul bisericii existente să devină limitat și insuficient. Să analizăm premisele care au dus la nașterea Catedralei.
La sfîrșitul secolului al XIX-lea biserica existentă avea o vechime de peste 100 de ani, vîrstă nu prea mare pentru un monument religios. În general bisericile din piatră, cum era și biserica Sfinții Arhangheli, dăinuie cîteva secole. Avem în țară numeroase exemple de monumente religioase, mănăstiri și biserici, de cinci-șase secole vechime, printre care și cele armenești din Moldova, pregătite să reziste încă multe veacuri de acum înainte.
Biserica Sfinții Arhangheli a avut încă de la început probleme mari de rezistență. Știm că în anul 1828, la mai puțin de 50 de ani de la construcție, necesita reparații majore. În acel an se afla în Capitală Haciadur Lazarian, general al armatei ruse, care face o donație de 8.000 de piaștri pentru repararea lăcașului propunînd clădirea unei clopotnițe noi, de zid, zugrăvirea turlei și lărgirea bisericii, „începînd de la zidurile unde se află intrarea femeilor, cuprinzînd și pridvorul.“
Nu știm dacă aceste lucrări s-au executat dar știm că după aproape 35 de ani, în anul 1862, aveau loc reparații, de această dată cu chetuiala Societății „Ser Anun Hisusi“. Chiar și banii care au constituit fondul de început al construcției noii Catedrale, donați în anul 1897 de Duduca Buicliu, fuseseră destinați pentru reparații și nu pentru construcție nouă. Să nu uităm nici marile calamități naturale prin care a trecut vechea biserică. Să numim numai cele două cutremure mari, cel din 14 oc­tombrie 1802: “groaznicul cutremur cînd s-a surpat mănăstirea Cîmpulung-Muscel pînă la pămînt“, cînd „a surpat Turnul Colței, care este podoaba orașului“ și cînd „s-a deschis pămîntul și a ieșit apă“ și cel din 12 noiembrie 1833, cînd „s-au tras singure clopotele de la biserici“.
În ultimul deceniu al secolului XIX se observă o creștere simțitoare a popu­lației armene din București, urmare a refugiaților sosiți după tragicele evenimente din Imperiul Otoman. Acest lucru face ca biserica să devină neîncăpătoare pentru numărul mărit al populației. De fapt, așa cum am arătat mai sus, biserica era neîncăpătoare încă din anul 1828, dacă se propunea la acea dată lărgirea ei.
Numărul populației armene din București sub formă tabelară a fost prezentat în cadrul primului capitol. Să examinăm dinamica populației începînd din a doua jumătate a secolului XIX și pînă la construcția noii biserici. Analizînd statisticile, vedem că locuiau în Capitală, în anul 1847, conform datelor furnizate de ziarul „Ha­yastan“, 300 de familii de armeni, iar în anul 1853, potrivit indicaților din „Geo­grafia Politică“ a lui Ghevont Alișan, 2.000 de persoane. Statistica Patriarhiei din Constantinopol din 12 februarie 1863 situa numărul lor la 300 de familii, Părintele Bedros Mamigonian arăta în 1894 că erau în București 180-200 de case de armeni, iar calendarul Părintelui Ghevont Papazian, întocmit în anul 1896, indica un număr similar de 200 de case. După cîțiva ani, la începutul secolului XX, statistica întocmită de Departamentul Cultelor din România, publicată în lucrarea „Biserica ortodoxă și cultele străine din Regatul Român“ arăta că în anul 1904 trăiau în București 1.100 de armeni de religie gregoriană, 650 localnici și 450 nou veniți, dar Frederic Damè indica pentru același an numai 700 de persoane. Ziarul „Razmig“ care apărea la Filibbe-Plovdiv indica, în 1905-1906, 150 familii de localnici și 250 familii de emigranți, în timp ce o altă sursă – tot Frederic Damè – semnala la 1906 un număr de 790 de persoane. După cum arată cifrele de mai sus, numărul armenilor a fluctuat în timp, dar variația nu a fost prea mare. Se poate aproxima că populația armeană din această perioadă de cincizeci-șaizeci de ani a fost de 200-300 de case, adică de 1.000-1.500 de suflete. Pentru a ne da seama de mărimea comunității armene bucureștene să comparăm numărul membrilor ei cu a cel al altor comunități. Astfel, în aceași perioadă, în anul 1906, trăiau pe malul celălalt al Dunării – în Rusciuk-Ruse – 2.500 de armeni, adică un număr dublu față de cel din București. În realitate numărul armenilor din București la începutul secolului XX era mult mai mare decît indicau statisticile, deoarece ele nu includeau emigranții nou veniți, refugiații fără acte și zilierii sau lucrătorii temporari, care reprezentau, totuși, un segment important din populația comunității. Un exemplu îl constituie statistica din 1904 care socotea numai locuitorii oficial înre­gistrați.
Masacrele și prigoana de la sfîrșitul veacului, preludiu al primului genocid al secolului XX, au făcut ca mulți armeni să fie nevoiți să părăsească pămîntul natal și să se refugieze în alte țări, printre care și România. Acești refugiați erau supraviețuitorii masacrelor din anii 1895 -1896. Într-adevăr, sfîrșitul anului 1895 a fost foarte sîngeros: numai din luna august pînă în luna decembrie au fost uciși între 150.000 și 300.000 de armeni, 150.000 convertiți cu forța la Islam și peste 100.000 nevoiți să ia drumul pribegiei.
Pentru a da o imagine reală a anvergurii masacrelor și a ordinului de mărime al pierderilor umane care a dus la refugiul în masă al armenilor, vom prezenta cîteva cifre relevante pentru perioada de sfîrșit a anului 1895. Masacre în Trabizond și Sassun, Derdjan, Erzindjan și Kemakh, în provincia Kghi peste 1.000 de morți și numeroase sate distruse, în Bitlis 102 sate distruse, în Ciarsanjak 700 de masacrați, în Palu 1.200, în Arabghir 2.800, în Torgom 500, în Bagheș aproape întreaga populație omorîtă. În Urfa-Yedesia, cu toată rezistența depusă sînt uciși 10.000 de locuitori, în Șabin-Karahisar numărul morților este de 2.000 în oraș și 3.000 în 30 de sate din jur. În vilaietul Erzerum, în orașul Erzerum-Garin sînt uciși 400, iar mai tîrziu încă 2.000 și 43 de sate distruse, în Erzindjan 1.000, masacre în Bayburt și 165 de sate dis­truse, în Malatia 3.000 de uciși și 1.000 de case incendiate, masacre în Bitlis, aproape întreaga populație armeană – peste 4.000 – din orașul Kharput omorîtă, din Arab­ghir 2.800 de victime, masacre în Urfa-vilaietul Aleppo, masacre în Constantinopol și în Trabizond, în Diarbekir uciși 1.000 în oraș și 30.000 în sate, plus 119 localități din jur complet distruse. Întreaga populație armeană din Marzâvan, cam 700 de oameni uciși, în Kharput 3.800 uciși, și mulți convertiți cu forța la Islam, în orașul Palu alți 1.680 de morți, în vilaietul Sivas 1.500 de morți și tot atîția în Gurun, 1.500 în Aintab, 1.000 omorîți în Maraș-vilaietul Aleppo. În Van 160 de sate jefuite și distruse, în Zklus 200 de morți, la Amasia 100, iar în Aleppo încă 1.000, satele Norduz, Hayoț |or, Gavaș și Karcevan din vilaietul Bitlis trecute prin foc și spadă, în total 100 de sate distruse, în luna decembrie încă 8.000 de masacrați în orașul Urfa-Yedesia și 100 de sate din jurul orașului Muș-vilaietul Bitlis distruse.
Reporterii, misionarii, ambasadorii, consulii misiunilor străine în Turcia au vă­zut, au raportat, au fost martori oculari la ceea ce s-a petrecut acolo; printre ei s-au numărat cu certitudine și consulii României. Cine știe ce date și informații ar mai ieși la iveală dacă am răsfoi documentele Arhivelor Statului din acei ani. Au existat și români de rînd, civili care aflîndu-se întîmplător acolo au văzut, au fost martori, iar unii dinte ei au lăsat scris ceea ce au văzut. Printre acești civili a fost și cunoscutul actor-cupletist de la începutul secolului douăzeci – cîntăreț, compozitor de romanțe și scriitor – Ionel Băjescu-Oardă (1883-1979) care, copil fiind a fost martor la masacrele petrecute în anul 1896 în Constantinopol. Iată ce scria el în volumul memorialistic „Di Granda – 50 de ani de teatru, 70 de ani de cîntec“, publicat de „Editura Muzi­cală“ în anul 1969:
În anul 1896 am făcut prima mea călătorie – o excursie la Constantinopol, organizată de societatea „bună“ constănțeană și inițiată de generalul Jak Laho­vari, comandantul Diviziei. Autoritățile constănțene ne-au pus la dispoziție vasul „Medeea“, condus de încercatul comandor Georgescu-Urîtu, prieten al tatălui meu.
Bosforul – din O mie și una de nopți – ne-a primit cu decorul lui de vis, vasul „Medeea“ a ajuns la Cornul de aur, apoi am debarcat la Constantinopol. Lucru curios, o gardă militară ne-a înconjurat imediat, cu toate onorurile cuvenite, și am aflat stupefiați că în acele momente avea loc pe străzile orașului sfîrșitul măcelului armenilor, ordonat de crudul sultan Abdul Hamid. N-am să uit niciodată spectacolul tulumbagiilor turci spălînd sîngele de pe străzi!
Evenimentele sîngeroase ale anului 1896, petrecute într-un alt colț al Turciei, în orașul Trebizond, au fost descrise tot de un scriitor rom`n, de Jean Bart (Eugeniu P. Botez 1877-1933), ajuns acolo la o lună după masacre. În „Jurnal de bord, Schițe de bord și marine“ publicat în anul 1901 el scria:
La colțuri de stradă grupuri de copii murdari și zdrențuroși, tuciurii, slabi, cu fețele trase, stăteau cu mîinile întinse cerșind mila trecătorilor. Acești micuți, dezbrăcați și flămînzi, erau jerfele cruzimii neleguite ale turcilor, orfani ai căror părinți fuseseră uciși la masacre. Se băteau săracii, îngrămădindu-se să prindă banii dați de noi, pentru a cumpăra pîine. O bătrănă armeancă care vindea ciorapi de lînă ne povesti cum Turcii din satele vecine au năvălit cu cuțitele prin casele creștinilor și îi înjunghiau în pragul caselor și pe scările bisericilor, iar corpurile neînsuflețite le dezonorau aruncîndu-le pe mijlocul străzilor. Numai cei ce s-au refugiat pe vasele străine din port au putut scăpa. (Jurnal de bord, Editura Minerva 1982).

* * *

Din primii ani ai noului secol începe a se preconiza ideea construirii unei biserici noi în București. În realizarea acestui proiect Epitropia era împărțită în două. O parte era pentru repararea bisericii vechi, alta pentru reconstrucție, dar sumele mari ale reconstrucției făceau ca balanța să încline către reparație.
Epitropia deținea un fond substanțial, lăsat bisericii prin testament de Duduca Buicliu. Inițial, acest fond fusese destinat cheltuielilor de reparație dar, după cum vom vedea, el avea să devină suma inițială de construcție a noii catedrale.
În luna martie a anului 1906 Epitropia convoacă comunitatea la adunare, în ca­drul căreia se alege o comisie însărcinată cu repararea bisericii. Cunoaștem numele a două persoane din această comisie: Ioachiam Ivantoglu, președintele Epitropiei și Sache Grigoriu. Peste o lună, comisia îl angajează pe arhitectul Ștefan Ciocîrlan de la Pri­măria Capitalei, pentru întocmirea proiectului de reparații. Ștefan Cioc`rlan (1856-1937) era Arhitectul Servițiului Studielor din Direcțiunea Lucrărilor Technice a Primăriei Comunei Bucuresci (din 1897), iar mai tîrziu Architect Șef al Servițiului Alinierii, pînă la desființarea postului la 1 ianuarie 1908. Ștefan Ciocîrlan este autorul unor proiecte de clădiri din București, dintre care amintim Palatul Presei, vechea clădire a ziarului Adevărul din Strada Serindar. El a fost primul secretar al Societății Arhitecților Rom`ni și fondator al revistei „Analele Architecturei și a artelor cu care se leagă” (1890). Este bunicul matern al istoricuului Paul Cernovodeanu.
Din partea co­munității armene, proiectul este verificat și aprobat de arhitectul-inginer Dicran Ca­priel, originar din Galați, care, inspectînd biserica și analizînd proiectul propus, estimează la 50 de mii lei costul lucrării. Acestă sumă era mult mai mare decît fondul Buicliu al Epitropiei care, la acea dată, ajunsese la suma 26 de mii lei. Ca atare, reparația este amînată un an pentru a se întocmi un nou proiect, tot de reparație, proporțional cu valoarea fondului disponibil. Să menționăm că în acea perioadă arhitecții comunității erau Dicran Capriel și Arta Cerchez, proiectanții Pavilionului Armenesc de la Expoziția Națională din anul 1906, organizată în Parcul Carol cu prilejul aniversării a 40 de ani de Monarhie în România. Dicran Capriel era originar din Galați și este menționat în cartea de telefon 1937-1938, cu profesia inginer și adresa strada Batiștei nr. 1.
Anul 1907 va fi anul cînd Epitropia, de comun acord cu comunitatea, decide construirea pe locul bisericii existente a unui lăcaș nou de rugăciune. O Catedrală. La acea dată președintele Epitropiei era Ioachim Ivantoglu care, împreună cu ceilalți membri, Gavril Mihăilescu, Agop-Jack Șahim, Tateos G. Melidon, Hagi Tosun, George Hill și Mărgărit Șt. Bedros, începe a lucra pe două fronturi: procurarea de fonduri necesare construcției și alegerea unui proiect adecvat necesităților comunității. În ceea ce privește fondurile construcției, biserica a fost ridicată din donații adunate de la comunitate, donatorii fiind persoane reputate ale coloniei bucureștene care au con­tribuit cu sume importante de bani și pe care le vom prezenta în paginile următoare.
În ceea ce privește întocmirea proiectului, Epitropia apelează la cel mai compe­tent membru al comunității, bun cunoscător al culturii și artei armene la avocatul ieșean Gri­gore M. Buiucliu, care locuia la acea dată în București. Buiucliu studiază proiectul în profunzime, se consultă cu arhitecții și intelectualii armeni din Armenia și Europa și angajează un arhitect de prestigiu pentru proiectarea lui. Pentru realizarea proiectului, cel mai mare pe care l-a avut vreodată comunitatea, este ales arhitectul Dimitrie Maimarolu, arhitect talentat cu multe proiecte la activul său, care tocmai terminase proiectarea uneia dintre cele mai monumentale clădiri din București, Cercul Mi­li­tar Național, pe locul fostei Biserici Sărindar.
La ședința din 3 martie 1910 Consiliul Parohial decide trimiterea lui Maimarolu în Armenia pentru studierea arhitecturii armene, în special a Catedralei Sfîntul Eci­miadzin, după modelul căreia intenționa Buiucliu să fie construcția bisericii din Capitală.
Dimitrie Maimarolu rămîne în Armenia trei luni, studiază arhitectura mănăstirilor și bisericilor armene, aprofundează arta de construcție caucaziană, analizează decorațiile monumentelor religioase, intră în contact cu arhitecții armeni, participă la sluj­bele armenești, se familiarizează cu liturghia armeană și modul de funcționare a bi­se­­ricii armene, colectează informații și note, întocmește schițe și desene, construiește machete. Odată întors în București, pornește la lucru. Întocmește planurile și schițele catedralei, efectuează calculele de rezistență ale structurii și în primele luni ale anului 1911 finalizează proiectul.
În primăvara anului 1911 este demolată vechea biserică și se execută săpăturile pentru fundația noii construcții. Acum ies la iveală vechi pietre funerare, deoarece curtea bisericii servise pînă în prima jumătate a secolului XIX drept cimitir. Aceste pietre funerare trebuiau să fie transferate la Cimitirul Armean din Șoseaua Pante­li­mon, dar, după cît se știe, majoritatea lor nu au ajuns la destinație și au dispărut.
S-au păstrat scrierile unora dintre inscripțiile acestor pietre datorită Protoie­reului Harutiun Andreasian, parohul bisericii, care a transcris însemnările de pe ele și care se păstrează în prezent sub formă de manuscris (nr. 354/1912) în Arhiva Epi­tro­piei Bise­ricii. Parte din aceste inscripții au fost publicate, acum 50 de ani de pro­fesorul H. Dj. Siruni în lucrarea lui Alexandru Elian „Inscripțiile Medievale ale României, Orașul București“, Vol. I (1395-1800), Editura Academiei R.S.R., București 1965.

* * *

Lucrările premergătoare fiind terminate, luni 24 Iulie 1911 are loc ceremonia sfințirii fundației sfîntului lăcaș, serviciul divin fiind săvîrșit de preoții Harutiun An­dreasian și Ghevont Mikayelian. Actul oficial de Fondare al Construc­ției, în limba rom`nă, pe care-l re­producem mai jos, se păstrează în arhiva Epitropiei Bisericii, iar o copie a fost înglo­bată în fundația clădirii în ziua sfințirii temeliei ei, împreună cu conceptul în limba armeană scris de diaconul Ohanes Bibergian. Prezentăm mai jos textul documentului:

EPITROPIA BISERICEI ARMENE DIN BUCUREȘTI

ACT DE FONDAȚIE

Astăzi 24 Iulie Anul 1911 de la nașterea Mîntuitorului Lumei și în al 45-lea an al Domniei M. S. Regelui Carol I, Regină fiind Prea Grațioasa Sa Soție Doamna Eli­sa­beta, Moștenitor al Tronului Principele Ferdinand, avînd de soție pe A. S. R. Prin­cipesa Maria, și fii pe A. A. L. L. Principii Carol, Elisabeta, Maria, Nicolae și Ileana; iar în momentul punerei pietrei fundamentale a acestui Sfînt Locaș, Scaunul Cato­licosului, șeful suprem al tuturor bisericilor armene de la Vagarșabad, Ecimiadzin din Caucasia fiind vacant prin moartea mult regretatului I. P. S. D. D. Matheos II Iz­mirlian, Scaunul de Catolicos este ocupat în mod provisoriu de I. P. S. Arhi-Epis­copul Chevorc Surenian.
Întîiul Consilier al Tronului și Ministru de Finanțe fiind D-l P. P. Carp și Primar al Capitalei D-l D. Dobrescu.
Pusu-sa cu mare solemnitate piatra fundamentală a Bisericei Armene din Bu­curești, pe locul unde era vechea Biserică, reconstruită în anul 1781, după cum se constată din inscripțiunea săpată pe o placă de piatră pusă d’asupra ușei de la in­trarea în Biserică.
Acest Sfînt Locaș se ridică prin stăruința cea neobosită a Epitropiei, compusă din: I. Ivantoglu, Președinte; Gavril Mihăilescu, Casier, Jack H. Șahim, Tateos G. Melidon, și Hagi A. Tosun, membrii.
D-nii George Hill și Mărgărit Șt. Bedros Controlorii Epitropiei.
De asemenea au contribuit la ridicarea acestui Sfînt Locaș D-l Sache Gri­go­rian, legatarul universal al defunctei Duduca Buicliu, care a donat pentru reparația bisericei în anul 1897 suma de 20.000 lei în scrisuri Fonciare Urbane București 5% și care prin capitalizarea procentelor se ridică azi la aproximativ suma de lei 40.000; precum și D-nii Gr. A. Melic, Armenag Manissalian, Robert Aslan, Iacob Ionescu, Toma Simionescu, Christea Deșliu și Melidon Melidoneanu, membrii aleși în comi­siu­nea Ad-hoc în scopul ducerei la bun sfîrșit a reclădirei Bisericei.
Planurile construcțiunei au fost executate de D-l Arhitect D. Maimarolu, iar clădirea de către D-l Gr. Cerkez Arhitect-Constructor, oficiindu-se legiuitul serviciu divin al acestui act de Preoții Bisericei H. Andriasian și Hevont Michăileanu. De față au fost un mare număr de drept credincioși creștini.
Spre știința și amintirea celor de mai sus, s’a alcătuit acest act fundamental în mai multe exemplare, din care unul pe pergament s’a pus și s’a zidit în piatra din temelie și altul pe hîrtie japoneză se va păstra în arhiva Epitropiei Bisericei.
Dumnezeu a tot țiitorul să aibă în a sa grijă pe toți donatorii și osărduitorii pioși cari vor lucra pentru desăvărșita terminare a acestui Sfînt Locaș, care se re­clă­dește în amintirea neamului armean și întru gloria Dumnezeului celui în trei fețe lăudat și prea mărit căruia se cuvine închinăciune, laudă și cinste, în Vecii Vecilor, Amin.

* * *

Actul de fondare al Catedralei, dorind să imortalizeze momentul nașterii Sfîn­­tului Lăcaș, consemnează în text Regalitatea României, Conducerea Administrativ-Politică a |ării și a Bucureștiului, Catolicosatul Armean, Epitropii și Donatorii bisericii, Arhitecții și Constructorii ei și Clerul care a sfințit-o.
Prezentăm în continuare persoanele menționate în actul fondării Catedralei. Avînd în vedere că istoria poporului armean și viața comunității era legată de politica oto­mană și de atitudinea față de armeni a Consulatului Otoman din România, mulți dintre membrii comunității fiind supuși otomani, vom face un pas mai departe și vom pre­zenta Sultanii și Consulii turci din perioada cînd comunitatea bucureșteană își înălța biserica.
Regalitatea – La punerea pietrei de temelie a Catedralei, pe tronul țării se aflau Regele Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen (7/20 apr. 1839 – 26 mai 1866 – 10 mai 1881 – 27 sept./10 oct. 1914) și Regina Elisabeta I-a de Wied (29 dec. 1843 – 3 nov. 1869 – 2 mar. 1916), iar la tîrnosirea Catedralei, Regele Ferdinand I (24 aug. 1865 – 11 oct. 1914 – 20 iulie 1927) și Regina Maria de Edinburg (3 oct. 1875-29 dec. 1893-18 iulie 1938).
Să subliniem că Regele Carol și Regina Elisabeta aveau o simpatie deosebită față de armeni, de-a lungul domniei lor nu și-au ascuns sentimentele și au întreținut legături de amiciție cu aceștia. Simpatia se datora în mare măsură Reginei, poeta de limbă germană Carmen Sylva, care, fiind interesată de lumea literară, întreținea le­gă­turi cu poeții contemporani, printre care și cu poeții armeni. Unul dintre aceștia, care a fascinat-o în mod deosebit pe Regină prin poeziile sale de limbă franceză, prin vasta-i cultură, prin sîngele nobil pe care pretindea că-l are și prin odăjdiile episcopale ce le purta a fost Arhiepiscopul Khoren Nar-Bey de Lusignan. Acestea au făcut ca, în timpul șederii în România, Episcopul Khoren să fie invitatul Casei Regale și să aibă întrevederi cu Regele și Regina, întîlniri care au culminat cu participarea Regelui Carol și a Reginei Elisabeta la slujba din Biserica armeană Sfinții Arhangheli în data de 18 noiembrie 1879, cea mai memorabilă și somptuoasă ceremonie care s-a oficiat vreodată în interiorul Sfîntului Lăcaș. Biserica din București nu a fost singura biserică armeană vizitată de Regele Carol și Regina Elisabeta. Pînă la acea dată ei vizita­seră și alte biserici armene, dintre care amintim pe cea din Botoșani în anul 1867 și pe cea din Tulcea în anul 1879. Un alt poet armean cu care Carmen Sylva a avut le­gături de corespondență a fost poetul Sîmpad Piurad Der Ghazarian (1862-1915). Venit în Ro­mânia în anul 1907 pe postul de director al școlii armene „Haigazian“ din Constanța, Piurad scrie o poezie în limba franceză dedicată Reginei poete pentru care primește scrisori de apreciere din partea Ei și invitație la Palatul Regal din București. Din ne­fericire, calomniile și intervenția consulului turc fac ca el să fie expulzat din țară după numai zece luni de ședere. O altă personalitate a artei armeane cu care Regele Carol I a venit în contact a fost actorul, tragedianul de clasă Be­dros Atamian (1849-1891). În anul 1888 după ce Atamian dă reprezentații la Chi­șinău și Iași, este invitat de Regele Carol spre a da reprezentație și în București.
Un alt contact al Regelui cu comunitatea armeană l-a constituit vizita la Palat a delegației armene, compuse din scriitorul Vartan Mestugean, senatorul Grigore Goilav și preotul Harutiun Sarkisian, din data de 13 mai 1906, cu ocazia aniversării a 40 de ani de Monarhie. Tot în anul 1906, Regele și Regina au vizitat Pavilionul Armean de la Ex­poziția Națională organizată în Parcul Carol, vizită despre care s-a scris detaliat în paginile cotidianului „Universul“. Interesul Regalității față de construcția Cate­dralei bucureștene se poate vedea și din întrevederea Regelui Carol I și a Reginei Elisabeta cu Episcopul Knel Kalemkerian, care a avut loc la 10 mai 1914 la Silistra, de ziua Regalității. Cu acest prilej, Majestățile lor se informau despre stadiul lucrărilor de construcție a edificiului armean.
Armenii, la rîndul lor, și-au dezvăluit în numeroase ocazii atașamentul și recu­noștința față de Regele Carol și Regina Elisabeta. În primul rînd poeziile Reginei-poete Carmen Sylva au fost traduse în limba armeană, volumul fiind realizat de Pă­rin­tele Arsen Ghazighian (1870-1932) membru al Congregației Mechitariste din Ve­neția. Apoi, devotamentul coloniei bucureștene față de Rege s-a putut remarca și prin prezența reprezentanților comunității – Ioachim Ivantoglu și Tateos G. Melidon – joi 13 aprilie 1906 la Gara de Nord, pentru a-l întîmpina pe Rege la întoarcerea sa din Italia unde fusese pentru tratament medical.
Dacă relația comunității armene cu Regele Carol și Regina Elisabeta a fost de natură spirituală am putea spune că legăturile ei cu Regele Ferdinanad și Regina Maria au avut și o fațetă medicală. Doctorul Christea Șt. Buicliu (1857-1918), după care este nu­mită o stradă din București, a fost medicul Principelui Ferdinand, contribuind la vinde­carea lui de febră tifoidă în martie 1897, iar Dr. Marta Trancu Rainer (1875-1950), sora ministrului Grigore Trancu-Iași, era în 1919 medicul Reginei Maria.
Recunoștința comunității armene față de țara ospitalieră și monarhie s-a ma­ni­festat și prin înființarea în București în anul 1916 a Spitalului Militar Armean, de pe strada Armenească nr. 1, colț cu Calea Moșilor, în clădirea fostului Institut Velescu. Creat din inițiativa Epitropiei aflate sub conducerea lui Armenag Manissalian, Derenig Danielian și Satenig Aznavorian (U1940), spitalul dotat cu 250 de paturi, a funcționat avîndu-l ca director pe publicistul Aris Lazăr (U1919). Aflat sub auspicile Reginei Maria, el a fost inaugurat la 11 septembrie 1916 în prezența Reginei și a Prințului Nicolae, amănunte privitoare la inaugurarea instituției fiind prezentate în nr. 34 al periodicului „Armianskii Vestnik“ (Vestitorul Armean), care apărea la Moscova.
Să adăugăm că Regele Carol I și Regina Elisabeta au vizitat, la 6 Septembrie 1894, Congregația Mechitaristă de pe insula San Lazzaro din Veneția. Vizita regală a fost repetată și de urmașii lor, Regele Ferdinand I și Regina Maria, care au vizitat mănăstirea armeană la 25 octombrie 1925 însoțiți de Prințul Nicolae.
Primi-miniștri – În perioada înălțării Catedralei conducerea țării a avut urmă­torii Prim-miniștri: Dimitrie A. Sturza (12/25 martie 1907 – 27 dec. 1908/ 9 ian. 1909), Ioan I. C. Brătianu (27 dec. 1908/ 9 ian. 1909 – 29 dec. 1910/ 11 ian. 1911), Petre P. Carp (29 dec. 1910/ 11 ian. 1911 – 28 mai/10 apr. 1912), Titu Maiorescu (28 mai/10 apr. 1912 – 4/17 ian. 1914) și din nou Ioan I. C. Brătianu (4/17 ian. 1914 – 26 ian./8 feb. 1918). Dintre acești prim-miniștri Brătianu a avut o politică de îngrădire a armenilor și nu a permis intrarea în România, în 1909, a refugiaților armeni. După el, Titu Maiorescu, apropiat al avocatului Grigore M. Buiucliu, a facilitat problemele emigrației armene.
Primarii Capitalei – În intervalul construcției a existat un număr substanțial de primari care au condus Bucureștii, care au dat aprobări și au înlesnit construcția Catedralei. Aceaștia au fost: Dimitrie Dobrescu (Preș. Com. Interim: 13 ian. – 24 mar. 1911; Primar: 24 mar. 1911 – 11 oct. 1912), C. I. Istrati (Preș. Com. Interim: 22 oct. 1912 – 16 ian. 1913; Primar: 16 ian. 1913 – 5 mar. 1913), Grigore Cantacuzino (Primar: 5 mar. 1913 – 30 dec. 1913), I. G. Saita (Preș. Com. Interim: 10 ian. 1914 – 21 mar. 1914) și Emil Petrescu (Primar: 21 mar. 1914 – 11 dec. 1916).
Miniștrii Cultelor și ai Instrucțiunii Publice din perioadă înălțării edificiului au fost Mihai Vlădescu (pînă în 1906), Constantin G. Dissescu (1906-1907), Spiru Haret (1907-1910), Constantin C. Arion (1910-1912), din nou Constantin G. Dissescu (1912-1914) și Ion G. Duca (1914-1918).
Consulatul României în Constantinopol. Cunoaștem numele cîtorva din re­prezentanții Consulatului României în Capitala Otomană. Între anii 1906-1909, probabil și după, postul de consul era deținut de Ioan N. Papiniu, (licențiat al Facultății de Drept din Paris, diplomat la Salonic, Sofia și Haga), cel de prim-secretar de Stavridi, iar La Haille era dragomanul biroului. În anul 1925 consulatul era condus de diplomatul de reputație Gheorghe Filality.
La începutul secolului XX România se afla încă sub influența Turciei, guvernul român funcționînd sub impulsurile consulatelor turcești din țară. Consulii turci aveau o atitudine anti-armenească, îndreptată în special împotriva refugiaților și acti­viș­ti­lor armeni care treceau adesea prin România.
În răstimpul construirii bisericii, în fruntea Imperiului Otoman se afla Dinastia Osmanlî, cu Sultanii Abdul Hamid al II-lea (1876-1909), supranumit Sultanul Roșu (ˆsîngeros) și Mehmed al V-lea Rașid (1909-1918). După detronarea din 13 august 1909 a Sultanului Addul Hamid, partidul ultranaționalist Ittihad ve Terakki, Uniune și Progres fondat de Bahaeddin Șakir, ocupă funcțiile cheie în guvern, iar prin lovitura de Stat din 26 ianuarie 1913 triumviratul Junilor Turci Enver Bey, Taalat Pașa și Ahmed Djemal Pașa, arhitecții genocidului armean, preiau conducerea țării.
Consulii Otomani din București din răstimpul construcției au fost Hiuseim Kiazim Bey și Sefa Bey. Nu cunoaștem perioada exactă cînd au servit ei consulatul, dar știm că în anul 1899 Kiazim Bey deținea funcția de consul și oprea intrarea în țară a Episcopului Kevork Iutugian. El continuă să fie în post cel puțin pînă în anul 1909. Despre consulul Sefa Bey aflăm amănunte dintr-un ziar rusesc care arăta că el refuza, în anul 1916, să dea viză de ședere refugiaților armeni, cetățeni otomani, 500 de familii fiind nevoite să părăsească România. În timpul războiului balcanic Sefa Bey a fost activ în treburile politice ale Rom`niei, întrevederile sale cu Titu Maiorescu din toamna anului 1912, avînd ca urmare intrarea Rom`nei în război.

În această perioadă Consulatul turc din București a avut cîțiva salariați de nație armeană: Mîgîrdici Effendi Norighian și Diran Noradunghian în postul de secretari consular și Garabet Avian Effendi în postul de consul (în anul 1910). Mîgîrdici Effendi Norighian a deținut funcția de prim se­cre­tar în perioada 1902-1908, după care, întors la Constantinopol, lucrează ca Secretar la Departamentul Corespondenților Străini. Diran Noradunghian după ce deține, între anii 1909-1913, funcția de secretar la Consulatul din București, ocupă în perioada 1913-1914 același post la Consulatul din Paris. Diplomat de carieră, născut la Constan­tinopol și educat la Paris, a ocupat funcții înalte în Ministerul de Externe Otoman. S-a ocupat de literatură, scriind în limba franceză piese de teatru cu subiecte satirice și articole cu teme de politică și economie. Semna cu pseudonimul Gasma, după numele localității din regiunea Agn de unde era originară familia Noradunghian. A fost fiul senatorului și diplomatului de renume Capriel Effendi Noradunghian (1852-1936). A existat și un alt armean salariat al Consulatului, publicistul Aris Lazăr traslator-traducător al ambasadei în anul 1912. El a fost proprietarul tipografiei Nazig, autor al unui Anuar armean-romîn, director al Spitalului Armenesc (1916) și primul traducător în limba armeană a poeziei lui Eminescu Mai am un singur dor.

* * *

Catolicosatul – La sfințirea pietrei de temelie a Catedralei, Scaunul Cato­licosal al Patriarhului Suprem din Ecimiadzin era vacant prin decesul la 24 decembrie 1910 a Catolicosului Matheos al II-lea Izmirlian și era ocupat, provizoriu, de Arhiepiscopul Kevorc Surenian. Acesta avea să devină Catolicosul Ke­vork al V-lea, al 127-lea Cato­li­cos al Tuturor Armenilor, funcție pe care o deținea la data tîrnosirii Catedralei bucureștene.

Patriarhii Costantinopolului. În perioada construcției bisericii, Scaunul Pa­triarhal din Constantinopol a fost ocupat de următorii Patriarhi: Eghișe I Turian (1909-1910), Hovhannes XII Arșaruni (1911-1913) și Zaven I Der Yeghiayan (1913-1922, vacant între 1916-1921), toți trei născuți în Constantinopol.

—–

Extras din volumul ”Catedrala Armeană din București” de Edvard Jeamgocian aflat în curs de apariție la Editura Ararat