Răspuns la declarația politică a deputatului Lucian Militaru din 12 februarie 2013

În ședința Camerei Deputaților din 12 februarie anul curent, domnul deputat PDL Lucian Militaru face o primă intervenție (după cea formală și obligatorie de depunere a jurământului, din 20 decembrie 2012) în mandatul parlamentar proaspăt obținut la sfârșitul anului trecut. Credem că nu numai pe noi – dar cel puțin și pe alegătorii domniei sale din Teleorman – ne-a susprins faptul că preocuparea numărul unul a domnului deputat nu sunt problemele cetățenilor al căror reprezentat se presupune că este, ci conflictul armeano-azer sau, mai exact, presupusa agresiune armeană împotriva Azerbaidjanului, „acţiunile de deosebită cruzime întreprinse de partea armeană” și „omorurile în masă” chipurile comise de aceasta. Dar iată declarația domnului deputat:

Stimaţi colegi,

Vă readuc în atenţie o problemă a cărei soluţie nu poate veni decât prin eforturile concertate ale ţărilor şi ale organizaţiilor internaţionale: conflictul din Nagorno-Karabah.

Început în anii 1987-1988, ca urmare a unor pretenţii teritoriale nefondate din partea Armeniei către Azerbaidjan, conflictul armeano-azerbaidjan a dus la ocuparea a 20% din teritoriile Republicii Azerbaidjan. În consecinţă, şi-au pierdut viaţa aproximativ 30 de mii de azerbaidjeni, 50 de mii au fost răniţi şi aproape un milion de azerbaidjeni au fost nevoiţi să preia statutul de refugiaţi şi imigranţi. La momentul actual regiunea Nagorno-Karabah şi cele 7 unităţi teritoriale adiacente se află sub ocupaţia forţelor armate ale Republicii Armenia. Printre acţiunile de deosebită cruzime întreprinse de partea armeană sunt omorurile în masă în numele naţionalismului şi diferenţelor etnice, comise în oraşul Hodjali în noaptea din 25 spre 26 februarie 1992. Ca urmare a masacrului de la Hodjali, cu deosebită cruzime au fost omorâţi 613 cetăţeni, din care 106 femei, 63 copii şi 70 bătrâni.

Stimaţi colegi,

Având în vedere cele expuse, cred că se impune ca statele din comunitatea internaţională să susţină integritatea teritorială, inviolabilitatea hotarelor statului şi suveranitatea Republicii Azerbaidjan, recunoscute la nivel internaţional.

Nu în cele din urmă, statele democratice care fac parte din Organizaţia Naţiunilor Unite ar trebui să solicite părţii armene executarea tuturor deciziilor acceptate de organizaţiile internaţionale privind conflictul armeano-azerbaidjan, şi anume Rezoluţiile 822, 853, 874, 884 ale Consiliului de Securitate ONU privind eliberarea imediată, completă şi necondiţionată a teritoriilor ocupate ale Republicii Azerbaidjan, în calitate de prim pas în instaurarea păcii în regiune.

Vă mulţumesc.

Şedinţa Camerei Deputaţilor din 12 februarie 2013

LUCIAN MILITARU (PDL)

declaraţie politică referitoare la conflictul din Nagorno-Karabah.

Declarația făcută de către reprezentantul PDL, domnul deputat Lucian Militaru, privind conflictul din Karabah se bazează în întregime pe falsificarea esenței conflictului, date inexacte și acuzații false. Suntem nevoiți să opunem punctului său de vedere, în mod vădit influențat de propaganda azeră, precizări bazate pe mărturii și documente reale.

În primul rând, am dori să menționăm că esența conflictului din Karabah nu-și are rădăcinile în “pretențiile teritoriale ale Armeniei împotriva Azerbaidjanului”, așa cum a fost indus in eroare domnul Militaru.  Armenia nu a prezentat niciodată pretenții teritoriale Azerbaijanului. Perioada 1987-1988 reprezintă începutul fazei actuale a conflictului din Karabah, dar conflictul a început cu mult înainte, în 1921, când, la ordinul lui Stalin și cu intervenția lui directă prin decizia Biroului Caucazian al Partidului bolșevic, Karabahul – teritoriu armenesc, populat în proporție de 95% de armeni – a fost atribuit Azerbaidjanului. Cît timp s-a aflat sub autoritatea conducerii de la Baku, pe parcursul celor 70 de ani de anexare ilegală,  Karabahul a fost ținut cu intenție într-o stare de subdezvoltare artificială. Conform statisticilor din Republica Socialistă Sovietică Azerbaidjană, investițiile pe cap de locuitor din Karabah au reprezentat jumătate din media celor din Azerbaidjan. Influențarea procesele demografice, dicriminarea și purificarea etnică, distrugerea și însușirea ilegală a patrimoniului cultural armenesc au reprezentat elemente ale politicii azere duse împotriva populației armene din Karabah, cu scopul modificării componenței etnice a regiunii. Ca urmare a acestei politici, între 1923 și 1989, ponderea populației armene din Karabah s-a redus de la 94,4% la 76,9%. Pe parcursul celor 7 decenii, armenii din Karabah au făcut numeroase apeluri către autoritățile sovietice, cerându-le să reconsidere anexarea regiunii la Azerbaidjan. Aceste apeluri au fost respinse sau ignorate, iar inițiatorii acestora au fost persecutați pentru cererile lor. Pe 20 februarie 1988, profitând de relativa libertate a glasnost-ului inițiat de liderul sovietic Mihail Gorbaciov și de noile oportunități legale de secesiune, deputații Consiliul Poporului din Regiunea Autonomă Nagorno Karabah au cerut legislativelor Uniunii Sovietice, Azerbaidjanului și Armeniei să-și reconsidere decizia arbitrară din anii ’20 și să alipească Karabahul la R.S.S. Armeană.

Ca răspuns la acest apel constituțional, o săptămână mai târziu, pe 27-29 februarie la sute de km de Nagorno-Karabagh autoritățile azere , , au lansat o serie de atrocități și masacre împotriva armenilor din Sumgait. În 1990 Azerbaijan a lansat noi pogromuri în Baku, ucideri, atrocități în rezultatul cărora 250.000 de armeni au fost nevoiți să fugă din Baku lăsând în urmă toată averea lor. 400 de armeni au fost uciși în aceste pogromuri. Rămânând nepedepsit, în 1991 Azerbaijan a continuat pogromurile în  Kirovabad și au desfășurat , o campanie violentă de purificare etnică, depopulând forțat cele 24 de sate armenești din raionul Șahumian de lângă Karabah.

Parlamentarii europeni au fost serios preocupați de această situație și, spre deosebire de domnul Militaru, au reacționat în mod obiectiv și la timp. Astfel, prima evaluare juridică a situației a fost reflectată în Rezoluția [ Parlamentului European B3-0473/91] privind blocada Armeniei și situația drepturilor omului în zonă, care prevede:
Parlamentul European,

1. Întrucât locuitorii din Nagorno-Karabah au făcut apel la autoritățile centrale ale URSS pentru adoptarea unei  soluții corecte pentru problemele regiunii lor  încă din februarie 1988,

2. întrucât ca urmare a deciziei Sovietului Suprem al URSS, pe 28 noiembrie 1989 starea de urgență impusă de către guvernatorul militar al acestei regiuni a determinat eliminarea tuturor autorităților legitime și a dus la încălcări continue ale drepturilor omului, precum arestări arbitrare, cenzură și deportări,

3. întrucât referendumul din 17 martie 1991 – pe care Armenia a decis să îl boicoteze – nu va oferi o soluție pentru problema Karabahului, pentru care se solicită un referendum special, de un alt tip, care să permită grupurilor naționale din această regiune să își exercite dreptul la autodeterminare ;

4. întrucât blocada care afectează Armenia și Nagorno-Karabahul, care este uneori suspendată doar pentru a fi ulterior reinstituită într-un mod mai sever, duce la creșterea tensiunii dintre Azerbaidjan și Armenia până la punctul de rupere,

5.  întrucât cei 300.000 de armeni care au fugit din Azerbaidjan (în timpul masacrelor de la Baku și Sumgait) în Armenia sunt într-o stare de sărăcie gravă și necesită ajutor de urgență,

6. întrucât lipsa de energie, și în special de gaz, care afectează în prezent Armenia ca urmare a blocadei a dat naștere unor probleme serioase în această republică, inclusiv închiderea unor fabrici, rata mare a șomajului și paralizarea sistemului de transport,

7. întrucât ca urmare a cutremurului și a masacrelor armenilor din Azerbaidjan mai mult de 500.000 de oameni se confruntă acum cu dificultățile extreme, se află în imposibilitatea de a se încălzi într-un moment în care  temperaturile din regiune ar putea scădea la minus 25 ° C,

1. Solicită Președintelui Gorbaciov să ia măsuri urgente și eficiente pentru a pune capăt o dată pentru totdeauna blocadei intermitente care afectează Armenia și Karabahul și amenințărilor la adresa securității grupurilor etnice din Karabah și din enclavele armene vecine, care sunt în mod evident forțate să plece;

2. Solicită Președintelui Gorbaciov să repună în funcție autoritățile politice legitime și constituționale din Nagorno-Karabah;

3.   Încredințează Președintelui sarcina de a transmite prezenta rezoluție Consiliului, Comisiei, precum și guvernului Uniunii Sovietice.

Rezoluția Parlamentului European, spre deosebire de declarația întârziată de “origine necunoscută”,  a domnului Militaru, constă într-o analiză situațională și la fața locului făcută de instituțiile europene, de experți în domeniu și de politicienii acelei perioade. Europenii nu au fost singurii care au făcut această evaluare  justă.

Prima ședință a celui de-al 102 lea Congres al  SUA a adoptat Rezoluția 128 care condamnă violența din Armenia precizând:

Întrucât guvernul Uniunii Sovietice și Guvernul Republicii Azerbaidjan și-au sporit dramatic atacurile împotriva civililor armeni din Nagorno-Karabah, Azerbaidjan și chiar Armenia; întrucât guvernul Uniunii Sovietice a refuzat cererea Armeniei de a convoca o ședință specială a Sovietului Suprem al Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste pentru  rezolva criza din Nagorno-Karabah; întrucât forțele sovietice și cele ale Azerbaidjanului au distrus satele armene și au depopulat zone armene din interiorul și din jurul  Nagorno-Karabahului, încălcând drepturilor omului recunoscute pe plan internațional;

Senatul condamnă în special atacurile asupra copiilor nevinovați, femeilor și bărbaților din comunitățile și  din zonele armene din interiorul și din jurul Nagorno-Karabahului și Armeniei; condamnă utilizarea generalizată a forței, inclusiv bombardarea zonelor civile, de la granițele de est și de sud ale Armeniei; solicită încheierea blocadei și a utilizării forței precum și a intimidării îndreptate împotriva Armeniei și Nagorno-Karabahului, și reafirmă suportul Statelor Unite ale Americii pentru succesul democrației și al autodeterminării în Uniunea Sovietică și în republicile sale, prin exprimarea îngrijorării profunde cu privire la orice acțiune sovietică de pedepsire, intimidare, sau influențare împotriva acestor republici și regiuni care au ales să încerce să-și împlinească aspirațiile politice.

Având în vedere continuarea agresiunii Azerbaidjanului împotriva armenilor, pe 24 octombrie 1992 Congresul SUA a adoptat Rezolutia 907, care interzice Statelor Unite să furnizeze orice fel de sprijin Republicii Azerbaidjan, până când acesta ridică blocada și oprește utilizarea forței împotriva Armeniei și a Karabahului.

Oricum, în ciuda continuării purificării etnice și a deportărilor armenilor de către azeri, pe 10 decembrie 1991 populația din Karabah a încheiat printr-un referendum procesul legal și pașnic de autodeterminare, ceea ce a dus la proclamarea Rebublicii Nagorno Karabah (RNK). Acest lucru a fost realizat în conformitate deplină atât cu normele de drept internațional, cât și cu legislația URSS, în special în conformitate cu articolul 3 din legea sovietică “privind procedurile de rezolvare a problemelor care vizează secesiunea unei Republicii a Uniunii din URSS“, care stipulează că, în cazul în care este organizat un referendum privind independența într-o republică a Uniuni, republică ce, la rândul ei, cuprinde în interiorul frontierelor sale republici sau regiuni autonome, referendumurile pot fi efectuate separat în fiecare din aceste entități autonome. Azerbaidjanul a răspuns la referendumul din Karabah prin lansarea unei acțiuni militare la scară mare, războiul din 1991-1994 luând viețiile a 30.000 de oameni, acei 30.000 pe care domnul Militaru i-a prezentat în mod eronat ca victime azere ale agresiunii armenești. Trebuie subliniat faptul că 30.000 este numărul total al victimelor din acest conflict, victime care aparțin tuturor părților implicate: armenii și azerii. Dacă pierderile sunt calculate per capita, cifrele sunt aproape egale pentru ambele popoare. Numărul refugiaților și al persoanelor strămutate pe plan intern, s-ar ridica – potrivit speculațiilor azere, preluate de domnul Militaru – la un milion, însă această cifră include și refugiații de origine armeană. După cum se menționează în rezoluțiile respective ale UE și SUA, 300.000 de armeni au fugit din orașe aflate în Azerbaidjan, și aproximativ 100.000 de armeni au fost deportați din Karabah și din jurul acestuia, din regiunea Șahumian, sau au fugit din regiunile de graniță ale Armeniei cu Azerbaidjanul.

Autoritățile de la Baku ar trebui să fie aduse în fața Tribunalului Penal Internațional pentru crime de război nu numai împotriva armenilor, dar și a azerilor, având în vedere că există dovezi suficiente pentru crime de război infăptuite de oficiali de la Baku împotriva propriului popor. Una din aceste crime este uciderea, în apropiere de Agdam, a azerilor care au fugit din orașul Hodjali (Hogealu) prin  coridorul lăsat de către forțele armene. În ciuda dovezilor incontestabile din care reiese că, aflate în stare de război civil, anumite forțe din Baku au organizat uciderea propriei populații cu scopul de a ajunge la putere prin revoluție, autoritățile de la Baku îi acuză cu rea intenție pe armeni, transformând acest eveniment într-un instrument al propagandei de război, în scopul incitării la ură etnică și rasism împotriva armenilor. În declarația sa cu privire la evenimentele de la Hodjali, Lucian Militaru folosește în exces elementele propagandei azere. De aceea se cuvin menționate unele lucruri cu privire la acest subiect, atât din surse independente, cît și azere.

Hodjali – locația unicului aeroport din Karabah – a fost una dintre cele șase poziții din care proveneau tirurile artileriei azere utilizate în lunga ofensivă împotriva capitalei regiunii, orașul Stepanakert. Peste 600 de oameni își pierduseră viața în urma bombardamentelor azere asupra populației civile a capitalei Karabahului. Singura modalitate de a salva oamenii de la moarte a fost lansarea unei operațiuni militare de stopare a focului artileriei. Operațiunea militară de neutralizare a pozițiilor de artilerie din Hodjali a fost desfășurată în conformitate cu normele umanitare din dreptul internațional. Cu două luni înainte, folosind diverse canale, forțele armene de apărare au anunțat public cetățenii din Hodjali de existența unui coridor umanitar și a unei proceduri de utilizare a acestuia. Trebuie menționat, în special pentru  domnul Militaru, că primarul Hodjali-ului Elman Mamedov care a fugit prin acest coridor și care în prezent este membru al parlamentului azer, a declarat într-un interviu pentru ziarul Russkaya Misl din 3 martie 1992: “Știam că coridorul era destinat evacuării civililor. Am cerut [autorităților de la Baku] să trimită elicoptere pentru a evacua femeile în vârstă și copii din zonă. Ajutorul nu a venit niciodata…“. Mai mult, primul președinte al Azerbaidjanului, Ayaz Mutalibov, într-un interviul cu publicația rusească Nezavisimaia Gazeta a spus: “…coridorul prin care oamenii puteau scăpa, a fost totuși lăsat de armeni. Deci, de ce au trebuit să deschidă focul? În special în zona din jurul Aghdamului, acolo unde era suficientă forță la acea dată pentru a oferi ajutor oamenilor.” Jurnalistul azer, deținut politic, Eynulla Fatullayev a declarat într-un interviu pentru ziarul Realny Azerbaidjan din aprilie 2005: “Am vorbit cu sute de refugiați care m-au asigurat că a existat coridorul și că supraviețuirea lor a depins de aceasta. Rezidenți Hodjali-ului înșiși spun că au utilizat coridorul de transport și că soldații armeni, din celălalt capăt al coridorului, nu au deschis focul.”

În realitate, sute de cetățeni au fugit din Hodjali prin coridorul lăsat de forțele armene, iar mai târziu au mărturisit acest lucru la Baku. 734 de rezidenți nu au părăsit orașul. Ei au fost capturați, duși la Stepanakert și pe 28 februarie au fost transferați necondiționat părții azere. În ceea ce privește rezidenții uciși la Hodjali, care ar fi – potrivit speculațiilor azere – în număr de 613, trebuie să  menționăm că există mai multe mistificări legate de această tragedie. În primul rând, victimele au fost găsite la 12 km distanță de orașul lor, în zona din apropierea orașului Aghdam, pe teritoriul aflat sub control azer.

Confesiunile jurnalistei de război cehe Dana Mazalova ridică numeroase semne de întrebare asupra variantei oficiale azere. Aceasta spune: “La mijlocul lunii martie 1992, cameramanul și jurnalistul azer Cinghiz Mustafaev mi-a arătat în apartamentul său din Baku filmul needitat [nemodificat] pe care acesta l-a făcut în luna februarie, în zona din jurul Aghdamului. Aceasta filmare nu semăna absolut deloc cu imaginile care au fost prezentate lumii de către Azerbaidjan. Cinghiz a  zburat el însuși acolo cu elicopterul și a adus înapoi unele trupuri neînsuflețite pentru înmormântare – trupuri neînsuflețite […] care au fost găsite la 5 km de Aghdam, toate întregi și complet îmbrăcate. Zona era sub control azer […]Când Mustafaev s-a întors la trupurile rămase, câteva zile mai târziu, el a fost șocat să constate că trupurile erau scalpate… În imaginile video ale lui Mustafaev nu existau nici trupuri de femei goale, nici de copii, nici de bărbați scalpați… Mai mult decât atât, părea evident că victimele au fost împușcate de aproape, în rotule. Aceste persoane au fost ucise în mod intenționat.“

În interviul său pentru ziarul azer Zerkalo, activistul  azer pentru drepturile omului Arif Yunusov a declarat: “Orașul [Hodjali] și locuitorii săi au fost conștient sacrificați pentru o cauză politică, și anume pentru a nu permite Frontului Popular din Azerbaidjan să vină la putere.“

Încercând să sporească ura și propaganda antiarmeană, autoritățile azere utilizează în campania lor fotografii și înregistrări din diverse conflicte armate sau din catastrofe naturale, prezentând victime ale cutremurelor din Turcia sau ale actelor teroriste din Palestina și din alte locuri drept “victime de la  Hodjali.” Astfel,  propaganda prin tragedie, planificată și lansată de oficialii de la Baku acum 21 de ani, este încă în vigoare, iar politicieni ca domnul Militaru sunt atrași în povești fabricate.

În final, în ceea ce privește afirmațiile cum că armenii ar “ocupa teritorii ale Azerbaidjanului”, cererile de retragere și speculațiile pe tema celor 4 rezoluții ale Cconsiliului de Securitate al ONU, trebuie să amintim că:

1. În momentele cele mai tensionate ale războiul dezlănțuit de Azerbaidjan împotriva armenilor între 1992 și 1994, Consiliul de Securitate ONU a adoptat 4 rezoluții, în care cerea în mod special părților implicate în conflict să: “înceteze imediat ostilitățile și toate actele ostile și să stabilească un acord durabil de încetare a focului“. Această solicitare a fost încălcată periodic de Azerbaidjan, care cerea armistițiu doar ca să câștige timp pentru a-și regrupa forțele în scopul lansării unor noi atacuri. Consiliul de Securitate recunoaște Nagorno-Karabahul ca o “parte a conflictului“, evită să se refere la  Armenia ca la o parte a conflictului și nu îndeamnă Armenia la nici o acțiune directă, ci doar “să își folosească influența pentru a obține acordul armenilor din regiunea Nagorno-Karabah…” Astfel, pentru CS al ONU, esența conflictului constă în autodeterminare națională și nu în pretenții teritoriale. Mai mult decât atât, CS al ONU cerea “restaurarea legăturilor economice, energetice și de transport“, lucru care nu a fost pus în aplicare de Azerbaidjan nici până în prezent. CS solicită, de asemenea “accesul neîngrădit al eforturile internaționale de ajutor umanitar“, dar Azerbaidjanul a blocat în mod constant accesul reprezentanților Crucii Roșii la ostaticii armeni.

2. Astfel, pe fondul violării rezoluțiilor CS al ONU, în mai 1994 Azerbaidjanul a cerut încetarea focului în războiul lansat chiar de el împotriva armenilor din Karabah. Drept urmare,  s-a semnat un acord de armistițiu între Azerbaidjan, Karabah și Armenia, anulându-se toate hotărârilor anterioare cu privire la acest conflict (inclusiv rezoluțiile ONU), și a început un proces de negociere privind soluționarea pașnică a conflictului în cadrul Grupului de la Minsk al OSCE  bazată pe Mandatul co-președintelui Conferinței referitoare la Nagorno-Karabah (Conferința de la Minsk), care a avut loc pe 24 martie 1992 .

3. Faza actuală a negocierilor se bazează pe propunerile făcute de țările care coprezidează Grupul de Minsk (Franța, SUA și Rusia), supranumite principiile de la Madrid. Principiile de la Madrid presupun un acord bazat pe interdicția utilizării forței, pe autodeterminare națională și pe integritatea teritorială cu implicarea acestora în mod egal și ca un tot integrat. Promisunea de soluționarea a conflictului în baza principiilor de la Madrid a fost obținută și formulată în Declarația de la Mayendorf semnată de Republica Azerbaidjan, Republica Armenia și Federația Rusă, în Declarația comună de la Astana semnată de șefii delegațiilor statelor care coprezidează Grupul de la Minsk al OSCE și de președinții Azerbaidjanului și Armeniei, și în Declarația comună de la Soci (23 ianuarie 2012) semnată de Președinții Republicii Armenia, Federației Ruse și Republicii Azerbaidjan, în cadrul căreia părțile reafirmă faptul că: “Având în vedere importanța începerii redactării Acordului de pace, președinții Republicilor Armenia și  Azerbaidjan și-au exprimat disponibilitatea de a accelera procesul de negociere cu privire la Principiile de  bază (de la Madrid), luând în considerare toate lucrările efectuate până în prezent“.

Încă din 2009, liderii Franței, Statelor Unite și Rusiei fac declarații cu privire la conflictul din Karabah în timpul summiturilor G8 sau G20, declarații care reflectă poziția mediatorilor și a comunității internaționale. Aceste declarații făcute în L’Aquilla (2009), Muskoka (2010), Deauville (2011) și Los Cabos (2012) subliniază faptul că: “…numai un acord negociat poate duce la pace, stabilitate și reconciliere, deschizând oportunități pentru dezvoltarea și cooperare regională. Utilizarea forței a creat situația actuală de confruntare și instabilitate. Utilizarea acesteia din nou va aduce mai multă suferință și distrugere și ar fi o abordare condamnată de comunitatea internațională. Cerem insistent liderilor părților implicate în conflict să-și pregătească populația pentru pace, nu pentru război“; ” cea mai recentă versiune a Principiilor de Bază (de la Madrid), discutată la Soci pe 5 martie, stabilește o bază corectă și echilibrată pentru elaborarea unui acord de pace cuprinzător “(Deauville, 2011) sau “…ca dovadă a  voinței politice, părțile ar trebui să se abțină de la poziții maximaliste în cadrul negocierilor, să respecte acordul de încetare a focului din 1994 și să se abțină de la retorica ostilă care duce la creșterea tensiunilor… Liderii ar trebui să fie ghidați de principiile Actului final de la Helsinki – în special cele referitoare la neutilizarea forței sau a amenințării cu forța, la integritatea teritorială, precum și la drepturile egale și la autodeterminarea popoarelor – și de elementele de reglementare subliniate în declarațiile țărilor noastre, la L’Aquila, în 2009 și Muskoka în 2010” (Los Cabos 2012).

În acest sens, țările membre ale OSCE – printre care și România – și reprezentanții lor oficiali, membri ai guvernelor sau parlamentari, ar trebui să se angajeze să respecte principiile generale ale negocierilor și declarațiile făcute de OSCE și de șefii de stat și de guverne ale țărilor mediatoare, Franța, SUA și Rusia, și să se abțină de la declarații sau acțiuni ce au ca scop subminarea procesului de negociere.

Regretăm, astfel, că domnul deputat Lucian Militaru s-a lăsat atras într-o campanie de denaturare a realității istorice și de discreditare a procesului negocierilor de pace armeano-azere girate de comunitatea internațională prin egida Grupului de la Minsk al OSCE și mediate de Franța, SUA și Rusia.

Redacția  ARARAT

by Mihai Stepan Cazazian