BEDROS HORASANGIAN : Editura Ararat, dar și alte cărți cu și despre armeni (II)

Mă grăbesc să spun două vorbe despre o carte dedicată Anei Aslan. Un nume faimos în lumea românească cu care armenii se fudulesc când vine vorba de personalități de marcă. De la Asachi și Spiru Haret la Ibrăileanu, David Ohanesian și contemporanul nostru Varujan Vosganian. Pe bună dreptate, mulți armeni și-au  onorat etnia din care au purces, în România sau pe meridianele pe unde istoria i-a proiectat. Aznavour a devenit un brand al armenității, așa cum fiecare nume clopoțitor ieșit din matca celor obișnuiți a contribuit la  gloria unui neam.

Nu mai lungim pelteaua – de pe vremea bunicelor mele răposate de mult nu am mai pus în gură astfel de bunătăți – și să trecem la concretul subiectului nostru. Alina Bâltâc publică la în colecția Români de succes, volumul intitulat neted „Ana Aslan și elixirul tinereții. Motanul Oscar și genialii săi prieteni”( Editura Corint Junior, 2025, Ilustrații de Diana Tivu) o carte de popularizare  pentru copii. O carte frumoasă, cu multe desene însoțitoare și un fir epic pus pe seama unui  motan –cum putem verifica dacă dnei Aslan îi plăceau pisicile? – numit Oscar. Ce  ne prilejuiește/însoțește prin viața – și multe multele realizări ale celei care a inventat faimosul Gerovital și nu mai puțin ventilatul acum câteva decenii Aslavital. Dr. Ana Aslan, cea care a pus pe picioare specialitatea gerontologiei – ramură a științelor medicale –  care se ocupă de bătrânețe, bătrâni și îmbătrânire – a devenit o figură de notorietate mondială. Cât a trăit – născută într-o familie de armeni la Brăila în 1897 – și apoi murit, în 20 mai 1988, la București – a fost onorată de toate premiile și a devenit și membră a Academiei Române. Povestea vieții ei, expusă simpatic și prin frumoase/simpatice ilustrații colorate – eu personal am apreciat și corpul de literă mare utilizat, ceea ce înlesnește lectura celor care sunt la anii senectuții – este cu totul admirabilă. Un  singur cusur – cuvânt turcesc, intrat însă și în patrimoniul limbi române, așa că nu pot fi acuzat suspiciune de nepatriotism – are cartea. Nicăieri NU se pomenește de Ana Aslan că ar fi fost armeancă. Nu e musai-obligatoriu cum ar fi în cazul genocidului din 1915 – multe surse, destui istorici britanici mai ales amintesc/ studiază de zor WWI pe sute/mii de pagini și ignoră – cu premeditare, of course – să menționeze măcar ce s-a întâmplat cu marea tragedie din Primul Război Mondial. Îi datorăm juristului polonez – hâria ( evreu) get beget – Raphael Lemkin inventarea și apoi introducerea în limbajul juridic internațional al acestei noțiuni. Cuvânt. Termen. Genocid. Crime împotriva umanității. Crime care devin imprescriptibile. Pot fi ignorate – și deseori sunt, falsificate – și deseori sunt, pot fi manipulate – și deseori sunt, dar nu pot fi eliminate din memoria umanității. Că se spune sau nu, se recunoaște sau nu. Ca și în cazul Anei Aslan. A fost armeancă? În mod cert, DA! Și nimic. A fost.

Că tot am ajuns la acel cuvânt care irită autoritățile turcești – de ieri și  de azi, profit de situație ca să atrag atenția asupra unei apariții noi  editoriale. De un înalt grad științific și semnat de trei studioși istorici cu expertiză în domeniu. Este vorba de volumul Armenie. Un genocide et la justice  (Les Belle Lettres Edition, 2025) semnat de Vincent Duclerc, Thomas  Hochman și Raymond H. Kevorkian. Primul capitol, Le Droit international a l’epreuve de l’extermination des Armeniens ottomans: la reconaissance d’une crime contre l’umanite, aparține lui Raymond Kevorkian – nu știu dacă pe la noi s-a menționat că truda lui de-o viață ca istoric și militant al studierii și recunoașterii genocidului a fost încununată cu Legiunea de Onoare a Republicii Franceze – care în acest studiu scoate în evidență contribuțiile, prea puțin ventilate în spațiul public internațional, ale lui Dzovinar Kevonian și cercetările diplomalui rus Andre Mandelstam. De citit cu luare aminte și de tras concluzii fără prea multe ezitări. Toate afirmațiile au acoperire în documente. Tragedia din 1915-1923 are dimensiuni MULT mai largi decât epopeea cu happy end din Mussa Dagh care a cucerit lumea, dar nu i-a oferit suportul istorico-politic adecvat. Dimensiunea tragediei este incomensurabilă și nu are happy-endul care în roman dă un fior de speranță. Thomas Hochman este autorul capitolului al doilea, Un verdict de justice pour l’extermination des Armeniens: au fondament du droit penal des genocides de unde se desprind puține date și informații legate de același Raphael Lemkin și aventura prin ani și alte răsuciri ale istoriei a incriminărilor juridice ale genocidului. Faptul că tot ce s-a întâmplat, la început de secol XX în Africa și Imperiul Otoman nu a fost incriminat la timpul potrivit a dus la oribilul Holocaust și celelalte grozăvii din Ruanda. Capitolultrei al acestui dens studiu realizat la înalte standarde istorice se intitulează Reconaissance du genodice et incrimination du negationisme:enjeux de droit constitutionnel subliniază și pune accentele cuvenite despre confruntarea care continuă în plan juridic pe plan internațional pentru recunoașterea genocidului. Abandonner le genocide des Armeniens a ceux qui font commerce de sa negation au ceux qui veulent l’achever aboutit a se separer de fondaments de la justice et de histoire des genocides. A mettre l’ humanite  en grand peril et un peuple en danger de mort. En tant que juristes, ils ne peuvent accepter cette fatalite. Ils agissant aujourd’hui par un ouvrage qui rend accesible aux societes et aux Etats  le  derniere decouvertes dans la connaissance du genocide des Armeniens. M-aș bucura în  grad înalt dacă acest volum ar apărea și în limba română.

Roxana von Kraus  nu este nici istoric, nici scriitoare. Născută Mihaela Beloiu într-un București în care și-a trăit junețea până să ajungă să devină după multe opinteli cetățean american, dă acum la iveală un volum de memorii/ amintiri/ note, reflexii, divagații subtile și comentarii pline de miez, parte jurnal, parte povestire-eseu pe fondul unei acumulări epice retroactive de o mare forță epică, volumul intitulat sugestiv „Casa fără țară Str. Spătarului 17” (Editura Vremea, 2025) Dincolo de virtuțile de povestitoare ale autoarei să reținem o anume secvență ce are ca protagonist un armean. Un anume Garo Haciaturian, originar din Smirna, care cu o vioară și o mașină de scris poposește în Bucureștiul lui 1965 de unde în acei ani armenii plecau care încotro. Cartea este extrem de interesantă în întregul ei, dar povestea acestui Garo Haciaturian atât prin Franța, ca și apoi episodul românesc și finalul din Statele Unite unde se va săvârși din această viață. Artist și păgubos deopotrivă, violonist și mereu amorezat de cine nu trebuie, Garo Haciaturian –avem și o fotografie cu el la Capșa, o masă plină de bunătăți nu exprimă  pauperizarea unei națiuni… –  devine un personaj emblematic pentru cei rămași fără de țară. Cei mai în vârstă decât mine pot identifica personajul care, cică, la un moment dat a avut garat un uriaș Chevrolet alb în curtea Bisericii Armene din București. Dacă mai trăia Hair Surp Baronian în mod cert îl identificam. Edi Jeamgocian din  New York sau Sergiu Selian din Australia – ce-o fi căutat el acolo nici azi nu deslușesc –  și-ar putea aduce aminte de acest simpatic Garo  Haciaturian  care și-a schimbat numele în Garry Hudson după ce s-a stabilit în statele Unite.

Legat de casa Melik de pe aceeași strada Spătarului, am găsit prin Amintirile colonelului Locusteanu – legat de anul revoluționar 1948  – alte simpatice povești. Cea dintre  Paul Zarifopol ajuns director la revista Fundațiilor regale și Lisette Manissalian, pianistă de renume, măritată Georgescu, ofițer de cavalerie fiecare având locuință proprie pe aceeași faimoasă stradă Spătarului, rămâne să fie scrisă. Să treacă din spațiul istoriei orale într-o, de ce nu, istorie scrisă cu parfum  matein. Ceva ceva a transpirat în finalul din Craii de curte veche ai inegalabilului fiu al marelui I.L. Caragiale. Tată și fiu fiind cândva amândoi locuitori de vază ai mahalalei Armenești pe unde și-a purtat pașii și acest misterios Garo Haciaturian. Mama româncă, tatăl armean. El extrem de simpatic la iute ochire.

O altă carte din care amatorii de întâmplări trecute și un București de odinioară găsim în volumul „Din Armenească la Cașin. Povești cu fiica arhitectului Bisericii Cașin, doamna Măriuca Alexandru Berechet ”( Editura Vremea, 2025) semnat de Victoria Dragu Dumitriu. Autoare a unei întregi serii de lucrări dedicate unui fabulos București, lucrări în care oameni care au fost stau față-n față cu case care mai sunt. Nu mai lungim pelteaua amintirilor proprii – bunica făcea peltea, unu era nici dulceață, nici gem, avea un gust aparte, nu mă întrebați cum se ajungea la acea pastă de fructe dulci topite, zdrobite etc – și să menționăm doar câteva povești legate de strada Armenească.  Detalii topografice cu care se deschide istoria  acestei străzi de veche faimă. Și care se întinde pe mai multe secole, pornind din calea Moșilor, din preajma Bisericii Sfinților, până în strada Maria Rosetti, în dreptul Bisericii Popa Chițu. Simpaticul și mereu zâmbărețul Ovanez Horasangian, tatăl meu, mărturisea neted, „Eu știu orașul ăsta după cârciumi, nevastă-mea după biserici!”  Nu știu cât de adevărată e afirmația, dar strada Armenească, cândva numită Podul Armenilor și apare pomenită într-o mărturie scrisă, o danie a lui Ianache căpitanul către Mitropolie din 1772. Victoria Dragu panoramează câteva istorii legate de șerpuirea străzii Armenească – traversată de marele bulevard Carol și intră în niscaiva amănunte pe care nu le știam. Pomenind de Casa Bâznoșanu și familia profesorului Andrei Popovici-Băznoșanu, cercetător specializat în științele naturii, autor de manuale de botanică și zoologie și membru fondator al Academiei de Științe din România. Care conform cărții de telefon din 1915 locuia nu departe, pe Bulevardul Carol 57. Și mai adaugă autoarea,” Din folclorul cartierului am reținut că era nu numai o veche familie boierească de origine armeană, ci și de oameni gospodari: toamna, aduceau de la moșie diferite produse pe care le vindeau prin vecini.” Despre Casa Bîznoșanu dă detalii Conu Alecu Paleologu – care locuia pe Silvestru colț cu Latină și Silvestru, la câțiva metri de Armenească :”Altă casă frumoasă, dar foarte părăginită este scoasă acum la vânzare ( nota e din 2006, bh)” Armenească colț cu Latină. Și acolo am fost cu părinții, aveau o bibliotecă enormă și îmi aduc aminte cum primeau echipajele oprite în fața casei. Și acum grădina e neobișnuit de mare. Nu avea un stil precis, era o casă de la 1840-1850, cel mult. Era foarte solidă, cu pereții extrem de groși, cu pivniță mare, cu terasă, cu  grădină pe două părți unde creștea glicină și trandafiri urcători…”. Poveștile din carte sunt care mai de carte interesante. Să mai amintesc faptul că pe strada Silvestru, la nr. 6, mai este și azi o casă, dor partere, în care a locuit pictorul de oarece faimă și prestigiu în epocă, Abgar Baltazar. Placa de marmură care amintea prezența pictorului în acel loc a fost ciordită. Așa cum a dispărut și un bust de bronz de pe mormântului lui Zambaccian, semn că nu numai viața e trecătoare.

Pe Armenească, în blocul vizavi de Biserica Armenească a stat și amicul Ciomac, dintr-o veche familie de armeni moldoveni, la rândul lui o figură aparte în zonă. de arhitectul Edi Sagatelian ce să mai spunem, nu ne-am văzut de mulți ani. strada Armenească 13 este sediul onor Centrului Cultural Armean din România. Ar merita invitată dna Dragu pentru o seară de povești. Peste tot cum te învârți sau sucești dai de armeni.

Bedros Horasangian

by Bedros Horasangian