VIRGIL MIHAIU : Rezonanțe Armene

În Armenia, jazzul (interpretat, iar nu ascultat quasi-clandestin la Voice of America sau BBC) supravieţuise de-a lungul stalinismului prin activitatea benefică a Orchestrei de Stat Armene de Jazz.

de

VIRGIL MIHAIU

Ansamblul creat în 1938 de com­pozitorul Artemi Ayvazyan şi-a perpetuat existenţa (uneori la modul quasi-miraculos, dar în­totdeauna ca o instituţie cu va­loare de simbol al libertăţii prin muzică), sub conducerea aprecia­tului pianist, compozitor, aranjor Konstantin Orbelian, mai apoi a saxofonistului Armen Hyusnunts, iar mai recent a saxofonistului, compozitorului, aranjorului Davit Melkonyan. Am urmărit cu mult interes un concert de Crăciun sus­ţinut de actuala Armenian State Jazz Orchestra, ce mi-a reconfirmat, dar şi îmbogăţit, impresiile unor pre­cedente vizionări ale ansamblului. Aceea a concertului din 2013, la împlinirea a 75 de ani de la înfiin­ţarea sa, mi se păruse oarecum mai tumultuoasă. In versiunea de după încă un deceniu, profesionalismul inerent al membrilor săi câştigase un plus de subtilitate, asperităţile fu­seseră resorbite în transparenţa acordurilor cristaline, emise de cei vreo 17 instrumentişti parcă dintr-o aceeaşi suflare. Iar temele tradi­ţionale fuseseră încorporate mai organic în orchestraţii respectuoase faţă de tradiţia consolidată a marilor orchestre de jazz.

Am descoperit pe internet un scurt documentar despre jazzul ar­mean, realizat în 2017, sub titlul Jazz în Armenia Sovietică. Protagonista era Datevik Hovanesian (n. 1955), fiica „reginei muzicii folclorice ar­mene”, Ophelia Hambartsumian. înainte de recucerirea independen­ţei ţării sale, Datevik colaborase intensiv cu sus-numita orchestră condusă de Orbelian. În deceniile 1970-1980, când jazzul devenea pe zi ce trece o modalitate predilectă de afirmare a identităţii jazzistice a celor 15 republici componente ale URSS, cântăreaţa (al cărei prenume era ortografiat şi Tatevik) atinsese o notorietate ce-i justifica titula­tura de prima donna a jazzului so­vietic. O confirmare a valorii sale venise din partea genialului poliinstrumentist/ avangardist Vladimir Chekasin (unul din membrii epoca­lului Trio Ganelin/ Chekasin/ Tarasov), care nu ezitase să colaboreze fără rezerve cu dânsa. În mod paradoxal, renumele ei avea să pălească aparent, tocmai atunci când a decis să emigreze în USA la începutul anilor 1990. Deşi a rămas la fel de activă ca întotdeauna, rigorile music business-ului mondializat nu par s-o fi avantajat.

Fotografiile prezentate de Date­vik Hovanesian în menţionatul film atestă continuitatea istorică a jazzului armean, simbolizată prin persistenţa unei orchestre oficiale dedicate acestui gen muzical. într­una dintre imagini, instrumentiştii ei sunt fotografiaţi împreună cu respectatul lider al şcolii compo­nistice a Armeniei sovietice, Aram Haceaturian, ca şi cum acesta le-ar acorda binecuvântarea întru continuarea misiunii lor muzicale. Bineînţeles, sunt amintiţi şi pionieri ai jazzului autohton, precum pia­niştii Artashes Kartalian si Levon Malkhasian, sau bateristul Armen Tutunjian. Evident, şi în republicile vecine – Georgia şi Azerbaidjan – subzistă un fel de veneraţie faţă de rolul jucat în dezvoltarea jazzului autohton de către big band-urile de rang statal, fondate in perioadele de teroare ale secolului trecut, când celor trei naţiuni transcaucaziene le era periclitată însăşi supravieţuirea. Cum era de aşteptat, o ţară a cărei diaspora depăşeşte cu mult numărul celor rămaşi în patrie mizează mult şi pe solidaritatea muzicală a artiş­tilor răspândiţi pe Glob (fenomen comparabil cu diaspora evreiască sau irlandeză). În cazul armenilor, un factor de coeziune îl reprezintă orgoliul că ţara de origine fusese prima din lume unde creştinismul a fost adoptat ca religie oficială (în 301, a.D.). Recunoaşterea in­ternaţională a jazzului armean s-a datorat şi implicării poliinstrumentistului Arto Tunchboyachyan în destinul cultural al Armeniei independente, renăscute în 1991 (cele trei republici caucaziene se consideră a fi urmaşele ţărilor inde­pendente constituite pe teritoriile lor ancestrale, la finele primei confla­graţii mondiale; formaţiuni statale ce n-au putut rezista mai mult de 2-3 ani injoncţiunilor impe­riului de la nord, coroborate şi cu presiunea islamică dinspre sud şi est). Născut la Istanbul în 1957, Tunchboyachyan va efectua un detur de aproape două decenii emigrând în 1981 la New York, după care va ajunge pe tărâmul străbunilor la Erevan. Acolo îl va întâlni în 1998 pe pianistul/keyboardistul Vahagn Hayrapetyan. împreună cu acesta va forma ansamblul Arme­nian Navy Band. Sub această denu­mire persiflant-provocatoare (întru­cât Armenia actuală nu are ieşire la mare), formaţia reuneşte – conform informaţiei din Wikipedia 2025 – 15 muzicieni de sorginte arme­nească, dedicaţi promovării unui repertoriu în care instrumentaţia modernă se îmbină cu timbrurile instrumentelor arhaice ale zonei. Aproape ostentativ, trupa A.N.B. îşi autodefineşte eclectismul estetic drept „muzică folclorică de avan­gardă”, contribuind totodată la con­solidarea conceptului de ethno-jazz (consecvent promovat şi de Anatol Ștefăneț & grupul Trigon prin fes­tivalul lor omonim de la Chişinău).

O altă personalitate marcantă a exilului jazzistic armean este pia­nistul Tigran Hamasyan, născut la Gyumri, în vestul actualei Armenii, în 1987, emigrat cu familia în USA spre finele secolului XX, dar cu frecvente reveniri în patrie, a cărei indelebilă amprentă se face simţită în concepţiile şi muzica sa.

Ar fi de menţionat şi contri­buţia pianistului american Armen Donelian la diseminarea jazzului în patria antecesorilor săi. Pe lângă propriile sale concerte în Armenia şi apariţiile internaţionale împreună cu Datevik Hovanesian, el s-a dedi­cat şi instituţionalizării artei jazzu­lui, prin elevarea acestuia ca obiect de studiu în învăţământul superior, prin încurajarea festivalurilor sau cluburilor de specialitate etc.

Mi se pare relevantă frumoasa receptare de care s-a bucurat constănţeanul Harry Tavitian atunci când a cântat, atât la Bucureşti, cât şi la Erevan, ca invitat al preşedinte­lui Armeniei. Iată una dintre profe­siunile sale de credinţă, consemnată în anul 2016 pe blogul propriu: „Sunt armean prin naştere şi ro­mân prin adopţie; mă simt acasă în ambele spaţii spirituale – balcanic şi caucazian. Influenţele folclorului românesc și armenesc au fost pre­zente încă de la începuturi în muzica mea. De-a lungul anilor, folclorul a rămas unul dintre izvoarele mele cele mai importante de inspiraţie. Ceea ce încerc sa fac este o sinteză între diverse surse, pornind de la esenţe, să pun în valoare vecinătatea celor două culturi.”

îmi amintesc, de asemenea, con­certul de la Sala ArCub din Bucu­reşti, din anul 2006, al unei forma­ţii ce-i includea pe fraţii Garbis şi Kapriel Dedeian, apreciaţi prioritar pentru abilităţile lor în sfera stilis­tică hard-bop. La rândul lor, acestor reprezentanţi din România ai diasporei armene le-au fost oferite flori din partea ambasadorului armean la Bucureşti, aflat în compania ex­celentului scriitor de limbă română (şi de origine armeană) Varujan Vosganian, devenit din 2024 pre­şedinte al Uniunii Scriitorilor din ţara noastră. Asemenea recunoaşteri cu caracter simbolic atestă existenţa unui salutar interes pentru jazz la nivelul tot mai rarilor reprezentanţi ai clasei politice rămaşi fideli valori­lor înaltei culturi.

Virgil MIHAIU

revista Steaua nr. 4/2025

revistă editată de Uniunea Scriitorilor din România

by Redactor