O altă revelaţie. Interculturalitatea ca formă a filantropiei

Arşaluis Sarchisian Gurău este o autoare care surprinde lectorul cu fiece carte publicată nu numai de versuri şi proză, ci prin faptul că reuşeşte să descopere teme noi de cercetare în filologie, în studii interculturale şi în critică literară, demers care presupune şi o iniţiere în drumul labirintic al autocunoaşterii, după cum rezultă şi din titlurile cărţilor, Povestiri pentru mine, Amintiri din „Epoca de „Aur”, Al treilea ochi, Contemplații (haiku), majoritatea apărute la Editura Ararat.

O ştiu pe autoare de când m-a invitat la activităţile desfăşurate sub egida Uniunii Armenilor din România, prilej de a-i lua un interviu pentru revista Interartes, în care mi-a relatat despre drama armenilor, dar şi a propriei familii înstrăinate din cauza ,,terorii istoriei”. Arşaluis Sarchisian Gurău este un mesager intercultural deoarece

s-a implicat în dificilul, dar necesarul proiect de traducere şi a facilitat deschiderea literaturii române spre spaţiul literaturii armene şi invers, publicând Ghidul de con­versație armean-român, Editura Ararat, București, 2011 şi Հայաստանի Կարոտ (Dor de Armenia) – antologie de texte literare pentru copii de scriitori armeni, traduse în limba română de Arșaluis S. Gurău, Editura Anticus Press, Constanța, 2022. Pentru contribuţia sa deosebită a fost răsplătită cu premii oferite de: Uniunea Scriitorilor de Limbă Română – Chișinău, Asociația cultural–ortodoxă „Poduri de Dor”, Biserica Apostolică Ortodoxă Armeană, Guvernul Armean, Primăria Constanța, Liga Scriitorilor Dobrogeni, Uniunea tătarilor, Asociația multiculturală Anticus.

Volumul Revelaţia haiku este o continuare a preocupărilor (inter)culturale şi de (auto)cunoaştere prin cuvânt, care definesc Omul şi dă sens vieţii. În timpurile actuale, ale postmodernităţii incerte şi ale erei postadevărului, ale consumismului hedonist şi egoist. există şi oameni care merg contra curentului şi mizează pe ultima carte, de fapt, pe Prima Carte, cea semnalată în Evanghelia lui Ioan, care începe cu afirmația „La început era Cuvântul”, amintindu-ni-se de Geneza 1:1. Dar în epoca beznei, a minciunii şi a haosului, cine mai are timp să mediteze asupra Adevărului şi să îi asculte pe mesagerii cuvântului? Puţini sunt aleşii care caută calea grea a luminii… Puţini îşi scriu propria operă, dar şi mai puţini citesc cărţile scrise de alţii… Arşaluis Sarchisian Gurău dă dovadă de generozitate, de răbdarea de a înainta în dificilul, dar nobilul drum al Culturii salvatoare a Omului care riscă să se piardă, să se robotizeze, să se neantizeze. De altfel, mucenicul şi doctorul fără de arginţi Vasile Voiculescu, în cartea Gânduri albe (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1986), făcea distincţia dintre cultură şi civilizaţie: ,,Cultura este forma desăvârşită a filantropiei, esenţă sufletească, iar civilizaţia fără cultură duce la moarte. Trupul poporului trebuie stropit cu apă vie pentru a fi însufleţit. Cultura ne chezăşeşte fiinţa noastră eternă, adevărata noastră substanţă, nu umbra ei care este civilizaţia”.

Cartea de faţă este o continuare a predispoziţiilor Arşaluisei Sarchisian Gurău de a-şi oferi fărâme din suflet şi din timp semenilor. Fiind profesor de limba română, întreaga viaţă şi-a dăruit-o educării tinerilor, găsirii celei mai bune versiuni a omului care nu se poate face decât prin cultură şi lectură. Pe lângă activitatea de la catedră, s-a implicat în publicarea unor volume colective: Urme (Antologie de creație literară a Cenaclului Literar ,,Mihail Sadoveanu”), Editura MAR, Constanța, 2016, Integritate (Antologie de literatură constănțeană), Editura Anticus Press, Constanța, 2018, Antologia scriitorilor din Filiala Dobrogea a Ligii Scriitorilor Români (2009-2019), Editura Next Book, Constanța, 2019, Muzica gândului (Antologie de poezie și proză), Editura Pim, Iași, 2019, Antologia Limba noastră cea română, Editura Olimpias, 2020, 44 Pași înfrățiți Constanța–Yokohama 1977 – 2021, Editura Anticus Press, 2022 etc. Am întâlnit-o pe autoare la multe activităţi ale Societăţii de Haiku Constanţa, la festivaluri, simpozioane şi şedinţe de lucru ale revistei Albatros, publicaţie iniţiată de Ion Codrescu şi continuată de Laura Văceanu. Arşaluis Sarchisian Gurău a fost bună prietenă cu două dintre membrele fondatoare ale Societăţii de Haiku Constanţa, Olga Duţu şi Alexandra Flora Munteanu, incluse în acest volum. Ştiu că autoarea şi-a făcut ucenicia alături de mine la această Şcoală de Haiku unde citeam din Matsuo Bashō, dar şi Poemele într-un vers ale lui Ion Pillat şi nu numai. Întâlnirea cu haikuul tradiţional şi modern a fost „dragoste la prima vedere”, după cum îmi mărturisea Arşaluis Sarchisian Gurău, pentru că haikuul sugerează, nu explică, trimite la esenţe, te pune pe gânduri. Autoarea nu numai că a îndrăgit haikuul şi haibunul, devenind creatoare a acestui tip de lectură, ci s-a format şi în calitate de critic, dezvăluind frumuseţea şi taina acestor specii inedite de inspiraţie niponă.  

Volumul Revelaţia haiku este o altă treaptă a Criticilor amicale şi a Interpretărilor literare (titluri ale cărţilor scrise de Arşaluis Sarchisian Gurău, apărute la Editura Ararat în 2019 şi 2023). În cartea de faţă autoarea devine un critic specializat în această specie minusculă care presupune un fin aparat de investigare a textului poetic. Pe lângă critica tematică şi mitico-simbolică, Arşaluis Sarchisian Gurău recurge la instrumentele literaturii comparate, la interculturalitatea atât de dragă ei pentru a descifra haikuurile. Glosarul de categorii estetice japoneze de la sfârşitul volumului îl ghidează pe lector în interpretarea mesajului poetic. Aşa cum era de aşteptat, cartea debutează cu Matsuo Bashō, apoi urmează o listă de 17 autori constănţeni. Referindu-se la Matsuo Bashō, poetul călător, fondatorul speciei poetice haiku, autoarea mărturiseşte că ,,există valori pe care le descoperi târziu, cu sentimentul de regret că ai pierdut timp prețios cu lucruri mărunte și fără importanță, dar și cu satisfacția că, în fine, ai acces la sensuri pe care nu le cunoscuseși, precum și cu uimirea că sunt unii care pot trăi refuzând ca acestea să li se dezvăluie.” Arşaluis Sarchisian Gurău este interesată să descopere acel ,,ceva” care îl fascinează nu numai pe scriitorul nipon, pe călătorul de vocație, dar şi pe omul, în general, aflat pe drumul vieţii şi al cunoașterii (de sine). Interpretarea haikuurilor este un prilej de introspecţie, de aceea sunt folosite interogaţii retorice: ,,Visurile – dorință, inspirație, motivație?” se întreabă autoarea pornită în labirintul textelor.

În haikuurile Olgăi Duțu, este identificată frumusețea înțelepciunii japoneze, prin care se armonizează totul ca în ikebana „cer, om, pământ” în acest ,,evantai liric” (titlul unei cărţi scrise de Olga Duțu). În recviemul pentru prietena Alexandra Flora Munteanu, autoarea îi este recunoscătoare celei care a iniţiat-o în haiku, apreciindu-i activitatea de redactor al revistei Albatros, de traducător şi de organizator, împreună cu președintele Societății de Haiku, prof. Laura Văceanu, al colocviilor și al festivalurilor internaționale de haiku de la Constanța. Textele comentate au ca temă trecerea timpului şi a vieţii, dorul de frumos şi regretul de a nu reuşi să capteze clipa. Nu întâmplător minipoemele comentate sunt: ,,pe prispa casei/ o floare înghețată – / amintirile”; ,,scrisoare de dor – / printre rânduri se scurge/ lacrima caldă”, mesajul lor se referă la ,,un cântec de lebădă pentru Sanda”.

Comentariile la hakuurile Ioanei Bud scot în evidenţă toposul sacru al satului dobrogean pe care îl găsim evocat şi în proza lui Ovidiu Dunăreanu, numai cu alte registre stilistice. Aceeaşi lumină, acelaşi mister al Ostrovului, sat de pe malul Dunării, un crâmpei de rai, de pe dealurile Derventului, cu izvorul tămăduitor. Geografia devine una spirituală, pentru că anotimpurile sunt ritmate de tradiţii şi obiceiuri populare, de ritualuri precreştine şi ortodoxe, de pelerinaje la mânăstire, în căutarea nu numai a apei tămăduitoare, ci sugerând o întoarcere la sacru, la izvoare. Analizând haikuul: În lanul cu maci/ iarba Sfântului Ion – / raiul pe pământ, Arşaluis Sarchisian Gurău identifică sensurile mitico-simbolice şi devine un etnolog interesat de ,,Sânt-Zienele (Sfintele Zeițe), Sfintele (Zânele)”, sărbătoarea precreştină a Sânzienelor, a acestor zâne bune din mitologia românească, fiind celebrată în ziua Sf. Ioan Botezătorul, pe 24 iunie, când tinerele culegeau flori de sânziene atribuindu-le virtuţi magice. ,,Florile de sânziene au exercitat o puternică, de neșters impresie, asupra ființei fragile de atunci, stăruind în sufletul și imaginația poetei toată viața, dând naștere unor haikuuri memorabile, ce – luate împreună – alcătuiesc o adevărată monografie lirică a satului natal. Ele au puteri magice, tă­măduitoare, dar numai dacă sunt culese în noaptea de Sânziene, înainte de răsăritul soarelui: Culese noaptea –/ flori de sânziene/ bune de leac. Doar sfințite la biserică, sânzienele își păstrează puterile fermecate și sunt purtate de tinere la brâu, în păr ori sub pernă: Sub perna albă/ galbene sânziene –/ în vis, ursitul. Dornice să-l cunoască pe cel care le va fi soț, fetele au născocit o vrajă care să-l aducă în visul lor din noaptea de ajun a Sfântului Ioan”, scrie autoarea. Aceste interpretări sunt utile în studiile de folclor, mai ales că tinerii, cuprinşi în iureşul supertehnologizării, au uitat multe dintre aceste tradiţii. De altfel, după ce prezintă frumuseţea haikuurilor Ioanei Bud, inspirate din hagiografia Dobrogei şi din credințele populare, autoarea se lasă fascinată de miracolul unic al obiceiurilor noastre, însă regretă totodată pierderea lor. Oare tinerii vor înţelege vreodată ce înseamnă „apa de stele”? Vor mai căuta roua în zorii zilei Sfântului Ioan, atunci când cerurile sunt deschise, aşa cum ne spun cărţile lui Mircea Eliade şi ale lui Mihail Sadoveanu, scriitori care au valorificat ritualurile nopţii de Sânziene şi au creat capodopere? Poate că alături de ie, de doină şi de colinde, ar trebui incluse în patrimoniul UNESCO şi florile de sânziene… Haikuurile permit şi o analiză nu numai mitico-magică, dar şi una a ştiinţelor imaginarului (de exemplu, pot fi aplicate grile de lectură din teoriile lui Gaston Bachelard (Aerul şi visele. Eseu despre imagi­naţia mişcării; Apa şi visele. Eseu despre imaginaţia materiei; Pământul şi reveriile voinţei, Psihanaliza focului, cărţi apărute la Editura Univers, 1989 – 1999). ,,Apa este și un element de comuniune terestru – cosmic, pus în evidență de motivul oglinzii sau al reflectării”, scrie Arşaluis Sarchisian Gurău citând textul Ioanei Bud ,,Apa fântânii, / un petic de cer cu-o stea – / copil uluit.” Copilul are o gândire metafizică, o gândire-mirare, despre care scria şi Lucian Blaga atunci când teoretiza metafora revelatorie. ,,Imaginea cerului răsfrânt în luciul apei din oglindă pare încă un cer, de jos, distinct de celălalt, de sus, un al doilea cer, mai ales, că o stea stingheră – care-o fi aceea? Oare steaua polară? – s-a găsit să se oglindească și ea pe peticul din fântână. Copilul care descoperă cele „două ceruri” rămâne uluit și confuz. Poate că e momentul când i se revelează unitatea universului cosmic, mai bine zis, apartenența lumii noastre uneia nesfârșit mai mari, infinită, sau poate realizează deja că uneori iluzia se poate confunda cu realitatea. Poate, ambele, ori poate, înțelege că mai are multe de descoperit, mai multe decât a crezut vreodată”, meditează autoarea cărţii în Revelaţia haiku.

În capitolul dedicat lui Ion Codrescu, este interpretată categoria estetică a golului şi a plinului după cum rezultă din haikuurile decupate din paginile de haibun. Autoarea este cunoscătoare a terminologiei acestei estetici aparent facile, însă care presupune o bună iniţiere în arta zen. Singurătatea este umplută cu sens, tăcerea cu răsunetul cosmic. Camera goală păstrează „rezonanța unei voci”, „golul” aminteşte de o prezenţă, până şi ,,casa veche” devine prilej de cugetare despre urât şi frumos (wabi-sabi). În haikuurile Laurei Văceanu este căutată unitatea în diversitate a lumii vii. Dincolo de caruselul anotimpurilor, rămân prietenii pe care preşedinta Societăţii de haiku reuşeşte să-i adune: ,,umbrele toamnei – / rotocoale parfumate/ din ceașca de ceai”. ,,Ritualul ceaiului sau imitarea lui compensează tristețea provocată de anotimpul rece, de tranziție către iarnă. Anotimpurile sunt mai mult ale sufletului, mai puțin ale anului. „Rotocoalele parfumate”, ridicându-se din ceașca de ceai, alină deopotrivă sufletul și trupul, pe care-l bănuim însingurat, rememorându-și viața, cu traiectoria gata trasată de un destin – se pare – nu tocmai fericit. (Yugen) Gândul urmărește rotocoalele al căror contur desenează linia vieții, repetând la nesfârșit, de-a valma, evenimente când mai banale, când mai însemnate ale unei existențe în mare parte consumate, căci nimic neimportant nu există în natură. Efectul fluturelui demonstrează perfect ideea. Cu toate acestea există gesturi semnificative, care cumulează, pe lângă comunicarea banală – tranzitivitatea – semnificații majore, determinante. Toamna vieții își așază umbrele rarefiate, apoi, tot mai dese, asemenea cercurilor de aburi pe lucruri, pe amintiri, pe suflete”, scrie Arşaluis Sarchisian Gurău. Deşi câmpia rămâne părăsită în urma cocorilor ce caută Sudul, totuşi din când în când, prietenii haijini izbutesc să se adune la ritualul japonez al ceaiului, spre a-și comenta haikuurile: ,,Atunci atmosfera se încălzește din nou la flacăra entuziasmului renăscut și însuflețirii cu care se recită versuri românești în stil nipon, din nou tineri, fericiți și inspirați, poeții împletesc silabele admise, puține ca număr, dar atât de încărcate de semnificații (Karumi), cu aburii înălțându-se în rotocoale parfumate, din serviciul de ceai, împuținat și el, precum prietenii poeți.”

În viziunea Arşaluisei Sarchisian Gurău, Radu Patrichi, căruia Laura Văceanu i-a dedicat o monografie, este ,,un umanist contemporan”. Poetul constănţean, numit şi ,,patriarhul haikuului” este cel care vrea să capteze clipa şi frumuseţea în litera textului. Deşi nu acceptă ,,Viața la oraș – / de când n-am mai văzut/ o stea căzătoare”, este în căutarea colţurilor genuine ale naturii, a semnelor sacrului care să-i redea sentimentele bucuriei şi uimirii de a fi. ,,Radu Patrichi este și el preocupat, aproape obsedat de Timp, de trecerea sa inexorabilă. În câmpul conștiinței poetului problema timpului revine neîncetat, chinuitor, îl urmărește permanent, indiferent de tema pe care o atacă. În creația sa totul se raportează la timp, mai ales, la viitorul îndepărtat, pe care îl vede într-o nebuloasă deloc atrăgătoare, căci se confundă cu bătrânețea. Și-a construit și un erou liric, bătrânul, un bătrân obișnuit, comun, anonim, un prototip cumulând toate carac­teris­ticile vârstnicului obosit de agitația cotidiană, dezamăgit de viață”, scrie autoarea după ce apreciază talentul şi înţelepciunea senectuţii celui care a scris mii de poeme de inspirație niponă.

Cartea continuă ,,pășind pe Calea luminii” cu Anastasia Dumitru, cu ,,clipe peste eternitate” de Costel Avrămescu, cu ,,revelația haiku” de Mihaela Cojocaru. Sunt comentarii la volumele scrise de Nicolae Dumitru, Arșaluisa Gurău, Gheorghe Mihalache, Dan Viorel Norea, Argentina Stanciu, Elena Stănescu şi Gabriela Vlad. Autoarea este adepta criticii tematice şi comparative. Sunt multe referinţe nu numai la autorii români: Mihai Eminescu, Lucian Blaga etc., dar şi comparaţii cu autorii din literatura universală, ceea ce dovedeşte o largă deschidere spre domenii diferite ca literatura, religia, filozofia. Dincolo de profunzimea tematicii abordate, impresionează sfera interculturalităţii. Lectorul poate reconstitui reperele toposului dobrogean, cu mozaicul interetnic, aşa cum rezultă de exemplu din ,,hoinărelile tomitane” ale lui Taner Murat Arșura. Acest animator cultural a fost şi el atras de ,,morbul artei literare japo­neze, a expresiei minimale,” care ne-a contaminat pe toți, după cum recunoaşte Arșaluisa Gurău. Referindu-se la haikuurile hoinarului prin vechiul Tomis, sunt apreciate nu numai textele, ci şi fotografiile care captează frumuseţea spaţiului intercultural: strada Sulmona, ,,grea de istorie, incitând memoria colectivă ancestrală”, precum și străzile Callatis, Vântului, Caradzali, Marcus Aurelius, ce păstrează poveştile lor cu multe urme şi umbre, care ne incită să le descoperim. ,,O tristețe senină și resemnată emană din ele: Strada Callatis – / lunecând spre lagună/ secundele curg/ sau Șerpuiesc și eu/ ca Marcus Aurelius – / sâsâie anii. Timpul capătă concretețe, se materializează – mai întâi secundele, apoi, anii „curg”, „sâsâie”, trec, sunt de neoprit, și odată cu ei, viața noastră, singura viață pe care o avem sau am avut-o. Conștiința efemerității, dublată de voința, devenită tenacitate, de a păstra vie memoria orașului, dar și memoria sa, deopotrivă, face din această evocare „o mică piedică în calea uitării” – după o formulare veche, banalizată, dar atât de expresivă cândva, fiindcă te poticnește parcă”, meditează autoarea pornind de la haikuurile lui Taner Murat. Încercând să refacă traseul labirintic al Tomisului, pe urmele autorului tătar, armeanca Arșaluisa Gurău reconstituie drumul memoriei culturale şi al mozaicului interetnic, specific Dobrogei: ,,Pe străzile acestea, dar și pe altele mai recente, se înalță semețe, dominând împrejurimile, clădiri emblematice, precum Cazinoul – simbol consacrat al urbei noastre –, Casa cu lei – ctitoria armeanului Emirzian, case ale bogătașilor greci, Hrisicos, Cuculis, Embiricos, Vila Șuțu, Casa Bârzan, Casa Bellu, Casa Cellei Serghi de pe fosta stradă a Mării, acum purtând numele scriitoarei, precum și altele printr-o selecție aleatorie, marcând personalitatea orașului, povestea lui unică și irepetabilă. Fiecare clădire de vază vor­bește, fără cuvinte, doar prin var și cărămidă despre evenimente însemnate pentru cei ce au fost demult, vesele sau triste, comice sau tragice. Doar să știi să le citești… El constată că a mai rămas totuși ici – colo câte-o dugheană, în care se vând vechituri cu valoare sentimentală, atât de dragi colecționarilor și ciudaților: Bătrân dughengiu/ lângă Casa Hrisicos – / vintage estival. Răzbate melancolia, bine reprimată, o undă de regret, dar și de ironie, tristețea neputinței de a întoarce timpul, acceptarea silită a unui progres, care nu aduce nicio îmbunătățire, dimpotrivă…” Autoarea precizează că nu lipsesc haikuurile cu caracter religios, poate mai degrabă, filosofic. Pentru a exemplifica, aminteşte de haikuurile despre Moscheea Mare, cu mina­retul său mândru înălțându-se spre cer: Bolta moscheei – / un ochi către lumina/ născută din cer. De asemenea, Moscheea Hunchiar, cu zidurile sale „cernite și reci”, vorbește despre timpul care curge infinit și ireversibil, spre deosebire de condiția umană trecătoare. Sultănița cea frumoasă, încărunțește și îmbătrânește și ea odată cu geamia și timpul neiertător: Cărunta Hunchiar –/ ziduri cernite și reci/ ca bătrânețea.” Arșaluisa Gurău recunoaşte că Taner Murat consemnează și spiritualitatea creștină a orașului, oprindu-se cu câte o fotografie și câte un haiku asupra ambelor: Biserica Armeană și Biserica Greacă. Exegeta profită de aceste două haikuuri şi face o retrospectivă, scriind despre rolul armenilor în lumea creștină. Bisericile şi străzile refac o hagiografie a unui spaţiu care ascunde încă multe taine din trecutul lui, cu multe personalităţi ca Ovidius care îşi dorm somnul de veci la Tomis fără a li se cunoaşte mormântul. ,,Nimic nu rezistă, totul este destinat să dispară până la urmă. Nu există „loc de veci”. „Valul lumii, valul vieții” (Cântec popular), aici „valul mării” șterge orice semn, orice amintire”, meditează autoarea. În acest sens, tocmai opera de artă, poezia are rolul de a recupera memoria şi de a o reda generaţiilor ce vin.

În paginile volumului, pe lângă textele literare ale haijinilor, lectorul va găsi şi fotohaikuuri (fotografii realizate de Mihaela Cojocaru și Tiberiu Tizu). Niponii au iniţiat benzile desenate, au intuit că imaginea va lua locul textului lung, au intuit rolul emoţiei. În acest sens, cartea de faţă conţine şi fotohaikuuri, ele corespunzând tendinţei actuale de a trece spre imagine. Această perspectivă este anunţată în multe cercetări actuale de comunicare laconică şi mai ales de transmitere a informaţiei prin ima­gini, emoticoane şi stickerele care au început să înlocuiască textul scris. Pe Facebook, pe Snapchat etc. sunt folosite tehnici rapide şi succinte de comunicare pe blogging şi Twitter, marcând trecerea de la textele lungi, de tip narativ, la textele scurte, de tip sms. Fotografia are mai mult succes decât textul, de aceea apar reţele de sociale bazate aproape exclusiv pe imagini: Pinterest, Instagram şi Snapchat. În acest moment, tendinţa, pe plan mondial, este ca să se comunice prin imagine şi text foarte scurt. În multitudinea grafomaniei, tocmai aceste modalităţi de exprimare concisă şi sugestivă primează. Forma hibridă, propusă de niponi, de tip imagine-text, care anunţă abandonarea alfabetului scris şi comunicarea prin imagini: fototextul (text scurt scris pe o fotografie) şi videotextul (text scurt scris pe un video) ţin de tendinţa modernă de ambalare a mesajului. Fotohaikuul va fi un trend, o comunicare a sentimentelor prin text scurt şi imagine, fiind o categorie hibridă. Puţinele, dar sugestivele cuvinte descriptive, asociate unei imagini, sunt un indicator important al momentului pe care îl trăim: cel în care folosim din ce în ce mai puţin textul şi din ce în ce mai mult imaginea. Din această perspectivă, pe lângă cei 18 autori comentaţi, cartea corespunde valului modern de a sintetiza mesajul prin două modalităţi eficiente de comunicare: fotografie şi haiku, fotohaikuurile, aceste ferestre cu sens, fiind tot mai des folosite în expoziţiile internaţionale.

Pe lângă rapiditatea cu care se percepe un fotohaiku, lectorul va înţelege şi importanţa răgazului necesar pătrunderii în tainele sensurilor… De altfel, se ştie parabola unui călugăr, care, simţind că merge prea repede, se oprea din când în când. Fiind întrebat de ce se opreşte, acesta răspunde că îi rămâne sufletul în urmă şi, dacă nu se opreşte la timp este posibil să moară. Cartea Revelaţia haiku este o dovadă că avem nevoie de opriri ritualice pentru a salva umanul ce riscă să se piardă. Avem nevoie de contemplaţie, de ridicarea privirii din pământ, din monitoare, din telefoane… Chiar dacă ,,timpul nu mai are răbdare cu oamenii”, să ne amintim că înţelepciunea noastră populară şi filosofia zen ne învaţă să trăim în comuniune cu natura. Haikuul (hai – spirit; ku – poezie) nu este numai cea mai scurtă poezie din lume (un tristih cu 17 silabe) de origine japoneză, dar şi un stil de viaţă, având la bază zenul, o viziune profundă asupra lumii, o armonizare a omului cu natura, o sensibilitate deosebită, deschizând omul către cunoaşterea micro şi macrocosmosului, un demers care ne iniţiază şi ne salvează din griul existenţei. Oare vom mai vedea la fel acelaşi pom înflorit, acelaşi răsărit sau apus de soare? Cartea scrisă de Arşaluis Sarchisian Gurău este o revelaţie prin haiku, o dovadă că interculturalitatea este o formă a filantropiei şi a înălţării sufleteşti, o cale de a înţelege rostul şi scopul omului aruncat în peştera platonică din planeta pământie. Poeţii, oamenii de cultură, în general, sunt căutătorii de absolut, cei care întrevăd calea luminii şi o semnalează şi altora, interesaţi de evadarea din umbrele şi constrângerile spaţio-temporale. Mai este nevoie oare de încă o dovadă a valorii soteriologice a Cuvântului…?!

Aş încheia aceste rânduri cu gândul la cititorii, puţinii lectori care mai cred în triumful luminii și al nădejdii, în valorile spiritului și ale culturii, în binefacerile Cuvântului. Sunt sigură că tu, dragă cititorule, dacă ai răgazul de a continua călătoria printre aceste pagini, vei fi convins de virtuţile magice ale scrisului şi ale cititului, ele sunt trepte ale salvării umanului din noi, ale desăvârșirii lăuntrice. Iată sensul revelaţiei haiku pe care ni-l propune în noua carte Arşaluis Sarchisian Gurău.

 Anastasia DUMITRU

Prefața la Revelația Haiku – Eseuri ( Editura Ararat 2025)

 15.04.2025

by Redactor