Nu e noapte încă, mai puteți lucra ceva…

Andreea nu a cunoscut-o niciodată pe Nectar, străbunica ei. Dar i-a creionat un portret, din vorbe meșteșugite și fotografii alb-negru, într-o carte: „De la Kayseri la București. Cusut până la capăt”. Eu nu am fost niciodată acasă la Andreea, dar îmi imaginez că păstrează, într-o cutie din lemn învechit, un degetar de croitoreasă. Și tot din acea cutie începe povestea… O poveste despre rădăcini, despre ce înseamnă să crești cu adevărat, chiar dacă soarta îți e potrivnică și, mai ales, despre cum să îți păstrezi umanitatea, într-o lume măcinată de rele. „Nu e noapte încă, mai puteți lucra ceva”, spunea cândva o femeie care a pierdut totul, de mai multe ori în viață. Și care mereu a luat-o de la capăt, cu un curaj fantastic.

O carte aflată la granița dintre memorie și imaginație

Andreea Barbu e strănepoata pantofarilor Margosian din Constanța, foștii proprietari ai magazinului Trei Culori. Povestea acestei familii s-a scris cu sacrificiu și a început în orașul Kayseri, lăsat în urmă de nevoie, în 1915, când Imperiul Otoman a început deportările armenilor. Andreea Barbu conturează în volumul „De la Kayseri la București. Cusut până la capăt” istoria unui popor împrăștiat prin lume în urmă cu mai bine de o sută de ani, însă cartea nu e doar o călătorie în universul negustorilor armeni din secolul trecut, e o căutare personală, un drum pe care Andreea l-a parcurs înapoi în timp pentru a o cunoaște cu ochii minții și cu toată inima pe străbunica ei, Nectar Margosian. Poate că, într-un fel, chiar s-au cunoscut, pe un tărâm doar de ele două știut…

Documentat minuțios, volumul cuprinde fragmente tulburătoare: „Anul negru pentru armeni, 1915, în Imperiul Otoman, părea că adună viețile și le așează într-o groapă extrem de adâncă. În fiecare zi piereau alți și alți armeni, secerați de temeri, boli, dureri, foamete și chiar de tăișul sabiei.”, scrie Andreea. Străbunica ei avea 13 ani când a lăsat în urmă orașul natal, pe care îl va iubi pentru totdeauna, de departe: Kayseri. A lăsat în urmă viața, așa cum o știa, și a pășit în necunoscut, întâi în orașul Alep din Siria, apoi la Constanța și București, în România. Țara care i-a devenit acasă, până la capăt. Țara în care s-a îndrăgostit, a pus pe picioare o afacere prosperă alături de Artin, soțul său, țara în care a prins iar rădăcini, și-a întemeiat o familie, apoi… a pierdut tot. Din nou. Naționalizarea și perioada neagră a comunismului sunt alte momente dure, care i-au frânt aripile lui Nectar, dar, ca prin miracol, ea a reînvățat să zboare și să-și croiască un alt drum, la propriu. Brodat, tricotat, baclavale în sirop de trandafiri, desen… Da, exilul și greutățile vieții te pot modela și așa, dăruindu-ți forțe nebănuite și lăsându-ți nealterată bunătatea. Cartea „De la Kayseri la București. Cusut până la capăt” semnată de Andreea Barbu e despre forța și bunătatea unei femei, nu doar despre istoria unui popor greu încercat.

Drumul cărții

După lansarea de la Salonul Internațional de Carte Bookfest din București, volumul Andreei a pornit într-un mic turneu prin țară, în Micile Armenii de aici. În septembrie a ajuns la Roman Art Gallery, cu sprijinul sucursalei din Roman a Uniunii Armenilor din România. O lansare care a fost, de fapt, o pledoarie pentru tot ceea ce înseamnă moștenire armenească, pentru istoriile mici, personale, dar și pentru Istoria cu I mare, toate cu aceeași importanță.

La Roman, lumea are alte unități de măsură. În loc de ore, sunt amintiri și în loc de metri, sunt povești. Există acolo un medic, Emanuel Nazaretian, dar toți îi zic Ema. El și soția sa, Mihaela Nazaretian, sunt întruchiparea perfectă a prietenilor din copilărie, gata oricând să dea o mână de ajutor, deși nu te-au mai văzut de o eternitate. Dr. Emanuel Nazaretian iubește deopotrivă știința și cultura și vorbește, cu același patos, și despre epidemii sau vaccinuri și despre Garabet Ibrăileanu – criticul literar și romancier de origine armeană căruia îi dedică în fiecare an un întreg festival de literatură. Dr. Nazaretian e președintele Uniunii Armenilor din Roman și artizanul evenimentului de la Roman Art Gallery. Un medic cărturar pentru care nimic nu e întâmplător, poate de aceea lansarea cărții „De la Kayseri la București. Cusut până la capăt”a avut loc în ajunul Zilei Naționale a Armeniei, sărbătorită, din 1991, pe 21 septembrie.

O invitație la reflecție a fost discursul Mariei Erzian, care a vorbit nu doar despre parcursul autoarei Andreea Barbu, de familia căreia o leagă o prietenie veche, ci și despre  reziliență, definită frecvent drept capacitatea oamenilor de a se adapta într-o manieră pozitivă la situații nefavorabile. „Vorbim de reziliență în timp de pace, oare de ce nu vorbim de reziliență în timp de război, în timpul foametei din România, apoi în comunism, cu toate privațiunile sale?” Fragmente din volum au fost citite deLuiza Florea, membră a comunității de armeni din Roman, iar părintele arhimandrit Andrei Ioniță, prezent și el la eveniment, a amintit de importanța memoriei și a recunoștinței pentru străbunii nostri, de la care putem învăța adevărate lecții de viață.

Nodul de final

Viața noastră e plină de așteptare. Pentru acel mâine, pentru cum să faci ceva bun, atunci când pare că nu se mai poate face nimic bun… O ciudată contradicție ne guvernează prezentul, pe care îl trăim mereu cu un ochi la tot ce n-a fost încă și cu altul la tot ce-a fost. Cum ar fi însă, dacă n-am mai aștepta? Dacă pur și simplu am fi? Aici și acum? Dacă am înțelege că tot ce suntem e și despre ieri și despre mâine, dar mai ales despre acum? Andreea e aici și acum, alegând să fie ea, cu un profund respect pentru rădăcinile pe care le are și cu gândul sfios că mâine, cineva, cumva, va continua povestea. „Nu e noapte încă, mai puteți lucra ceva”, zicea, în secolul trecut, Nectar Margosian, străbunica Andreei. Fără să știe că, în secolul acesta, vorbele ei vor răsuna ca un ecou, într-o carte a adevărurilor care trebuie spuse.

C.V.

by Redactor