LOS ANGELES / Cuvântul scriitorului Varujan Vosganian,

președinte al U.A.R. la deschiderea Expoziției de fotografii intitulată  “Arta și Arhitectura armeană în Europa de Est”

Așa cum am anunțat la Los Angeles a avut loc, în data de 16 noiembrie, deschiderea Expoziției de fotografii intitulată  Arta și Arhitectura armeană în Europa de Est realizată de artistul fotograf  Hrair Hawk Khatcherian cu imagini din centrele comunitare din Crimea, Ucraina, Polonia, România și Bulgaria. Manifestarea  a făcut parte din acțiunile consacrate aniversării a 50 de ani de la înființarea  Catedrei  de Studii Armenești “Narekați” a  UCLA care a cuprins și Conferința Internațională intitulată  Comori ascunse descoperite: Arta și cultura armeană din Europa de Est ( 16-18 noiembrie)

Redăm mai jos cuvântul, la deschiderea  Expoziție, rostit de scriitorul Varujan Vosganian, președinte al Uniunii Armenilor din România.

În primul rând, vreau să exprim, în numele comunităților armenești din Europa Centrală și de Est gratitudinea noastră pentru Universitatea California Los Angeles, pentru catedra Narekatsi Chair in Armenian Studies pe care o felicităm pentru celebrarea celei de-a cincizecea aniversări, pentru toți susținătorii acestei minunate conferințe privind comorile culturale  armenești din această parte a Europei.

Prezența mea, la deschiderea acestei expoziții, ca reprezentant al comunității armene din România, are semnificația ei. Printre comunitățile armenești din Europa și, poate, din lume, cea din România are o trăsătură specială. Să o spunem clar, armenii, ca civilizație, aparțin Europei. Dacă socotim performanțele extraordinare ale culturii armene din perioada primelor secole creștine, culminând cu secolul V, secolul nostru de aur, putem spune că, simbolic vorbind, armenii au fost în Europa înainte ca mulți dintre locuitorii acestui continent să fie cu adevărat europeni.

Prezența armenilor a fost semnalată de foarte multă vreme în restul Europei, cu deosebire în jurul Mării Negre și al Mării Mediterane. Ceea ce face ca poziția comunității armene din România să fie unică este nu atât vechimea, care e de peste un mileniu, ci tradiția bazată pe continuitate. Armenii au dăinuit în tot acest timp, sub toate formele în care o comunitate poate exista. Ei s-au stabilit pe teritoriul României înainte de înființarea, la jumătatea secolului  XIV,a primelor forme statale românești. De aceea istoricii români consideră pe armeni co-fondatori ai statalității românești și nu venetici. Acum opt sute de ani aveam deja parohii, acum peste șase sute de ani aveam un prelat cu rang de episcop. Acum cinci sute de ani s-au construit mănăstiri ortodoxe armenești, lucru unic în Europa. Am avut școli de manuscrise și de pictat icoane. În secolul XVIII, în Transilvania, armenii au construit orașe dintre care unul s-a numit  Armenopolis. Acum două sute de ani s-au înființat școli armenești iar la sfârșitul secolului XIX a apărut presa armeană. Armenii au fost profund implicați în viața politică, economică și culturală și nu cred să existe vreun eveniment important în istoria modernă a României unde să nu găsim nume de armeni. Exemplul cel mai elocvent al continuității îl constituie faptul că începând cu primul primat armean, Ovanez, numit în 1401, avem astăzi pe cel de-al 42-lea șef al Arhiepiscopiei Armene. Iar cel de-al patruzecilea, după cel de-al Doilea Război Mondial, trebuie să menționăm acest lucru, a fost Vasken Balgian, devenit apoi Catolicos al armenilor.

Sunt convins că fiecare comunitate armeană din lume se poate mândri cu comorile trecutului. Ceea ce noi armenii am primit în plus a fost darul memoriei. Trecutul este o cronologie care rămâne în urmă. Memoria este ceea ce luăm cu noi, prin înțelegere și asumare. Memoria, pentru noi armenii, nu este o formă de trecut, ci o formă de prezent. Noi trăim împreună cu morții noștri, cu martirii noștri. Din păcate, însă, morții noștri, martirii noștri, nu trăiesc împreună cu noi. Pentru că noi, pe pământ, nu suntem împreună. Nu suntem împreună armenii ortodocși cu cei catolici, armenii ortodocși aparținând Catolicosatului de Ecimiadzin cu cei aparținând Catolicosatului din Cilicia, armenii din partide cu cei fără de partid, armenii din diferite partide, armenii din diaspora supraviețuitoare a Genocidului cu armenii imigranți din Armenia. Nu ne cunoaștem între noi, uneori nici comunitățile din țări vecine. Noi armenii suntem în lume comunități, nu suntem o comunitate. Iar relațiile cu Armenia și Arțakh sunt sporadice și festiviste, cu prea multe așteptări dintr-o parte și prea multe sfaturi din cealaltă parte. Armenia are autoritățile ei și noi respectăm voința armenilor din patrie de a-și alege conducătorii. Pentru o relație stabilă, bazată pe respect și încredere reciprocă, trebuie ca și diaspora să aibă autoritățile ei. Autorități alese pe baza unor reguli clare, acceptate și reprezentative. Iar prima regulă este aceea că dimensiunea politică și cea religioasă sunt parte componentă a identității naționale și nu că identitatea națională este parte componentă a dimensiunii politice ori religioase. Aceasta este principala provocare pentru diaspora armeană la acest început de secol XXI și prin asta putem dovedi că am învățat ceva din lecția amară a secolului XX.

Dumnezeu a lăsat pe pământ deopotrivă bucurii și dureri. Am comemorat centenarul genocidul armean, primind multe gesturi de solidaritate dar nu încă și recunoașterea sa deplină, ceea ce ar însemna dreptul civilizației armene de a reintra, în leagănul său istoric, în drepturile sale.

Avem, însă, și o sărbătoare centenară, pe care nu cred nu am onorat-o cum se cuvine. Bunicul meu Garabet Vosganian s-a născut la Afion Karahisar în 1893. Un secol mai târziu, la București s-a născut fiica mea Armine, strănepoata lui. Poporul armean are, prin puterea noastră de a supraviețui, o nouă  generație căreia, prin simbolul nașterii sale, îi putem spune centenară. Sunt tineri care nu au prejudecăți, adaptați la era internetului și a mobilității. Spre deosebire de bunicii și părinții lor, ei schimbă matricea comunitară căci, în țările unde trăiesc,  trebuie să-și apere identitatea armenească prin integrare și nu prin izolare. Acești tineri sunt educați, vorbesc fără accent străin limba oficială din patria adoptivă, sunt reprezentativi în profesiunile lor și unii se implică, la cel mai înalt nivel, în politică, înțelegând că soluția este să ai un rol activ și nu să fii un etern lobbyst fără șansă. Acești tineri trebuie ajutați să-și păstreze rădăcinile, să ducă mai departe zestrea memoriei astfel ca, foarte curând, să devină noii lideri ai diasporei armene. Lucru care, așa cum evoluează lucrurile, pare să se petreacă și în Armenia.

Memoria  este o avuție inestimabilă pentru poporul nostru. Ea însă nu trebuie să rămână doar în paginile cărților și în ecourile conferințelor. Memoria este partea sublimă a trecutului dar trebuie să fie și sămânța din care să încolțească viitorul. Ea trebuie păstrată cu toată puterile noastre și transmisă tinerilor, căci un popor care are trecut dar nu are memorie, nu are nici viitor. Dedic, deci, acest cuvânt al meu tinerei generații. Iar generația mea trebuie să-și împlinească rolul ca, fără vanitate și prejudecăți, să dea diasporei armene unitate și coerență astfel încât la zestrea memoriei pe care o dăruim copiilor noștri, să adăugăm și noi contribuția noastră.

Varujan Vosganian

https://www.facebook.com/ararat.UAR/videos/758484714497380/

by Mihai Stepan Cazazian