O ARMEANCĂ sau Un destin ca o misiune

          În această perioadă, care, din păcate, s-ar putea califica drept lipsită de profunzimi spirituale deosebite, superficială și preocupată de propriul confort, răsare când și când, rareori, câte cineva care contrazice regula generală, aplecându-se conștiincios și stăruitor asupra unor aspecte ale societății, grave, serioase, de interes general.

       De aceea semnalăm cu bucurie și speranță apariția unei tinere autoare, Andreea Barbu, jurnalistă la revista ARARAT, publicație a Uniunii Armenilor din România, care ne surprinde plăcut cu cartea De la Kayseri la București – Cusut până la capăt (Editura Cetatea de Scaun 2025) , pe o temă nu încă îndeajuns de abordată, a poveștii unui destin unic în felul său, dar, în același timp, reprezentativ pentru o întreagă colectivitate. Nu e o carte de ficțiune, dar e beletristică, nu e un text documentar, dar e adevăr curat și dur și brutal – așa cum a fost –; nu de imaginație a avut nevoie autoarea, ci de memoria afectivă, ca să creeze această autentică operă, care se citește ușor, în ritm alert – așa cum a fost și scrisă – , cu sufletul la gură, fără întreruperi, fără sincope, doar uneori, poate, cu câte un moment de reculegere, când te gândești la ai tăi, ursiți și ei să străbată același infernal destin.

       Zece ani i-au trebuit scriitoarei ca să se documenteze, să adune materiale, după cum rezultă din Bibliografia selectivă (46 de titluri și autori!), să-și amintească tot ceea ce  se  povestise în familie, să rețină amănuntele semnificative, să elimine balastul. Tânăra de nici 30 de ani, atât de sensibilă și talentată, n-a putut uita avatarurile armenilor alungați din propria țară de furia bigotă a unor uzurpatori; dezrădăcinați, căutând refugiu și alinare pe tărâmuri străine.

       Personajul central al scrierii este Nectar, străbunica autoarei, o armeancă inteligentă, harnică, modestă, ca toate armencele, dar – mai presus de ele – prin forță spirituală, curaj, caracter întreprinzător și optimism.

       În partea introductivă scriitoarea reconstituie tabloul terifiant al epocii imediat următoare primului război mondial, când, Imperiul Otoman în descompunere, începe epurarea etnică a armenilor de pe propriile pământuri strămoșești, pe care le invadase cu câteva secole în urmă. Arestările, deportările, masacrele, consemnate judicios în scrierile vremii, dar încă necunoscute ori nerecunoscute de toate guvernele lumii, aveau un singur scop: nimicirea unui întreg popor, neantizarea unui neam ce fusese cândva, în antichitate, a patra mare putere a lumii.

      Luați prin surprindere, abuzați în toate felurile, cea mai mare parte a armenilor, exilați în pustiurile Mesopotamiei a pierit pe drum, de suferințe, foame, epuizare. Foarte puțini au reușit – ca prin miracol – să se salveze și să se refugieze pe unde i-a dus soarta ori i-a luminat Dumnezeu. Familia lui Nectar a ajuns pe pământurile ospitaliere ale României.

      Andreea Barbu recompune din câteva note și linii atmosfera epocii, cu aspectele caracteristice ale psihologiei sociale, mentalităților și credințelor epocii, dar și cu specificitățile comunității armene. Nectar, destoinică și creativă, contribuie substanțial la prosperitatea familiei ei de negustori prin tradiție. Munca devine pentru ea un fel de mecanism de apărare împotriva nedreptăților, o autentică terapie. În scurt timp ajunge „stâlpul familiei”. Își onorează și-și respectă această poziție: e uimitoare, e un gen de fenomen, căci nu abdică niciodată,  fiind nevoită s-o ia mereu, iar și iar de la capăt, să se reinventeze permanent.

      Cea mai elocventă și, în același timp, concisă caracterizare i-o face însăși autoarea: „Dezrădăcinarea, suferințele, exilul, pierderile, fragilitatea nu au învins-o. Finețea, rafinamentul și delicatețea s-au contopit în ființa și creațiile ei. Dincolo de cumplitele încercări, tot ce a făcut a avut consistență și greutate. Relele teribile ale unui întreg secol nu i-au putut sugruma voința, ingeniozitatea, pofta de lucru.”

      Creativitatea ei n-are limite: imaginează modele noi de pantofi, de rochii,  dantele, dar și de mai mici ori mai mari felicitări, urmărind în toate produsele valoarea, excelența. Manifestă abilități uimitoare în toate domeniile abordate și afacerile în care se lansează cu inteligență și talent.

      Astfel, autoarea face din acest personaj, un prototip, un adevărat model de existență, de admirat și urmat, demonstrând că munca, perseverența, tenacitatea, iar în cazul ei, și talentul, pot face minuni.

      Destinul potrivnic, însă face ca familia ei din nou să piardă totul și să fie nevoită s-o ia de la început. Căderea României sub control sovietic – în perioada stalinistă – falimentează din nou familia. Așa cum plecaseră din Kayseri abandonând totul, așa vor pleca și din Constanța, unde se stabiliseră, părăsind totul, toată averea agonisită prin muncă cinstită. A fost în perioada așa-numitului obsedant deceniu, când naționalizarea, confiscările, reforma monetară (stabilizarea) i-a distrus pe mulți care nici nu s-au mai putut reface. Calomnia, abuzul, delațiunea, asasinatul politic erau la ordinea zilei.

      Nectar reușește să se refacă, să se salveze, dar cu ce preț? Timpul se scurge neiertător. Nectar continuă să se reinventeze.

        Minunat personaj a creat prin ea Andreea Barbu. Deși, îndeobște, se consideră că dialogul – ca mod de expunere – înviorează atmosfera, dinamizând-o, conferind relief și expresivitate personajelor, în povestirea Andreei, există doar narațiune, dar uimitor! – discursul ei epic, cursiv, fluent, concis, fără abuz de sinonime și explicații, înăbușind inflația verbală, este , în această situație, de preferat; atât de sincer, atât de curat și direct, devine absolut veridic și credibil.

       Atașamentul față de lucruri, obiecte, create cu migală ori obținute greu și care provoacă sau declanșează amintiri,  generează un animism impresionant. În acest sens autoarea evidențiază rolul și importanța acului, instrument care, în contextul operei, dobândește o valoare simbolică, amintindu-ne de Arghezi și elogiul său pentru „Cât ghimpele săracul/ De mic și iute: acul”, acreditând ideea că adevărata valoare stă nu neapărat în cost, în valoarea materială, ci, mai ales, în valoarea de întrebuințare, ori sentimentală, ori simbolică. „Cusut până la capăt”, așa cum indică și titlul, a fost ocupația lui Nectar, talentul ei, harul ei, cu care și-a adus o contribuție esențială în salvarea familiei din impas, în supraviețuirea ei.

       Structura compozițională interesantă, circular-concentrică (revenind asupra unor aspecte și dezvoltându-le) și liniar-cronologică (lăsând acțiunea să se desfășoare în ordinea întâmplării evenimentelor), dar și limbajul simplu, curat, accesibil, fac din această carte o veritabilă operă și o lectură agreabilă; dar, mai ales, strădania autoarei de a smulge din trecut și anonimat o figură atât de admirabilă, deosebită, exemplară, precum cea a străbunicii, care nu s-a bucurat, la vremea ei, de faimă, ci cu modestie și-a făcut „doar”(?) datoria, vorbește și de caracterul și moralitatea autoarei, ce înțelege să sacrifice timp și osteneală, spre a restabili adevărul istoric, și a-i recunoaște și reda eroinei Nectar prestigiul meritat.

Arșaluis SARCHISIAN GURĂU

by Redactor