Vittorio Robiati Bendaud : „Să nu uiți de mine. Istoria și uitarea Genocidului Armean”

Vittorio Robiati Bendaud, Non di scordar di me. Storia e oblio del Genocidio Armeno. Saggio introduttivo di Paolo Mieli, Ed Liberi libri srl. -Macerata, 2025, pp. 179.

[Vittorio Robiati Bendaud, Să nu uiți de mine. Istoria și uitarea Genocidului Armean. Studiu introductiv de Paolo Mieli, Ed Liberi libri srl. -Macerata, 2025, pp. 179].

Din vasta producție de cărți care comemorează Genocidul suferit de armeni, Marele Rău sau Metz Yeghérn, aș dori să evidențiez cartea scrisă de Vittorio Robiati Bendaud, prezentată în fața unui public numeros de armeni, italo-armeni și de persoane interesate în cadrul unei conferințe organizate de Comisia pentru Drepturile Omului a Baroului din Padova. Pe lângă autor, au fost prezenți Enrico Calore, coordonator al aceleiași comisii, Pier Francesco Zen, consilier al Ordinului, și scriitoarea și eseista Antonia Arslan. Prezentarea a avut loc la cinci zile după comemorarea Genocidului, desfășurată tot la Padova, în fața Primăriei.

          Deja în titlul cărții, precedat de un eseu introductiv semnat de Paolo Mieli, unul dintre cei mai cunoscuți și serioși jurnaliști și eseiști italieni, cuvântul „uitare” este frapant. Cuvântul acesta ne amintește de titlul cărții lui Sergiu Selian „Istoria unui genocid ignorat”( Editura Ararat, 2005).  Ambii termeni ne reamintesc cât de necesar este să fim mereu atenți la sacrificiul atâtor oameni, cât și ca un avertisment pentru zilele noastre și pentru cele care vor veni.

Vittorio Robiati Bendaud a scris o carte care nu este o simplă sinteză sau reluare, ci rodul empatiei și al cunoștințelor istorice despre Armenia, exprimate de un israelit care a știut să preia expresiile și imaginile antievreiești și antiarmene, răspândite de turci și germani, pentru a crea un sentiment de aversiune, care, fără îndoială, să prezinte victimele ca având trăsături negative, pentru a justifica răul care a fost săvârșit împotriva lor ulterior.

Este un mare merit să fie subliniat în mod repetat termenul de Genocid, creat de juristul evreu-polonez Raphael Lemkin (1900-1959), deoarece acest termen subliniază bine distrugerea nu numai a oamenilor, ci și a operelor arhitecturale și culturale în general, pentru a afirma, în mod mistificator, că națiunea pe care dorește să o distrugă nu a existat niciodată.

Fiecare genocid are particularitățile sale, deoarece a fost săvârșit în momente diferite și de autori diferiți.

Vittorio Robiati Bendaud ilustrează motivele pentru care „Millet” (Nație) loială, sau nație armenească  loială, care fusese capabilă să creeze importante lucrări de inginerie și arhitectură pentru imperiu, a devenit un inamic din interior care trebuia eliminat.

Cu toate acestea, cartea nu începe cu Genocidul propriu-zis din 1915, ci cu masacrele săvârșite de Sultanul roșu, adică ‘Abdul Hamid al II-lea, denumite „prima fază a operei genocidare”.

 Să nu uităm ceea ce a scris și Vahan Dadrian: “Masacrul de la Constantinopol din august 1896 a fost doar ultima verigă dintr-un lung lanț de masacre care au fost săvârșite între 1894 și 1896. (Vahan N. Dadrian, Storia del Genocidio armeno. Conflitti nazionali dai Balcani al Caucaso. Edizione italiana di Antonia Arslan e Boghos Levon Zekiyan. Traduzione a cura di Alessandra Flores D’Arcais, Guerini e Associati, Milano, 2003, p. 106) [Vahan N. Dadrian, Istoria genocidului armean. Conflicte naționale din Balcani până în Caucaz. Ediție italiană de Antonia Arslan și Boghos Levon Zekiyan. Traducere de Alessandra Flores D’Arcais, Guerini e Associati, Milano, 2003, p. 106]

Foarte clară este explicația autorului cu privire la motivul pentru care „Millet”-ul, adică „natio” loială, a devenit persecutată și apoi distrusă:

„Iată de ce transformarea armenilor, în lumea otomană, de la Millet-i sadika (minoritate credincioasă) la Millet-i asaya (minoritate rebelă), prefigurează și conține în sine rezultatul genocidului, precum și o formă particulară de negaționism: cea prin care victima ar fi de fapt responsabilă, în ultimă instanță, de propriile rele, cu exonerarea morală și politică, parțială sau totală, a agresorului.” (p.36)

Emergența mișcării „Zartonk” sau „Trezirea” în teritoriile armene și în diaspora este subliniată.

Această mișcare este descrisă de autor ca fiind

 „… un moment intelectual excepțional care a cuprins fiecare aspect al vieții culturale, de la literatură la artă; de la presă, unde primul ziar armean a apărut în Madras în 1794, la muzica liturgică și populară, de la teatru la științe”. (p. 41).

În domeniul literar, trebuie menționat Khaciatur Abovian (1805-1848) care, în 1841, a scris în armeana modernă „Rănile Armeniei”, o adevărată capodoperă (p. 41)…

„Zartonk-ul, mișcarea de trezire, a fost precedată în diaspora de fervoarea culturală excepțională din Noua Julfa, în Persia, în secolul al XVII-lea, cu o activitate editorială febrilă, și cu atât mai mult de acțiunea ingenioasă și prevăzătoare a abatelui Mechitar din Sebastia.”8 p. 42).

Autorul se oprește apoi asupra masacrelor lui Abdul Hamid și asupra întregii perioade premergătoare genocidului. El face, de asemenea, o analiză istorică, subliniind dorința de „anihilare totală” care i-a avut ca actori pe gânditorii germani și, mai târziu, pe ofițerii germani. Este interesant de observat modul în care autorul stabilește o legătură între Völkermord și genocid. El face apoi o paralelă între Metz Yeghérn și Shoah.

Pe lângă evenimentele genocidare în care sunt implicați Junii Turci, autorul nu uită sacrificiul altor creștini de rit oriental, precum sirienii de rit oriental și de rit occidental. Orașe și sate sunt atacate și distruse pentru ca prezența populației istorice, a culturii și arhitecturii sale să poată fi negată în viitor.

Ca și în acele zile, astfel de distrugeri continuă și azi, mai ales din partea azerilor, care au distrus până și crucile de piatră Khacikare ale cimitirelor din regiunea Nakhicevan, în indiferența lumii, dar ceea ce este poate mai grav constă în pasivitatea Bisericilor creștine care par aproape nepăsătoare față de soarta fraților lor și a culturii creștine pe care o exprimă.

Cei care citesc această carte pot obține o perspectivă asupra acelei perioade istorice în ceea ce privește relațiile dintre diferite popoare care trăiesc împreună cu propriile lor caracteristici culturale și religioase, pot înțelege legăturile interesante dintre cele două genociduri, armean și evreiesc, și mai ales teama că negaționismul poate fi ca o mantie întunecată care ascunde adevărul.

Giuseppe MUNARINI

by Giuseppe Munarini