NOTE de CĂLĂTORIE | PETER Von KAPRI : ARMEANUL PEPENE

Suntem cazați într-un cămin studențesc al Universității din Erevan. Intru în camera mea și văd un gândac uriaș fugind pe podea. Fără să ezit, îl strivesc cu piciorul. Acum zace acolo, trofeul curajului meu. Totuși nu vreau să-l fixez pe pieptul meu. Deodată, aud un țipăt din camera vecină. Este elvețianca, care mi-a atras atenția deja prin amplitudinea decolteului ei. Fără ezitare, dau buzna în camera ei. Acolo, un gândac chiar mai mare decât al meu se plimbă prin cameră! Se ascunde sub pat. Împing patul deoparte și descopăr o întreagă colonie de gândaci. Fără milă, îi strivesc pe toți cu piciorul. Am devenit un adevărat ucigaș de gândaci! Oare mă va răsplăti elvețianca pentru asta?

Înainte să mi se împlinească dorința, apare Ștefan, ghidul nostru. Țipetele l-au mobilizat. Îmi va acorda el recunoașterea meritată? Nici vorbă! În schimb, îmi face reproșuri: „Nu știi că gândacii poartă ouăle sub carapace? Acum ai ouă pe talpa pantofului și le împrăștii peste tot. Cel mai bine ar fi să-ți arzi pantofii.” Dar asta nu e posibil! Sunt singurii pantofi pe care i-am adus cu mine în Armenia. Deci voi intra în istoria Armeniei precum acela care a răspândit ciuma gândacilor!

Această țară mică din Caucaz, mai veche decât Roma, nu merită așa ceva. E leagănul limbilor indo-europene și primul stat creștin din lume. Armenii au avut o istorie zbuciumată: invazii ale arabilor, mongolilor, otomanilor și catastrofe naturale i-au forțat să fugă și să se împrăștie în toată lumea. Imperii mari ca Persia, Rusia și Turcia au vrut să domine Armenia și au împărțit-o între ele. Armenii sunt asemenea evreilor. Astăzi, din cei opt milioane de armeni din întreaga lume, doar trei milioane mai trăiesc în Armenia. În străinătate, reușesc în afaceri, ceea ce stârnește invidia autohtonilor. Și știm ce înseamnă asta: persecuții. Astfel, armenii în timpul Primului Război Mondial au fost supuși primului genocid din istoria modernă. Junii Turci revoluționari i-au mânat în deșert, unde aproape 1,5 milioane de armeni au murit.

Dar umorul armean a supraviețuit. „Întrebare la Radio Erevan: E adevărat că capitalismul gonește cu viteză spre prăpastie? Răspuns: Da, dar socialismul îl va întrece.”

Unul dintre strămoșii mei din secolul al XVII-lea era armean. Nu vorbesc o boabă de armeană, dar știu că armenii au nasuri mari. Trebuia să verific asta! Ocazia mi-a oferit-o Ștefan, care a organizat o excursie personalizată prin Armenia: avantajoasă. «Avantajos» mă atrage în mod special. «Călătoriile avantajoase» înseamnă întotdeauna aventură!

Intrarea în Armenia la aeroportul Erevan nu a fost complicată: La ora 4 dimineața, a trebuit să stau la coadă doar o jumătate de oră pentru a schimba bani, apoi o jumătate de oră pentru a obține viza. Controlul de pașapoarte a durat doar douăzeci de minute.

Ghidul nostru, Ștefan, nu este armean, ci un informatician neamț. S-a îndrăgostit de o tânără și frumoasă armeancă. Se știe că iubirea învinge orice distanță. Dar parcurgerea celor patru mii de kilometri dintre Germania și Armenia costă. Pentru a acoperi parțial aceste costuri, Ștefan a avut ideea să ofere excursii ieftine prin Armenia. Nu a avut mare succes. În afară de mine și elvețianca deja menționată, a mai convins doar o armeancă de 19 ani din Köln. Köln, pe lângă alte avantaje, este și capitala diasporei armene din Germania. Tânăra armeancă, Anais, s-a născut în Germania, vorbește perfect germană și armeană și este convinsă că știe Armenia mai bine decât Ștefan. Aceasta o face să-l corecteze frecvent.

După masacrul gândacilor, vrem să mâncăm. Ne îndreptăm spre bucătărie. Oare sunt și aici gândaci? Nu vom afla niciodată. Deodată se stinge lumina. Salvarea vine din Elveția. Elvețianca are o lampă, pe care o fixează ca un miner pe frunte. Cu ușoare mișcări ale capului, poate lumina totul. În lumina elvețiană, pregătim mâncarea.

A doua zi ne îndreptăm spre Ararat, muntele sfânt al armenilor. Aici, se spune, a debarcat Noe. Dar nu putem căuta rămășițele corăbiei sale. Araratul, simbol al Armeniei, cu vârful său acoperit de zăpadă la 5000 de metri, se află dincolo de granița armeano-turcă închisă.

Pe pajiștea care se întinde în fața noastră se ridică, impunător, cu structurile sale masive de piatră, mănăstirea Khor Virap. În armeană, Khor Virap înseamnă „groapă adâncă”. Aici, regele Trdat III l-a închis pe Grigore Iluminatorul într-o grotă adâncă, pentru a-l forța să renunțe la credința creștină. Grigore a rezistat tuturor chinurilor timp de treisprezece ani. Când regele a fost lovit de o boală de piele îngrozitoare, Grigore l-a vindecat. Impresionat de acest miracol, Trdat s-a botezat, iar Armenia a devenit creștină în anul Domnului 301.

Ștefan ne oferă și ocazia unui schimb cultural cu armenii. Ne duce în clubul germano-armean din Erevan. Acolo întâlnim studenți armeni care doresc să învețe limba lui Goethe. Ne însoțesc într-un tur al orașului și profită de ocazie pentru a-și întregi cunoștințele de limbă. De fapt, mulți dintre ei au nasuri mari. Un bărbat mai în vârstă, cu păr blond, ochi albaștri și un nas nu deosebit de mare îmi atrage atenția. Este îmbrăcat cam hazliu și poartă o șapcă roșie de amiral pe care scrie „ARMENIA”. Este un adevărat băiat din Köln  – Wolfgang.

Datorită naturii sale vesele, ne împrietenim imediat. Wolfgang îmi oferă chiar șapca sa de amiral: «Chelia ta s-a înroșit la soare.» îmi zice în dialectul tipic din Köln. Ezit puțin, dar Wolfgang mă liniștește: «Hai, nu am păduchi.» Îl cred și îmi pun șapca sa roșie pe cap. Așa voi defila ca amiral armean prin Erevan. Wolfgang îmi acordă și el încredere și îmi povestește din viața lui agitată. El iubește Armenia și armencele cu nasurile lor pronunțate. A fost căsătorit deja de trei ori cu femei armene. Acum toate trăiesc în Germania și nu mai vor să știe de el. Când e în Köln , trebuie să doarmă într-un cămin de refugiați. Dar asta nu-l deranjează. Merge la operă în Erevan. Acolo sunt doamne elegante care au și ceva „bani”. Ca un gentleman din Köln, Wolfgang vrea să le ofere prietenia lui. Să-l însoțesc? În orice caz, Wolfgang și eu ne jurăm prietenie veșnică. Îl invit să stea oricând în apartamentul meu de trei camere din Ratingen.

Dumnezeu a binecuvântat Armenia cu multe daruri. Aici crește orice, mai ales vița de vie, din care se pot face vinuri gustoase. Ștefan are relații peste tot. Chiar și la Institutul Ararat. Acolo se studiază știința distilării băuturilor spirtoase. Ararat, coniacul cu numele muntelui, este esența Armeniei. Cu aroma sa seducătoare de prune, amestecată cu note de nuci întruchipează dragostea pentru ceea ce e rafinat. O tânăra armeană foarte atrăgătoare, cu nas armean, ne conduce prin pivnițele institutului. Aici sunt păstrate butoaiele de coniac rezervate pentru potentații lumii. Ele se maturizează până când aceștia vin la Erevan să le golească. Trump are butoiul lui imens, dar și Angela Merkel, după retragerea din politică, poate să-și scrie memoriile pe butoiașul ei.

Noi, muritorii de rând, primim doar trei pahare de Ararat: unul de trei ani, unul de cinci ani și unul de zece ani. Doamnele noastre iau doar o mica înghițitură. Eu însă, nu mă pot hotărî și beau mai întâi din cel de trei ani, apoi din cel de cinci și din cel de zece. Curând le-am golit pe toate trei și încă nu mă pot decide. Aș vrea să încerc și din paharele doamnelor, dar ele spun că am băut deja destul. Își lasă paharele pline și plecăm la un concert. La concert, cu muzica frumoasă a lui Aram Haciaturian, adorm liniștit și visez la Araratul de zece ani, atât de plăcut.

Astăzi vom cunoaște adevărata viață armenească. O vizităm pe logodnica armeancă a lui Ștefan. Are doar 21 de ani. Ștefan are un avans de 11 ani. Cu nasul ei armean delicat, este foarte veselă și deschisă. Face o impresie echilibrată și inteligentă și, cu siguranță, se va descurca bine oriunde, chiar și în Germania. Locuiește cu mama ei într-un bloc socialist dărăpănat la etajul opt. Urcăm încet scara cu pereți degradați. Dar înăuntru, apartamentul este foarte primitor. E un apartament cu două camere. Logodnica doarme pe balcon, unde iarna poate fi destul de frig. În glumă spune că, probabil, în Germania îi va fi prea cald. Apă curge doar dimineața și seara. Masa este, însă, plină și se îndoaie sub numeroasele delicii armenești. Conform obiceiului oriental, sunt invitat din nou și din nou să gust câte ceva. Sunt politicos și accept cu plăcere, până când chiar și stomacul meu de cămilă nu mai poate primi nimic. Asta duce la intensificarea încercărilor oaspeților de a mă îndopa.

Cu Ștefan suntem tot în mișcare. De fapt, cu stomacul plin aș vrea să moțăi puțin dar Ștefan vrea să-și vândă Mercedesul second-hand pe care l-a cumpărat în Germania cu 13.000 € în Armenia pentru 15.000 €. Mașina a fost dată pentru testare unui cumpărător interesat. El trebuie să o dea înapoi azi la un loc stabilit din centrul Erevanului. Așteptăm răbdători. A trecut deja o oră. Cumpărătorul nu apare dar Ștefan ține legătura constant cu el prin mobil. Uneori, Mercedesul e aproape, dar e prins în trafic. Apoi zice că e acolo, dar nu-l putem vedea. De fapt, voiam să vedem spectacolul de fântâni arteziene din centrul Erevanului. Aceste fântâni au fost donate de celebrul cântăreț Charles Aznavour (Aznavourian). Ștefan renunță să mai aștepte Mercedesul. Şi mâine e o altă zi. Ne temem că e prea târziu pentru a admira fântânile luminoase ale lui Aznavour. Dar vedem deja în depărtare jeturile de apă dansând în diferite culori, luminând alternativ piața mare. Prietenii noștri, membrii clubului germano-armean, sunt și ei acolo, printre ei și Wolfgang. El poartă o pereche de pantaloni pestriți și îi face lui Ștefan reproșuri severe: chiar și armenii nu întârzie o oră întreagă. Prietenul meu Wolfgang mi-a adus un mare borcan de iaurt de bivoliță, despre care zice că este foarte benefic pentru vigoarea masculină. Îl voi lua la Ratingen pentru a-l testa acolo.

În dimineața următoare, soarele strălucește și fața lui Ștefan s-a luminat. Și-a primit Mercedesul înapoi de la armean. Acesta a jurat că a așteptat toată noaptea la locul convenit. Așadar, nimic nu ne împiedică să ne bucuram de un grătar. Mergem în pădure să facem „horovaț” – varianta armenească a șașlâcului. Șașlâc avem și la Ratingen, dar cel armean a fost marinat toată noaptea în lămâie, apă minerală și vodcă, pentru a deveni foarte fraged. Ștefan pregătește focul pentru grătar. Anais, armeanca din Köln, vrea să-i arate că tatăl ei face mai bine. La care Ștefan îi recomandă să meargă la tatăl ei. Anais se simte ofensată și fuge plângând în pădure. Deci și într-un grup mic, se pot isca conflicte mari. Logodnica lui Ștefan reușește, cu diplomație armeană, să-i împace pe amândoi.

Cu burta plină, după o porție copioasă de miel și de porc, aș vrea să trag un pui de somn, dar trebuie să ne întoarcem acasă. Ne urcăm toți în Mercedesul lui Ștefan. În timpul călătoriei, mirosul de gaz devine tot mai puternic în mașină. În Armenia, mașinile merg cu gaz, deoarece este mai ieftin. Această posibilitate există și în Germania, dar acolo, rezervorul de gaz trebuie să fie plasat într-un spațiu separat, strict verificat la inspecție. În mașina noastră, rezervorul se află pur și simplu în portbagaj și se leagănă voios înainte și înapoi. Ștefan verifică pe internet că gazul care se evaporă nu este periculos. Acolo scrie doar să nu fumăm în mașină. Ne-am sufoca abia după ceva timp.

Ajungem la o benzinărie pe întuneric. Aici s-au format cozi lungi de mașini, așteptând să se alimenteze cu gaz. Acest proces durează mult mai mult decât alimentarea cu benzină. Mecanicul armean verifică rezervorul nostru și constată că garnitura este defectă. Sunt încercate diverse garnituri, dar fie sunt prea mari, fie prea mici. Deși e deja noaptea de duminică, armenii găsesc mereu o soluție. Mecanicul pleacă în orașul vecin să caute o garnitură potrivită.

Eu rămân în urmă. Observ că, din cauza celor trei intrări la stația de alimentare, se formează o aglomerație imensă. Se trezește simțul meu german pentru ordine. Încep să dirijez traficul, ceea ce duce la o deblocare. Chiar și un armean, cu o mașină plină cu pepeni, îmi urmează instrucțiunile. Îmi zâmbește arătând dinții lui frumoși de aur. Mă întreabă dacă sunt un polițist rus din vechea și buna perioadă sovietică. „Nu,” îi răspund mândru, „sunt un armean din Germania.” Asta îl bucură pe omul cu dinții de aur. Coboară din mașină, ia un pepene uriaș și mi-l oferă. Triumfător, îl ridic deasupra capului meu. Toți aplaudă. Acum mă pot întoarce în Germania ca armean pepene. Am nevoie doar de un nas mai mare. Dar cumva, o să mi-l procur aici, în Armenia binecuvântată.

PETER von KAPRI

Armenia 2011

by Mihai Stepan Cazazian