NOTE DE LECTOR | Adam Bagdasarian : Focul uitat

Adam Bagdasarian este scriitor de origine armeană rezident în New York, autor de proză pentru tineret. Tatăl lui, Ross Bagdasarian, e creatorul serialului de animație de mare popularitate Alvin & the Chipmunks. Adam a debutat cu romanul de succes Forgotten Fire, finalist pentru Premiul National Book și obținând o mențiune de onoare la categoria de literatură pentru tineret; avea să-i urmeze un alt roman, First French Kiss: And Other Traumas. O schiță a lui Bagdasarian, Survivor (Supraviețuitor), bazată pe experiența de viață a fratelui bunicului său în cursul Genocidului armenilor din 1915, a câștigat premiul pentru ficțiune al revistei „Yankee”.

Forgotten Fire (Focul uitat), volum editat în anul 2000 de Dorling Kindersley Publishing din New York, preia și dezvoltă unele teme din Survivor, fiind scris după ce autorul a ascultat o înregistrare a confesiunii făcute de fratele bunicului său, Vahridj Kenderian. Romanul lui Bagdasarian este o ficțiune istorică, relatând avatarurile unui adolescent armean de 12 ani din Imperiul Otoman răvășit de deportările și masacrele comise de guvernarea Junilor Turci asupra populației armene pașnice și inocente. Vahan Kenderian face parte dintr-o familie armeană avută și prestigioasă al cărei mezin este și care locuiește în Bitlis, centrul unei provincii omonime, una dintre cele șase de sorginte istorică armeană acaparate de otomani și incluse în imperiul lor plurietnic. După ce tatăl și unchiul său sunt luați de poliție și astfel dispar în cadrul unui program oficial de aneantizare a populației armene prin deportări, marșuri forțate prin deșert, înfometări, schingiuiri, masacrări, restul familiei, adică el, mama, bunica, surorile și fratele mai mare Sisak, sunt dislocați și purtați într-un convoi alături de alți locuitori cu care vor împărtăși o soartă comună de condamnați la dispariție.

Cartea este scrisă la persoana întâi ca o confesiune a lui Vahan și undeva autorul îi atribuie prin supralicitare o afirmație care avea să fie făcută abia la o vreme după ce Genocidul va fi devenit istorie și de care cu greu putea să fie conștient un băietan prins în vâltoarea acelor evenimente: „Sisak și cu mine am început să protestăm [împotriva instrucțiunii mamei ca ei să fugă din convoi pe întuneric], deși știam, așa cum știa și mama, că turcii adopaseră strategia de a-i elimina pe bărbați. Mai întâi conducătorii armeni, apoi bărbații tineri, iar acum băieții. Numai din noroc rămăseserăm în viață Sisak și cu mine vreme atât de îndelungată.” Pe de altă parte, tot lui Vahan îi este atribuită înțelepciunea de a pricepe situația disperată în care se afla familia sa: „Am vrut să-l întreb [pe Sisak] sau s-o întreb pe mama sau pe bunica dacă aveam vreo șansă de a primi hrană ori chiar de a ni se da voie să plecăm acasă, dar n-am făcut-o fiindcă mi-era teamă că răspunsul la toate întrebările putea fi nu.”  

În paranteză fie scris, autorul nostru are pe alocuri, și anume în materie de onomastică, o inspirație greșit îndrumată: într-un loc, apare episodic o femeie cu numele de familie Mahari, or acesta avea să fie – ulterior – supranumele unui reputat scriitor armean, creat de el însuși și deci utilizat exclusiv pentru proprie folosință, însemnând, în raport cu avatarurile lui dramatice, „aducător de moarte”; în alt loc și nici mai mult, nici mai puțin decât în redacția cotidianului armenesc „Jamanac” din Constantinopol, găsim un ziarist pe numele tot de familie Cearenț, care în fapt a aparținut – ulterior – unui impozant scriitor armean și al cărui nume de origine ambiguă nu-l mai comentăm aici (în orice caz, numele avea să fie purtat de descendenții poetului, dar numai de ei/ele).

Așadar, Vahan și ai săi vor avea parte de toate abuzurile și persecuțiile care au însoțit decizia guvernamentală de a-i extermina pe armenii din imperiu: o soră a lui se otrăvește chiar de la început când realizează că este foarte posibil să fie violată; bunica este ucisă cu o piatră; Sisak, după ce se rătăcise de fratele său, este găsit de soldați și omorât. Vahan, înapoiat în orașul natal, este adăpostit o vreme de mama unui prieten, după care ea, speriată că ar putea fi depistați și lichidați conform interdicției oficiale de a nu salva armeni, îl predă unui turc, Selim Bey, dar prieten cu tatăl lui Vahan și care acum locuia în casa aceluia. Selim, fost guvernator al provinciei Van, fusese poreclit „potcovarul din Bașkale” pentru că avea obiceiul să-i chinuiască pe armeni fixându-le potcoave la picioare. Acesta îl tratează bine pe băiat, care lucrează la el ca grăjdar și care la un moment dat află șocat că Selim ucidea armeni. Totuși, Vahan continuă să rămână la el în speranța de a avea un aliat protector: „Bucuros să ne-ntâlnim, a zis el, întinzându-mi mâna. Fără să mă gândesc, fără să ezit, am strâns mâna moale și uscată și nu mi-am dat seama ce făcusem decât după ce ieșise din grajd.”  Comentând antagonismul dintre aspectul înșelător al gazdei sale și barbariile lui, Vahan o amintește pe bunica lui mai înțeleaptă: „Bunica mi-a spus odată: Dacă vrei să cunoști un om, uită-te la ochii și la gura lui. Am încercat să-mi amintesc ochii lui Selim Bey, am încercat să-mi amintesc dacă văzusem ceva monstruos ori reprobabil în ei. Dar nu erau decât niște ochi, limpezi și penetranți. Poate că bunica mea ar fi văzut în ei un criminal, dar eu nu.” Oricum, pentru că gura păcătosului adevăr grăiește, Vahan mai primește și alte sfaturi (cinice, dar poate tocmai de aceea corecte) de la protectorul său, de pildă: „În lumea asta, nu există o țară sau un steag sau o cauză dreaptă ori greșită. Nu exiști decât tu. Tu ești propriul tău steag, propria ta cauză și propria ta țară. La sfârșit, dacă rămâi sărac, și ți-e frig, și ți-e foame, nimănui n-are să-i pese că ești un om patriot sau cinstit. Tot ce vor vedea va fi un milog, un animal eșuat.”

Când Selim aduce o armeancă pe nume Seranoush (corect, Siranuș), Vahan e bucuros să aibă o prietenă, dar curând descoperă oripilat că fata este ținută pentru plăcerile soldaților turci. Se plânge beyului de comportamentul soldaților efectiv sub ochii săi (Siranuș chiar moare în grajd), iar acela îi dă un sfat tot cinic, dar pragmatic (sau invers): „Alege-ți cu grijă prietenii și protejează-i dacă poți. Restul lasă-i în soarta lor.” Atunci, decide să scape de la monstruoasa lui gazdă înainte ca Selim să-i vină și lui de hac. Este conștient că trebuie să fie măcar prudent și circumspect, și probabil a fost una dintre cheile supraviețuirii sale: „Eram armean și în Turcia orice se poate întâmpla unui armean, cu orice motiv sau fără niciun motiv. Așa că am să aștept să văd ce urmează, cu fiecare zi care trece, cu fiecare an, până ce are să vină ziua în care am să pot ieși din grajdul ăsta, din toate grajdurile din Turcia, și să-mi cer dreptul la viața mea.”

Reușește să fugă de la Selim Bay, însă apoi este găsit de un grup de refugiați turci din locuri de pe linia frontului, față de care se preface surdo-mut ca să nu dea de bănuit că este armean. Când unul dintre aceia îi descoperă totuși secretul, Vahan fuge din nou și se aciuiește la un orfelinat, în care e travestit în fată, deoarece turcii interziceau internarea băieților orfani. De acolo, este luat de un anume  doctor armean pe nume Tashian (probabil Tașdjian) și de soția lui ca slujitor în casa lor și tratat ca un copil al lor. Împrietenindu-se cu o vecină armeană, Seta Boyadjian, a cărei familie pierise cu doi ani în urmă, ba chiar îndrăgostindu-se de ea (și sentimentul va fi reciproc), Vahan află că ea este într-o relație cu consulul german care locuiește în fosta casă a Tashienilor retrași acum într-o clădire secundară, și în scurtă vreme fata chiar rămâne însărcinată. Consulul o abandonează, fata moare la naștere și consulul ia pruncul și îl trimite în Germania, la surorile lui, deși doctorul Tashian și soția sa erau dispuși să-l adopte. Din cauza acestor necazuri, doamna Tashian suferă curând o comoție cerebrală și moare. Vahan se hotărăște să plece și, după ce primește bani și binecuvântare de la doctor, se angajează ca vizitiu pentru armata germană care se retrăgea. Având în grijă o căruță cu care transportă niște lăzi, el pleacă la Constantinopol. Ajuns acolo, conștient că nicăieri în Turcia un armean nu se află în siguranță, mituiește un vaporean din Samsun ca să-l ia la bordul ambarcațiunii sale și, după o navigație de patru zile de privațiuni, debarcă în capitală, un loc în care în sfârșit se eliberează de teama că va fi omorât. Rămâne, totuși, bântuit de amintirea familiei pierdute și a tuturor celorlalți întâlniți de el și dispăruți. Este internat la orfelinatul armenesc Sfântul Grigor, unde la cei 15 ani ai săi este cel mai mare dintre cei 250 de copii rămași fără familii. Reunit cu sora sa regăsită Oskina, Vahan pleacă împreună cu ea în SUA, unde ei sosesc, pe insula Ellis, în mai 1921, alături de alți 400 de armeni.

Romanul lui Adam Bagdasarian explorează în subsidiar teme cum sunt credința, spiritul de îndurare, puterea lăuntrică de a rezista, efectul psihologic al izolării. Focul uitat (titlu semnificativ pentru atitudinea universală față de Genocidul armenilor) a fost apreciat datorită abordării deschise a unei epoci din istoria umană terifiantă pentru o întreagă națiune. El este utilizat ca lectură exemplară pentru școlarii americani în studierea conceptelor de genocid și de epurare etnică, narațiunea lui fiind comparată cu cea a altor cărți consacrate unor tragedii și traume similare.

Sergiu Selian

by Sergiu Selian