Bedros Horasangian

BEDROS HORASANGIAN :  Ararat-ul ca Armenia

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Muntele Ararat, din Caucaz, un vulcan stins altminteri este simbolul armenilor. Veșnicia – care e ceva relativ – lui în timp și spațiu este legată de dârzenia și abnegația unui popor de a nu ceda. Sucirilor și răsucirilor istoriei. Provocărilor ei. Nu puține și nu neînsemnate. Și totuși, armenii au rezistat în fața tuturor încercărilor. Ieri, ca și astăzi. Muntele Ararat, chiar dacă se află pe teritoriul Republicii Turcia rămâne simbolul armenilor. De peste tot, de pretutindeni. Milioanele de armeni care și-au trăit viețile în afara Armeniei – mai mari sau mai mici – istorice au fost marcați de existența acestui munte legendar. Pe care a venit să populeze omenirea acel Noe cu Arca lui care a salvat nu doar oameni, dar și dobitoace de tot felul. După noi, potopul! este o veche vorbă din România. Ba nu. După potop – în fond o inundație mai mare, dincolo de codurile de avertizare de astăzi – a urmat salvarea. Arca lui Noe a acostat pe muntele Ararat și a dat un alt curs omenirii. Așa cum câteva mii de armeni s-au salvat refugiindu-se pe Musa Dagh, la marginea Mării Mediterane, în plin Prim Război Mondial, de unde au fost salvați de marina militară franceză. Cei izbăviți pe Ararat și pe Muntele lui Moise – Mūsā este Moise la arabi – venerează și astăzi acea credință în  voia lui Dumnezeu.  Căci de aici se trage acea energie lăuntrică a unui neam care nu vrea să dispară din istorie. Sub semnul crucii armenii au fost și mai sunt sub protecția voinței Celui de Sus. Că sunt ei hayastanții – locuitori ai republicii Armenia, că sunt dintre cei risipiți prin toată lumea, că sunt ei deghatzii- oameni ai locului, prin Franța, Rusia, SUA, Argentina, România, se găsesc armeni peste tot, dar și prin  țări unde mai sunt, dar  au lăsat urme. Nu doar bisericile, școlile și cimitirele care dăinuiesc mai mult decât oamenii etc – onorabili cetățeni ai diverselor state tot armeni rămân.  Recenta lansare a unui volum intitulat nu întâmplător Elogiu alor mei, găzduit de Teatrul Național din București a prilejuit un bun pretext de a rememora faptul că armenii au fost și mai sunt. Familia și credința au fost și rămas stâlpii unui neam. Autorul volumului, nu doar un bun scriitor, ci și excelent vorbitor și simpatico entertainer a subliniat rolul și locul armenilor în România. Și în lume. Unul onorant, dincolo de eternele bombăneli și ciondăneli între armeni – extrem de relevant punctate de un mare actor/comediant numit Vahe Berberian, ale cărui prestații ar putea constitui bune lecții de ce poți face cu talent și inteligență fără să bați cu pumnul în masă ca să arăți că ești patriot! –  care nu se mai termină oriunde ne-am afla în lume. De unitate și solidaritate e nevoie în lumea de astăzi asediată de numeroase conflicte nu doar militare. Miutiun, unitate și solidaritate. Nu e chiar genul nostru, dar am putea trece peste orgoliile și vanitățile fiecăruia dintre noi. Faptul că și în această vară se va mai desfășura încă o ediție din Festivalul Strada Armenească – of course. la București! nu are decât să ne bucure. Faptul că din mers se schimbă generațiile la nivelul reprezentării comunității ar fi iar un motiv de bucurie. Faptul că Varujan Vosganian  a reușit să coaguleze energiile disipate în alte multe conflicte /adversități/dușmănii chiar etc din rândul armenimii românești ar fi un alt motiv de satisfacție. Muntele Ararat rămâne un simbol al unității armenilor de pretutindeni. Un elogiu alor mei/noștri ar merita și un pahar de coniac Ararat, din care i se trimitea lui Churchill lunar câte o duzină de sticle. Ararat-ul e Armenia. Noi suntem Ararat-ul.  

Ce nu este clar și limpede?