NOTE DE LECTOR | Asbed Pogarian : Tată iubitor, fiu amărât

Asbed Pog(h)arian (n. 1961, Addis Abeba, Etiopia) este inginer, scriitor, conferențiar, translator, consultant în servicii publice, aflat la a treia generație de armeni etiopieni. Bunicul lui după tată emigrase în Etiopia în 1899, ulterior masacrelor hamidiene asupra armenilor din Imperiul Otoman în anii 1894-96. Ambii părinți ai lui Asbed (Cavaler, în armeană) au fost născuți în Addis Abeba, capitala Etiopiei. Când el a împlinit 14 ani, l-au trimis pentru studii la Colegiul armean Melkonian din Cipru, pe care acesta l-a absolvit în 1980. A urmat, apoi, cursurile facultății de inginerie din Philadelphia (SUA). În 1985, a stat un an în Erevan, studiind relațiile armeano-etiopiene în decursul istoriei. Din 1988, e stabilit în SUA, actualmente rezident în localitatea La Crescenta din California, dar șase luni pe an și le petrece cu familia sa în satul Goș din Armenia, realizând acolo proiecte de sprijinire a tinerilor localnici în evoluția lor.

În 2018, s-a înapoiat în Etiopia după o absență de 43 de ani și a făcut un film documentar despre această călătorie a sa, Dear Ethiopia: A love letter. Este, de altfel, autorul altor trei scenarii de film. În 2025, Asbed Pogarian a debutat ca scriitor cu romanul Loving father, bitter son (Tată iubitor, fiu amărât), scris în engleză și editat în propria sa regie. Narațiunea se face la persoana întâi, de către un personaj pe nume Alex Doorian, care deapănă avatarurile sale și ale familiei lui de armeni stabiliți în Etiopia. Îndeobște, în astfel de cazuri, ale unor scrieri în care protagonistul se suprapune autorului (sau invers), apare suspiciunea de a atribui relatarea respectivă unei probabile autobiografii a scriitorului. În general, chiar dacă operația ar fi justificată sau în oarecare măsură motivată, ipoteza nu este relevantă sub aspect literar, de aceea în acest caz am evitat investigarea ei în cursul corespondenței cu autorul. De altfel, o notă în pagina a doua a cărții îl asigură pe cititor că: Aceasta este o operă de ficțiune. Numele, personajele, locurile, evenimentele și faptele sunt fie produsul imaginației autorului, fie inventate ad-hoc. Orice asemănare cu persoane reale […] este pur întâmplătoare. Ș. a. m. d.

Revenind la Alex, povestitorul (povestașul, vorba lui Llosa), el este fiul unui cuplu de armeni etiopieni, Gabriel și Zabel(le) Doorian, și are o soră mai tânără cu cinci ani, Margo. Adolescent fiind, în chiar ziua în care urma să se producă într-o serbare școlară, 28 august 1975, află că suveranul țării, Majestatea Sa Imperială Haile Selassie, Leul cuceritor din tribul lui Iuda, Alesul lui Dumnezeu, Regele Regilor din Etiopia, al 225-lea împărat al Etiopiei, descendent din spița regelui Solomon și a reginei etiopiene Makeda din Saba, fusese ucis în ziua precedentă de rebelii unei mișcări marxiste conduse de un anume colonel Mengistu Haile Mariam, care îl detronaseră pe împărat în anul anterior. Acest ofițer, sprijinit bineînțeles de capii de la Kremlin, avea să instaureze un regim comunist represiv și sângeros, până când, în 1991, la rândul lui urma să fie răsturnat de la putere și silit să fugă din țară, stabilindu-se nepedepsit în Zimbabwe.

Cea mai afectată din famila Doorian de moartea lui Selassie avea să fie mama lui Alex, pentru că la 17 ani avusese onoarea să-i înmâneze un buchet de flori împăratului, care îi oferise drept mulțumire o monedă de aur cu chipul său gravat pe ea (moneda va avea o decisivă istorie a sa în paginile romanului). Pentru că veni vorba de Zabel, trebuie menționat că ea iubise în tinerețe un alt bărbat decât pe bijutierul Gabriel (iarăși o circumstanță cu greutate în narațiune), însă tatăl ei, mercantil și despotic, o obligase să facă o „partidă” mai avantajoasă material. Și încă un detaliu revelator: bunicul lui Alex din partea tatălui, care la 14 ani scăpase din masacrele comise de otomani asupra armenilor din Adana (Cilicia) fugind și ajungând la Alep, iar de acolo după trei ani emigrase în Etiopia, la Addis Abeba își schimbase numele din Tateos în Edward și își scurtase numele de familie din Asdvațdzadurian în Durian, ca protest împotriva divinității care îngăduise ca familia lui să fie exterminată (Asdvadz/Astvaț se traduce din armeană prin Dumnezeu și Asdvadzadur e echivalent cu Bogdan sau cu Dieudonné).

Iată, cu aceste detalii, scrierea lui Pogarian ia o turnură informativă și nu este decât în folosul cititorului străin de o anumită istorie ca, pe lângă elemente legate de starea armenilor din Imperiul Otoman, să afle, în această privință, răspunsul la o întrebare tacită, dar implicită: ce căutau armenii în Etiopia, mai precis pe un continent perceput ca paria și conceput ca o sumă de colonii? Autorul se simte pe bună dreptate îndatorat să ne lămurească: împăratul Haile Selassie îi iubea pe armeni și când, în 1924, a vizitat Ierusalimul și o fanfară alcătuită din copii localnici i-a dat onorul, intrigat a vrut să știe cine erau aceia; aflând că erau supraviețuitori din Genocid, a dispus ca orfanii să fie duși în Etiopia și luați sub protecția sa. Așa a apărut Arba Ldjoci, adică formația celor Patruzeci de băieți, care a devenit fanfara imperială a monarhului. Conducătorul lor, Kevork Nalbandian, a compus în 1930 primul imn național al Etiopiei, valabil până în 1974. Iar Alex are grijă să facă rapelul cu familia sa, menționând că unul dintre membrii fanfarei a fost fratele bunicului său, care aranjase ca frații/surorile lui să fie aduși de la orfelinatul din Orient în Etiopia. Simpatia împăratului depășea limitele unei orchestre: la curtea lui erau prețuiți pentru calitatea prestației lor meșteșugari și comercianți armeni care primeau comenzi speciale; pe unii dintre ei, ceasornicari, croitori etc, i-am găsit cu amintirile lor tocmai pe meleaguri australiene, unde i-a adus o pribegie mântuitoare și ofertantă.

Altfel, este rândul lui Alex, ca narator, să detalieze relația armeano-etiopiană. Întrebându-și odată tatăl, armean devotat nației sale și în mod egal pasionat de Etiopia, de partea cui ar lupta într-un eventual război armeano-etiopian, a primit un răspuns ambiguu, și anume că asta nu se va întâmpla nicicând, fiindcă cele două popoare sunt ramurile aceluiași copac, iar dacă pielea lor arată diferit, în schimb inimile lor au aceeași culoare. Și a continuat: religia lor e comună (ele aparțin celor cinci vechi biserici, zise „primitive”), alfabetele lor se aseamănă (limba etiopienilor se cheamă amharic, de la amhara, numele etniei lor), iar în bătălia de la Adwa, în 1896, armeanul Sarkis Terzian – imigrat prin anii 1850 și supranumit pentru isprăvile sale temerare Tellek Sarkis, adică Marele Sarkis – a contribuit hotărâtor prin istețimea sa la victoria etiopienilor asupra armatei italiene colonizatoare.

În altă parte, prin mijlocirea unui personaj, ni se oferă – dacă nu știam – o explicație etimologică: originea cafeleise află în Etiopia, unde un păstor de capre și-a dat seama că membrele turmei lui deveneau mai vioaie după ce se înfruptau din boabele unei anumite tufe; iar numele dat ulterior acelui miracol vegetal vine de la Kaffa (în Orient, pronunțat Ghahfa), provincie etiopiană ai cărei locuitori au fost cei dintâi consumatori ai băuturii aflate astăzi la mare cinste. Interesant de remarcat că, deși denumirea cafea este circulată în limbajul internațional în versiuni similare, ea are în armeană o versiune proprie, surdj/surtj, a cărui origine nu e clar elucidată: fie că provine dintr-un cuvânt persan traductibil prin aperitiv (salidj, suldj), fie că se trage din forma contrasă a sintagmei armenești sev djur (apă neagră), fie că este pur și simplu o vocabulă onomatopeică imitând sorbirea.

Întrucât am folosit un termen uzual în cinematografie, rapel, dar acolo el aparține unui limbaj specific, merită apreciat că scriitura lui Pogarian amintește de cea a unui scenariu de film: capitolele sunt scurte ca secvențele unei pelicule, uneori au un final suspendat tot ca acelea, situațiile sunt nu numai dramatice, dar – mai mult – și imprevizibile și cartea se încheie în terifiante tușe de thriller. Ca atare și nu doar pentru a rezerva cititorului plăcerea lecturii, nu voi amănunți în continuare evoluția prozei din Tată iubitor, fiu amărât decât atât cât să stârnească o curiozitate benefică și să-l capteze pe cel care o parcurge, apreciind ingeniozitatea autorului. Alex va pleca din Etiopia împreună cu mama și cu sora lui curând după schimbarea politică (lovitură de stat îmi pare mai corect decât paliativul uzitat în roman, regim postrevoluționar), și ei se stabilesc în SUA cu sprijinul fratelui mamei, Levon, urmând – conform unei înțelegeri prealabile – ca și Gabriel să plece acolo, ceea ce însă nu se va mai întâmpla. Mama moare de inimă rea (sindromul Takotsubo) când află că soțul ei a părăsit-o, Margo moare și mai prematur, la 19 ani, din cauza excesivei dependențe de droguri la care recursese din debusolare și din deprimare. Alex, supraviețuind, are tăria și luciditatea de a face ordine și dreptate în familia sa, atâta câtă rămăsese. Oricum, relatarea lui post-factum merită atenția și interesul lectorului, pentru că faptele pe care le parcurge sunt pur și simplu credibile.

În subsidiar, cartea explorează o complexitate de relații interumane în cadrul și în afara comunității armene atât în Etiopia, cât și în SUA, pe parcursul (temporal) a două generații și (spațial) a două continente. Nu lipsesc nici accentele lirice datorate scenelor amoroase, cele umoristice ieșite evident din pana autorului, misterele bine strunite până la dezlegarea lor, chiar și brutalitățile, crimele consemnate nu pentru culoare, ci fiindcă pur și simplu țin de natura personajelor. Romanul lui Asbed Pogarian este, ca ficțiune, o poveste emoțională, iar ca document, o narațiune instructivă.

Sergiu Selian

by Sergiu Selian