The Armenian Mirror – Spectator : Armenii din România…

…primiți cu căldură, încă așteaptă recunoașterea genocidului din 1915

DUMBRĂVENI, România – Dominând piața centrală a acestui orășel liniștit din Transilvania, aflat la 20 de kilometri vest de Sighișoara – locul de origine al legendarului conte Dracula – o biserică armenească stă mărturie trecerii nemiloase a timpului.

Cunoscută sub numele de Biserica Armeano-Catolică Sfânta Elisabeta, această construcție barocă din granit și cărămidă poartă următoarea inscripție în limba latină:
„Cel care L-a iubit pe Dumnezeu a ridicat această catedrală între anii 1766 și 1791, cu șapte altare și trei tipuri de vitralii, pentru noi, cei care trăim în prezent, și pentru generațiile viitoare.”

La fel ca biserica însăși, care pare să aibă urgentă nevoie de restaurare, nici comunitatea pentru care a fost construită nu pare să aibă un viitor promițător.

În trecut, aici trăiau aproximativ 500 de armeni, însă astăzi, în Dumbrăveni mai locuiesc, probabil, doar vreo șase. Vizavi de piață se află o mănăstire roz, care găzduiește acum un magazin alimentar și o brutărie. Nimeni din oraș nu mai poate citi delicatul text în alfabet armenesc sculptat deasupra intrării fostei mănăstiri.

„Acea comunitate a dispărut în mare parte după 1920, deoarece Transilvania a devenit parte a României, iar ei vorbeau maghiara. Așa că majoritatea a decis să emigreze în Ungaria,” a declarat Attila Kálmán, vicepreședintele Asociației Culturale Armeno-Maghiare din Târgu Mureș. „Au mai rămas doar clădirile vechi și cimitirul – iar toate pietrele funerare sunt în limba maghiară.”

Această poveste se repetă, în diferite forme, în întreaga Românie, unde înainte de Al Doilea Război Mondial trăiau aproape 70.000 de armeni. Însă, în timpul dictaturii lui Ceaușescu, majoritatea au emigrat în Europa și în Americi. Astăzi, nu au mai rămas decât cel mult 4.000, afirmă Varujan Vosganian, președintele Uniunii Armenilor din România, cu sediul central la București.

De fapt, comunitatea etnică armeană din România este cea mai veche din Europa, datând din anul 950. Aproape un mileniu mai târziu, în 1919, România a fost și una dintre primele țări din lume care a acceptat refugiați din genocidul armean. Iar în 1991, a devenit prima țară din lume care a recunoscut independența Armeniei, după prăbușirea URSS.

Totuși, Bucureștiul a evitat să recunoască oficial masacrul otoman asupra a până la 1,5 milioane de armeni, petrecut între 1915 și 1923, drept genocid – un pas pe care vecina Bulgarie și alte 33 de țări l-au făcut deja.

„România este un paradox. Pe de o parte, comunitatea noastră este foarte respectată. A fi armean aici este un titlu de onoare; nicio altă țară nu acordă comunității sale armene drepturi similare,” a declarat Vosganian. „Însă când vine vorba despre genocid, partidele politice din România nu sunt nici pentru, nici împotrivă. Se abțin.”

Vosganian, în vârstă de 67 de ani, atribuie această reținere a ceea ce el numește „complexul turcesc” – o aversiune psihologică față de ideea de a ofensa guvernul de la Ankara.

„Turcii au fost un imperiu dominant aici timp de 400 de ani, dar influența economică a capitalului turcesc nu este atât de mare încât să determine deciziile guvernului. Eu cred că este vorba despre o lipsă de curaj,” a spus el. „De aceea nu vor să introducă această problemă în parlament.”

De fapt, spune Vosganian, colegii săi parlamentari au evitat complet această dezbatere până în 2019, când legislatorii americani au adoptat o rezoluție prin care au calificat drept genocid ceea ce s-a întâmplat cu armenii în urmă cu mai bine de un secol. În urmă cu doi ani, Joe Biden a devenit primul președinte al Statelor Unite care a afirmat public acest lucru.

„După recunoașterea din partea SUA, s-a organizat o discuție în Parlamentul României și au fost emise câteva declarații,” a spus Vosganian. „Acestea au fost pline de compasiune și respect pentru victime, dar nu au rostit cuvântul «genocid». La fel e și în cazul Israelului, de altfel.”

Vosganian, doctor în economie, a fost membru al parlamentului până în 2020 și a ocupat, la un moment dat, funcția de ministru al economiei și finanțelor. Pe lângă conducerea Uniunii Armenilor, este și președintele Uniunii Scriitorilor. A fost, de asemenea, profesor de limba armeană și, în 1978, a înființat o școală duminicală privată pentru etnicii armeni.

Astăzi, spune el, doar 5% dintre descendenții supraviețuitorilor genocidului din 1915 mai vorbesc fluent limba armeană, deși aproape toți cei veniți recent, după destrămarea URSS, o vorbesc.

„Avem ziare în limba armeană, iar slujba religioasă se oficiază în armeană,” a spus el. „În Iran sau Siria, unde căsătoriile mixte între musulmani și creștini sunt interzise, armenii și-au păstrat limba maternă pentru că au propriile lor școli. Însă în România avem multe căsătorii mixte, așa că majoritatea armenilor s-au născut în familii mixte.”

Sergey Minasyan este director adjunct al Institutului Caucazului, un think tank cu sediul în Erevan. Între 2017 și 2023, el a fost ambasadorul Armeniei în România. În timpul mandatului său, un recensământ național a arătat că în țară trăiesc doar între 2.000 și 3.000 de etnici armeni.

Comunitatea, a explicat el, datează din secolul al X-lea, după prăbușirea regatului medieval armean Bagratid, care avea capitala la Ani, în actuala Turcie. Unii au fugit în Crimeea și vestul Ucrainei, iar alții în nordul României și sudul Poloniei.

„În secolele XVII și XVIII, unii armeni din Moldova au emigrat în Transilvania,” a declarat Minasyan. „Au întemeiat patru orașe, dar au fost nevoiți să se convertească la catolicism din cauza Imperiului Austriac și a influenței puternice a maghiarilor. De asemenea, au ajuns să vorbească limba maghiară.”

Cea mai mare biserică armeano-catolică din lume se află la Gherla, un oraș cu 20.000 de locuitori care, până în 1843, era cunoscut sub numele de Armenopolis. Un alt centru important al vieții armeano-catolice a fost Gheorgheni, în județul Harghita. Cu toate acestea, potrivit celor mai recente estimări, în România nu mai trăiesc decât cel mult 600 de armeano-catolici.

Astăzi, asociația condusă de Kálmán are un caracter strict cultural, fără influență politică. Activitatea sa principală constă în organizarea de festivaluri armenești și prezentări literare; următorul eveniment va avea loc în perioada 26–28 septembrie, la Târgu Mureș.

Prezența armenească în București datează de la sfârșitul secolului al XIV-lea, iar în prezent orașul găzduiește cea mai mare dintre cele 22 de biserici armenești din România.

Situată pe Bulevardul Carol I nr. 43, Biserica Armenească – dedicată arhanghelilor Mihail și Gavriil – a fost sfințită pe 6 septembrie 1915 și, în curte se află totodată și sediu Uniunii Armenilor din România. În plus, Muzeul Armenesc din capitală adăpostește relicve vechi, precum manuscrise scrise de mână datând din anul 1351, un Psaltire din 1596 și o Biblie armeană tipărită la Amsterdam în 1666.

Vosganian a menționat că, în anul 1923, la patru ani de la înființare, Uniunea Armenilor a deschis un orfelinat pentru 200 de copii ai căror părinți fuseseră uciși de otomani. Aceștia au fost aduși din Damasc, Beirut și Alep, iar în decurs de trei ani, toți au fost plasați în familii armene din România dispuse să-i primească.

„Din păcate, când Armata Roșie a intrat în România în 1944, iar regimul comunist a preluat conducerea, uniunea și-a închis toate filialele și activitățile,” a spus el. „Între 1945 și 1989, comunitatea armeană nu a avut nicio organizație etnică, cu excepția bisericilor. Singurele minorități cu reprezentare politică în așa-numitul parlament erau maghiarii și germanii. Iar după primul deceniu de comunism, germanii au emigrat.”

Prezența armeană în România a început să se restrângă rapid odată cu naționalizarea tuturor întreprinderilor private. Această măsură a afectat în mod deosebit comunitatea armeană, deoarece mulți dintre membrii săi erau proprietari de fabrici, industriași și antreprenori înstăriți.

Cu toate acestea, unul dintre cele mai importante muzee de artă din România a fost fondat în 1947 de un om de afaceri armean, Krikor Zambaccian. Muzeul a fost închis de regimul Ceaușescu în 1977, dar redeschis în 1992 ca filială a Muzeului Național de Artă al României. Situat în apropiere de Piața Dorobanților, adăpostește peste 300 de opere de artă, inclusiv lucrări ale pictorilor francezi Renoir, Cézanne și Matisse.

Varujan Pambuccian, membru al Parlamentului României din 1996, nu doar că reprezintă comunitatea armeană, ci conduce și comisia parlamentară care supraveghează cele 20 de minorități naționale recunoscute oficial în țară.

„Acest mecanism de reprezentare este unul foarte vechi,” a explicat el. „Încă din 1919, când guvernul român a decis să accepte refugiați armeni, am avut reprezentare în parlament – chiar și în perioada comunistă – cu o singură excepție: în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.”

Pe lângă armeni, alte 19 minorități beneficiază de o astfel de reprezentare, printre care albanezii, romii, bulgarii, cehii, grecii, italienii, evreii, polonezii, rușii, sârbii, turcii și ucrainenii.

Pambuccian a afirmat că, având în vedere nivelul ridicat al investițiilor turcești în România, precum și legăturile economice bilaterale puternice – cu un comerț de peste 10 miliarde de dolari anual – este puțin probabil ca Bucureștiul să recunoască oficial genocidul prea curând.

„România este una dintre puținele țări din UE care are parteneriate strategice atât cu Turcia, cât și cu Azerbaidjanul. Iar ca membru NATO aflat la granița Mării Negre, influența politică a Turciei în România este cu adevărat uriașă,” a spus el. „Asta nu înseamnă că nu facem nimic pentru recunoașterea genocidului. Dar, pentru moment, acest lucru încă nu este posibil.”

Larry Luxner

by Redactor