Lansare de carte la Bookfest

În ultima zi a lunii mai, la Bookfest, a fost lansată cartea De la Kayseri la București – Cusut până la capăt de Andreea Barbu, publicată la editura Cetatea de Scaun.

Am avut marea plăcere să mă număr printre vorbitorii de la această lansare de la scena Agora, de la Bookfest, alături de prof univ. dr. Monica Dudian, prof. dr. Andrei Cornea, Roxana Talef – Manager formare și dezvoltare EMEA, Lenovo. Au citit actorii Cezar Barbu și Șerban Lazarovici. 

Acest volum de debut aduce în prim-plan destinele negustorilor armeni din secolul trecut. Primul capitol este dedicat orașului Kayseri, devenit astfel un topos literar. De aici pornesc toate drumurile lui Nectar Margosian, protagonista cărții. Deportarea din Anatolia este partea cea mai tulburătoare a acestei scrieri care se ramifică în multe direcții. Așezarea în Constanța, scurta perioadă de prosperitate, naționalizarea din 1948 și viața de după sunt alte capitole care oferă o radiografie a unei epoci trecute. Tot ce au construit negustorii armeni există astăzi și tocmai de aceea, Andreea, strănepoata lui Nectar, caută prin lume Armeniile Mici, atât de dragi sufletului ei.

De mama autoarei, Maria Terzian, mă desparte o literă, eu sunt Erzian. Ne mai despart și vreo cincisprezece ani de viață care înseamnă experiențe trăite, curaj asumat și câteodată eșecuri. Câtă vreme suntem în picioare înseamnă că suma actelor de curaj a depășit toate eșecurile. Nu de puține ori am fost întrebată dacă sunt Maria Terzian de la TVR chiar și în curtea bisericii armene din București. “Nu, eu sunt doar Maria Erzian, fata de la Xerox”. În viața mea, cel puțin, reputația precede numele. Dacă în lumea Xerox eu sunt armeanca, în lumea armenilor sunt Madam Xerox, cum îmi zice câteodată cu glas tare, Bedros Horasangian. Eu zâmbesc, pentru că ambele mă definesc, este o mândrie să fiu asociată cu brandul pentru care lucrez de mai bine de douăzeci  și cinci de ani și în egală măsură să-mi fie onorată nația din care mă trag, chiar dacă numai pe jumătate, pentru că provin dintr-o familie mixtă. Hayr Surp însuși, adică Părintele Baronian, care ne-a păstorit pe toți mulți ani, Dumnezeu să-i lumineze sufletul, spunea despre rasele mixte că sunt mai rezistente și mai încântătoare decât rasele pure, cel puțin aceasta era convingerea sa.

De Andreea și Matei Barbu mă leagă prietenia bazată pe secretele pe care nu le poți spune mamei. Pentru mine este onorant să celebrez munca ei de peste zece ani la scrierea acestei cărți. Primul act de curaj în povestea aceasta este faptul că cineva s-a așezat la birou și a început a scrie. Sunt sigură că în procesul de creație au fost multe lacrimi, multe suspine, rareori zâmbete și un îndelung oftat.

De la Nectar Margosian, Maria și copiii săi au moștenit dârzenia, Maria prin natura serviciului ei, tot în artă, uneori a împins ușa cu umărul chiar dacă aceasta se voia a rămâne închisă. Puțini oameni am întâlnit atât de dedicați muncii lor. Probabil că este cea dintâi calitate a omului în general, a armenilor în special. Armenii din diaspora sunt în general dezrădăcinați, fiind obligați să o tot ia de la început, găsindu-și calea întocmai ca acel drum de la Kayseri la Constanța și apoi la București al lui Nectar Margosian cusut cu migală, încet, în cei peste optzeci de ani de viață. Așa cum Andreea Barbu povestește în volum întâmplarea mamei cu Atlasul Geografic cumpărat de Nectar, în care ea, străbunica, a urmat calea desenând în gând, drumul lung, în axă timp și spațiu, aceasta este cu adevărat opera ei. Pe acest drum l-a întâlnit pe Artin Margosian, pe acest drum și-a construit o familie, un viitor, până la mogâldeața Maria față de care, simțul datoriei de-a o face om a bătut orice neajuns.

Abia în zilele noastre, de câțiva ani vorbim despre reziliențã. Asta, în condițiile în care rezilienți au fost și armenii veniți care de încotro, împinși de instinctul de supraviețuire. Deciziile acelea scurte, aproape seci, unde mergem? Crezând că se vor opri în Alep dar au ajuns la Constanța și unii mai apoi, la București, alții la Marsilia sau prin alte părți, luând-o mereu și mereu de la început. Vorbim de reziliențã în timp de pace, oare de ce nu vorbim de reziliențã în timp de război, în timpul foametei din România anilor 1948-1949, apoi comunismul cu toate privațiunile sale.

Abia Andreea Barbu, vedem în volum este aceea care a putut călători în lumea mare, a putut cuprinde cu ochii ei de adolscentã la început, apoi cu cei de om matur infinitul lumii noastre, călătorind atât în timp, închipuindu-și viața predecesorilor săi, reconstruind-o în această carte și mai apoi bucurându-se și împărtășind lumii mirobolanta minune de a trăi cu adevãrat liber, dezvăluindu-ne frumusețile care au marcat-o.

Această lume în care autoarea ne duce, e desenată așa cum e ea, cu relele și neajunsurile ei. Simți parfumul suav al epocii interbelice, apoi gustul amar postbelic. Lupta surdă cu un sistem strâmb, în care oamenii au “privit comunismul ca pe o confuzie a istoriei, ceva veninos, criminal”, spune Andreea Barbu. Una dintre ideile centrale ale cărții “De la Kayseri la București – Cusut până la capăt” este faptul că “de la spațiul natal ne revendicăm și ne definim identitatea”, așa cum scrie autoarea. Narațiunea curge concentric de la contextul social global până în micro-societate, astfel că Nectar se tot întoarce în Kayseri, locul care pentru ea înseamnă acasă.

De când suntem niște stele mărunte și strălucitoare pe cer, înainte că noi, copiii nenăscuți, să ne alegem părinții, începem a ne coase drumul destinului până la sfârșit, așa cum Nectar l-a cusut pe-al ei, de la Kayseri la Constanța, apoi la București. Așa cum noi toți, la final de viață vom avea drumul nostru cusut de la un cap la altul și ne vom reîntoarce pe cer drept stele mici, strălucitoare.

Maria ERZIAN

by Mihai Stepan Cazazian