POEZIE | „Anul tigrului de apă” un nou volum semnat de LIGIA KEȘIȘIAN

BIO: LIGIA KEȘIȘIAN este poetă și traducătoare, membră a PEN Club România. A debutat în 2017 cu volumul de poezie „Mici cutremure”, urmat de „Miss Houdini”, în 2019, la Editura Charmides. Cea mai nouă carte a ei, „Anul tigrului de apă” a apărut luna aceasta, la Casa de Editură Max Blecher (www.maxblecher.ro). Selecții din poemele ei au fost traduse în franceză, maghiară, greacă și engleză, în reviste și antologii. A publicat grupaje de poeme în antologiile Cartea Bistriței (2018), Frica de tinerețea altora (2019), Parodii originale (2021) etc. și a avut lecturi și performance-uri la festivaluri precum FILIT, Poezia e la Bistrița, Festivalul Internațional de Poezie București, Jazz TM – Strada Fără Nume, Weekend Sessions etc. Colaborator constant al revistei Poesis International, traduce poezie și proză din engleză și spaniolă (Alejandra Pizarnik, Raul Zurita, Mario Santiago Papasquiaro, Adrienne Rich, etc.). În 2020, a tradus, împreună cu Claudiu Komartin, antologia Revoluție și inocență, de Mario Benedetti.

Anul tigrului de apă – scrie Ion Mureșan – este, în cele din urmă, un jurnal ținut cu grijă la un punct de frontieră dezafectat, de un grănicer care nu mai cere de multă vreme pașapoartele celor care trec granița dintre cele două țări: țara realului și țara imaginarului. Așa se face că personaje, lucruri, întâmplări din cele două ținuturi se amestecă imprevizibil, conviețuiesc, se complică și se explică unele prin altele, într-o devălmășie pașnică. Pe această contrabandă între real și imaginar este clădită lumea poeziei Ligiei Keșișian și versurile sale sunt ca niște ferestre plutind deschise pe suprafața unui lac liniștit, în zidul orizontal de apă.

Մոխիր / Mokhir

Are we all in training for something we don’t name?

to exact reparation for things
done long ago to us and to those who did not

survive what was done to them    whom we ought to honor
with grief    with fury    with action

Adrienne Rich

Dacă n-aș vorbi limba mamei mele și a tatălui meu

cuvintele mele s-ar preface tot în cenușă.

La ce i-a folosit străbunicii Aghavni să cunoască

limba genocidului taie sub limba maternă

limba cu care erau chemate gloatele să admire

africani ținuți în cuști la grădina zoologică

Toți aceia care au zîmbit de pe margine contemplînd

dezastrul și atunci ca altădată la fel ca acum.

Limba tinereții, în care zestrea i-a fost furată

purtată dinspre Dunăre spre Marea Neagră

o colivie goală în care se adună algele și nisipul.

Limba căsătoriei în care munca i-a fost batjocorită

Și casa confiscată

La ce i-a folosit

La ce îmi folosesc toate limbile acestea

în care trecutul e o plantă agățătoare

ce sugrumă și viitorul nu mai deosebește oasele

copiilor de ale cîinilor uitate în stradă

printre teancuri de ziare sticle cu lapte acrit

și

cenușă.

Ash.

մոխիր.

Пепел.

***

Climă și pedeapsă

fiul meu îmi spune – cei de la nasa au anunțat că
în treizeci de ani n-o să mai putem trăi
pe pămîntul acesta e sigur că n-o să apuce patruzeci

mă întreabă cum trăiești atunci cînd știi

că nu vei ajunge la bătrînețe

mă anunță că n-o să am nepoți
asta ar însemna ca ei să aibă o viață mult prea scurtă

și n-ar fi corect față de nimeni

îl privesc vinovată pentru că și eu
am consumat plastic am făcut risipă de curent
am făcut un copil pe care la vîrsta mea
n-o să-l întrebe nimeni tu unde te vezi peste cinci ani

care n-o să aibă grija planului de pensii a demenței

și alzheimerului fiul meu are nouă ani și mă întreabă

ce ne facem cu cei treizeci care ne-au rămas
îi povestesc despre copiii din Arțakh sau din Afghanistan

iar acei treizeci de ani probabili încep să ni se pară un lux

îl strîng în brațe – un ghem de neputință și
noxe ne taie respirația

by Mihai Stepan Cazazian