ziuaconstanta.ro / ARMENII DOBROGENI

   articol de Arșaluis Sarchisian Gurău

                                                                                                „Sunt armean, sunt bătrân

                                                                                                Ca muntele acesta biblic*,

                                                                                                Iar picioarele-mi sunt ude

                                                                                                Încă de la potop.”

                                                                                                                        (Cântec popular)

          Armenii din străvechea așezare a Tomisului datează pe aceste meleaguri din vremuri de demult, risipite în istorie și legendă, de când – victime ale unui destin ilogic – , alungați din vetrele lor natale de furia bigotă și intoleranța religioasă a unor uzurpatori, și-au găsit adăpost aici, într-o încercare disperată de supraviețuire și adaptare, privindu-și noul lor cămin ca pe-o patrie adoptivă.

            Descinși – după legendă – în linie directă din patriarhul Noe, armenii au populat platoul estic al Asiei Mici – mare parte a peninsulei -, având ieșire la trei mări: Caspică, Neagră și Mediterană. Ținut muntos și, relativ, arid, această poziție geografică nu le-a fost prea favorabilă decât, poate, în a-și apăra teritoriul de numeroșii năvălitori, ispitiți de prada bogată pe care o puteau jefui de la pașnica populație locală, harnică și inventivă, devastând periodic satele și orașele armenești; dar,  cum armeanul este un „om al spiritului”, se explică  de ce acesta s-a ocupat mai mult de cultură și artă însă, oricâtă imaginație a avut, nu și-a închipuit că va cădea pradă cruzimii și barbariei unor invadatori, apăruți din nisipurile Asiei centrale, al căror mod de viață era cruzimea și jaful. Câți n-au călcat acest pământ cu intenția de a-l stăpâni și a-i trnsforma în sclavi pe pașnicii lui locuitori? Mezii, parții, perșii, romanii, mongolii, turcii selgiucizi și otomani, încât –cu regret – mă gândesc că, poate, a avut dreptate un interlocutor, care, mai demult, îmi spunea că, dacă armenii, în loc de mulțimea de mănăstiri și biserici, lăcașuri de cult de care este plină țara, ar fi construit cetăți fortificate, soarta armenilor ar fi fost astăzi alta. Poate părea paradoxal că în prezent Armenia are doar 3 milioane de locuitori, în timp ce în diaspora sunt 10 milioane (declarați!),  probabil, mai mulți. Armeanul, silit de împrejurări, și-a dezvoltat capacități de adaptare, o viziune flexibilă, care să-i permită să reziste, fizic, în primul rând – condiție sine qua non a dăinuirii sale.

            Neamul armenesc nu și-a pierdut niciodată individualitatea etnică; a pierdut, de-a lungul anilor multe teritorii, a pierdut elemente de civilizație materială, dar niciodată limba maternă și conștiința de armean. Ceea ce spune George Coșbuc în poezia Graiul neamului se poate exemplifica prin aceasta: teritoriul pierdut se poate recupera, dar dispariția limbii înseamnă pieirea neamului.

            În cartea sa, Patruzeci de zile și nopți pe Musa Dagh, Frantz Werfel admiră tenacitatea cu care acești armeni au știut să-și apere moștenirea culturală, apelând pentru a ilustra această convingere la numeroase întâmplări. Fugind din calea invadatorilor, o femeie simplă, de la țară, a înșfăcat 30 de kg. de manuscrise (cât a putut căra) și le-a salvat de la distrugere. N-a mai putut lua nimic altceva. Un popor care are astfel de oameni, nu va pieri niciodată, indiferent de condiții, conchidea scriitorul. Poate acest exemplu l-a determinat să afirme la un moment dat: „Armenii sunt toți intelectuali, nu atât prin diplome și profesii, cât prin preocupări și nivel de gândire.”

            Într-adevăr, doar vitregia condițiilor naturale, loviturile populațiilor „barbare” și, mai târziu, opresiunea regimului comunist sovietic i-au determinat pe armeni să-și părăsească – în câteva etape –  vetrele natale și să se pună la adăpost prin locuri străine. Pe lângă refugiul fizic – prin emigrare, refugiul spiritual –în cultură, armenii au fost nevoiți să suporte deportarea din teritoriile proprii, ale lor de mii de ani, dar ocupate de invadatorii musulmani, ca urmare a prigoanei permanente suferite în cadrul Imperiului Otoman.Așa au ajuns prin Nordul Moldovei, apoi în Transilvania și, mult mai târziu s-au răspândit și spre sud, venind prin părțile Dobrogei. Piatra tombală găsită la Cetatea Albă, datând din anul 967(!) stă mărturie vechimii armenilor în Moldova.

            În Dobrogea, un prim val de emigranți a venit spre sfârșitul secolului al XII-lea, fugind de năvălirea lui Tahmaz Șah în Asia Mică, stabilindu-se la Tulcea, Babadag, Sulina, dar și la Silistra și Bazargic (azi, în Bulgaria).  Cei mai mulți însă au venit în zona aceasta după 1900, consecință a persecuțiilor și masacrelor programate cu premeditare și judicios aplicate prin așa numitul genocid împotriva armenilor. Venind cu vaporul, au coborât în Constanța, de unde unii și-au continuat drumul spre nord și vest, la rude și cunoștințe; mulți au rămas pe loc, formând astfel a doua mare colonie armeană din România, după cea din București.

            Primirea călduroasă  și ospitalitatea oferită de români peste tot unde și-au dorit armenii să rămână și  să viețuiască, unor creștini despământeniți și pribegi, i-a încurajat pe aceștia din urmă să vadă în România o patrie adoptivă, pe pământul căreia au clădit biserici, școli, alte diferite edificii și în pământul căreia și-au îngropat morții. Explicația acestei comuniuni armonioase se poate găsi, parțial, în comunitatea credinței religioase (creștin ortodoxă și catolică), a unor rădăcini etnice comune**, în identitatea de origine a limbii de bază, numită convențional indo-europeană, din care s-au desprins în veacuri imemoriale, cele două limbi., alături de altele din aceeași mare grupă. Aș adăuga la aceste argumente, cu rezerva subiectivității, asemănarea destinelor istorice, prin aceea că ambele popoare – român și armean – au fost nevoite să ducă o luptă necontenită cu forțele expansioniste,  pentru a-și păstra hotarele și ființa națională.

            Aici, ca și în celelalte provincii românești, au existat Companiile Armenilor, organe civile de reglementare a problemelor comercianților și meseriașilor, precum și a relațiilor dintre coloniile armenești și administrația românească. În toate centrele importante unde s-au stabilit, armenii au construit lăcașe de cult (două mănăstiri la Suceava: Hagigadar și Zamca și nenumărate biserici și capele în cimitirele armenești din țară). Biserica din Constanța poartă hramul Sfintei Marii Născătoarea de Dumnezeu, iar cea din Tulcea a Sfântului Grigorie Luminitorul.

            De asemenea, au contribuit activ la dezvoltarea și progresul localității respective.

            Când, după 400 de ani de stăpânire otomană, Dobrogea a revenit la patria mamă în noiembrie 1878 ( Țara Românească, pe vremea domnitorului Mircea cel Bătrân se întindea „până la Marea cea Mare”), regele Carol I adresează Proclamația către Armata Română, care cuprindea și recomandarea de a se aplica un tratament egal tuturor minorităților existente în această regiune, respectându-se credințele lor religioase.

            La 13 noiembrie 1878 prefectul județului Constanța, Remus Opreanu, emite Legea Pentru Organizarea Dobrogei, care – la articolul 3 – stipula că toți locuitorii Dobrogei sunt cetățeni ai țării și se vor bucura de un tratament egal și tolerant, precum și cultele minorităților, printre care și Biserica Apostolică Armeană. În primul Consiliu Comunal, alături de români, turci, greci, bulgari, figura și armeanul M. Frenchian, mare comerciant cerealist și care făcea parte dintre notabilitățile orașului. Dobrogea, ca model interetnic dintotdeauna, număra printre cei 158 de consilieri ai Constanței – dintre anii 1878 – 1928 – și opt armeni: G.Frenkian, Agop Tomasian, M.Lucmanian, Mogărdici, Garabet Marcarian, A.Damadian, Calust Anton, Parsegh Poladian.

              Teodor Zadig (venit din Basarabia) a ocupat funcția de subprefect la plasa Mangalia(1906); au fost primari și viceprimari în alte localități dobrogene: D.Burlea, M.Grigoriu, Gabriel Frenkian.

            După cum spuneam, armenii și-au adus contribuția la dezvoltarea economică și culturală a localităților în care s-au stabilit.  Este binecunoscută istoria Farului Genovez , azi fără utilitate practică, ci doar cu valoare istorică și turistică, ce înfrumusețează faleza peninsulară a orașului. Lăsat în paragină, el a fost restaurat în întregime la inițiativa și pe cheltuiala unui armean ( dar și a altor câțiva proprietari de corăbii), pe nume Artin Aslan (inginer francez de origine armeană, stabilit în Constanța).În fundația construcției el ar fi îngropat o casetă cu numele filantropilor care contribuiseră la recondiționarea monumentului. Sunt cunoscute semețele edificii ridicate cândva de armeni – ca și poveștile lor romantice – , precum Casa cu Lei a lui Dicran Emirzian, casa lui Damadian, a lui Bohcelian, Palatul Manissalian (demolat, din păcate) ș.a.

            Parcurgând vremuri vitrege, cu înălțări și coborâșuri succesive, pierzând ireversibil – prin repatrieri și emigrări – o mare parte din membrii săi, obstrucționată în ultimii ani ai dictaturii, când i s-a confiscat sediul și viața culturală, comunitatea armeană din Constanța  s-a încrâncenat să rămână și să existe. Singură, biserica, ultim bastion al conștiinței naționale, a preluat povara unității de neam, de limbă , de spirit a armenilor – câți mai suntem –spre a o menține pentru vremuri mai prielnice.

            Când albul zăpezii din ianuarie 1990 s-a așternut peste însângeratele zile ale Revoluției – ca semn că jertfa fusese acceptată – toți am înțeles că venise vremea înnoirilor: erau multe de făcut, doar timp de pierdut nu era. Ai noștri – armenii din Constanța – au început acțiunea de a reînchega comunitatea etnică locală și astfel, în februarie 1990, s-a creat filiala din Constanța a Uniunii Armenilor din România, organizație constituită pe criterii etnice, apolitică, ce luase ființă, după o considerabilă pauză de ani de zile, la București. Armenii din Constanța, membrii unei comunități pe cale de a-și răzleți conștiința etnică, dar rezistând încă, dăinuind prin forța limbii și a credinței religioase s-au mobilizat, s-au regrupat și, în a doua duminică din februarie a acelui an de început, au votat înființarea filialei, stabilind prin vot deschis, componența primului Comitet de Conducere. Enoriașii (membrii fondatori), adunați în număr mare la biserica armeană din strada Calatis nr.1, au devenit astfel prima Adunare Generală, cea de constituire a organizației constănțene. Primul nostru Comitet a fost alcătuit din: Sarchis Ehsighian (președinte), Diran Agopian, Ervant Concegulian, Harry Tavitian, Arșaluis Sarchisian (Gurău), Arsen Sarchizian, Vraj Derderian, Eduard Kerpician, Emanuel Merdinian. Începutul fusese făcut .

            Munca neobosită a celor mai mulți dintre membrii comitetului, priceperea și dăruirea lor, dar și a întregii comunități, au dat roadele scontate, ca pentru a reconfirma credința că lucrul făcut cu dragoste și sacrificiu poate bucura și dăinui.

            Activitățile comunității armene din Constanța, condusă cu profesionalism și eficiență de către comitetul ales, în frunte cu Sarchis Ehsighian, președinte,  au fost dintre cele mai variate și interesante, ca dovadă, reușind să strângă în jurul său pe toți membrii comunității, cca. 300 de armeni.Același lucru se poate spune și despre Comitetul și președintele următor, Hacic Garabet, ca și despre cel care i-a luat, ulterior, locul, dr.Liviu Merdinian. Clubul, care este frecventat de peste 100 de persoane, ce-i trec pragul săptămânal, atrase de atmosfera plăcută, prietenească, de comuniunea de spirit și bucuria de a-și întâlni coetnicii – rude și cunoscuți -, spre a schimba noutăți și impresii, dă viață acestui așezământ, ca și acțiunile multiple și variate, printre care: pelerinaje la bisericile armenești din țară (inclusiv, la catedrala catolică de la Gherla, fostă Armenopolis!) de la Suceava, București, Pitești, Galați, Focșani, Bacău, Roman,Tulcea etc.; conferințe pe teme de istorie, literatură, cultură, susținute de unii dintre membrii comunității, precum Garabet KUMBETLIAN (Franz Werfel și genocidul armean ; Sfinții Vartanank .Din tradițiile religioase și laice ale armenilor; H.Dj. Siruni – istoric, orientalist, armenolog, jurnalist, poet și traducător român de origine armeană;  Suren Cedighian – inginer, cercetător, om de știință și inventator armean ș.a.), Mihai CHIRCOR ( 100 de ani de la genocidul otoman împotriva armenilor); Arșaluis GURĂU (Epopeea națională armeană, David din Sasun; Acad. Ana Aslan- creatoarea Școlii românești de gerontologie; Garabet Ibrăileanu – scriitor,critic și istoric literar român; Simon Tavitian – jurnalist și scriitor; Dăiuirea prin cultură ș.a.), Florin PIETREANU (Oameni de cultură de origine armeană din Constanța ), Anaid TAVITIAN (Teatrul antic. Modele și arhetipuri) și alții.

citește mai mult pe www.ziuaconstanta.ro

by Redactor