WikiLeaks confirmă epurarea arhivelor turceşti

            Este cunoscută atitudinea autorităţilor turceşti faţă de consultarea arhivelor din Turcia pentru a fi identificate eventualele documente legate de organizarea şi făptuirea genocidului din Imperiul Otoman asupra populaţiei armene, în anii 1915-18. Atitudinea este una aparent binevoitoare, de invitare a celor interesaţi, dar poziţia oficială care susţine că arhivele sunt deschise nu poate păcăli pe nimeni. Şi iată că WikiLeaks, spaima dosarelor secrete, confirmă ceea ce şi cel din urmă naiv putea bănui: autorităţile turceşti au epurat arhivele eliminând documentele referitoare la genocid.

WikiLeaks revelă că un cadru universitar turc i-ar fi destăinuit consulului general american din Istanbul despre un vast proiect pus la cale pentru a „purifica“ arhivele otomane de dosarele incomode pentru cei care neagă existenţa genocidului. În corespondenţa datată 12 iulie 2004 şi difuzată pe un site indiscret, profesorul Halil Berktay de la Universitatea Sabanci îi scria consulului David Arnett despre „eforturile considerabile făcute pentru a epura arhivele de toate documentele compromiţătoare asupra chestiunii armene“. Cele dintâi astfel de eforturi evocate de Berktay datează încă din 1918, cu puţin înainte de ocuparea Istanbulului de forţele aliate victorioase. Profesorul turc şi alţii înaintea sa, vrând să consulte minutele proceselor desfăşurate la tribunalele militare turceşti în 1919, au constatat dispariţia unor documente importante din arhivele otomane.

În raportul adresat superiorilor săi din SUA, Arnett scria: „Berktay presupune că o a doua operaţie de epurare a fost efectuată în momentul în care preşedintele Turgut Özal anunţa unui grup de diplomaţi şi de generali în retragere conduşi de fostul ambasador la Londra şi la NATO, Muharrem Nuri Birgi, intenţia sa de a deschide arhivele. Berktay afirmă că în perioada în care el consulta arhivele Nuri Birgi se întâlnea în mod regulat cu un amic comun căruia i se confesase fără ocol privitor la armeni: Au fost cu adevărat masacre“. La rândul său, Tony Greenwood, directorul Institutului american de cercetări din Turcia, citat de Arnett, ar fi afirmat că în aceeaşi epocă, pe când el frecventa arhivele, un grup de ofiţeri în retragere beneficiau de acces privilegiat la documente şi lucrau de luni de zile asupra lor. Conform aceluiaşi raport, un alt universitar turc spunea că procesul de clasificare a arhivelor avea ca scop „purificarea“ de elementele compromiţătoare pentru turci.

Când se ştie că arhivele sunt prea puţin elocvente din cauza deturnărilor făcute de statele răspunzătoare pentru ele, ne putem întreba ce ar putea încă tăinui cele din Turcia ca documente edificatoare privind genocidul comis asupra armenilor. Autorii otomani ai genocidului s-au străduit să limiteze pe cât posibil în arhive referinţele la crima lor în timpul executării ei, iar moştenitorii acestora au depus toată râvna ca să facă dispărute acele rare documente rămase. Nu e de mirare că autorităţile turceşti actuale se arată atât de zeloase să deschidă arhivele otomane cercetătorilor şi universitarilor străini, inclusiv armeni, şi că solicită chiar înfiinţarea unei comisii mixte de istorici turci şi armeni cu misiunea de a le consulta şi în final… de a stabili inexistenţa genocidului, din lipsa unor probe concrete în acele arhive.

(După „Nouvelles d’Arménie“)

by Sergiu Selian