VOT ISTORIC ÎN PARLAMENTUL FRANCEZ

Perfect adaptaţi noii lor patrii, un exemplu de integrare într-o societate asaltată de noile valuri de imigranţi şi comunitarism, urmaşi ai supravieţuitorilor masacrelor din timpul primului război mondial, dintre care mulţi chiar salvaţi de marina franceză, armenii francezi au simţit întotdeauna că le lipseşte o piesă pentru ca noul lor puzzle identitar să fie complet. A doua, a treia, iar acum deja a patra generaţie, purtînd nume de botez şi de adopţie ca Jacques, Didier, Patrick sau Charles, a trăit mereu cu sentimentul, de cele mai multe ori nerostit, că Franţa nu îi adoptă întru-totul şi ca armeni, aşa cum i-a adoptat ca oameni. Simpatia şi filoarmenismul unei pături de intelectuali nu s-a răsfrînt în adîncul societăţii sau a clasei politice franceze, într-adevăr compătimitoare, dar mai degrabă indiferentă sau comodă faţă de soarta armenilor sau a dreptăţii istorice reclamate de aceştia. Zeci de ani nimeni nu a fost dispus să treacă dincolo de declaraţii simbolice, de simpatie sau bună intenţie, şi să angajeze Franţa în acţiuni concrete în favoarea armenilor. Imediat după război, armenii au căzut din nou victime pragmatismului cinic al politicii interesului imediat al marilor puteri, iar declaraţia comună din 25 mai1915 aFranţei, Marii Britanii şi Rusiei, ce califica primele masacre ale armenilor din acel an drept “crime împotriva umanităţii şi civilizaţiei” a fost repede dată uitării. Revoluţia lui Mustafa Kemal şi ridicarea noii Turcii, apoi cel de al doilea răboi mondial şi crimele naziste au pus în umbră timp de zeci de ani subiectul armenesc în societăţile occidentale, ele însele vlăguite de cele două războaie şi preocupate mai ales de propria lor refacere. Abia în 1965, anul comemorării datei rotunde de 50 de ani, anul în care mobilizarea armenilor a marcat un punct de cotitură peste tot în lume, inclusiv în Armenia sovietică, ia naştere în Franţa Comitetul pentru Susţinerea Cauzei Armene (CDCA) ce în anii ‘70 se va lansa, alături de alte organzaţii armeneşti din lume, într-o campanie susţinută în vederea obţinerii recunoaşterii internaţionale a genocidului. Primele roade ale acestei campanii încep să se vadă la jumătatea anilor ‘80, cînd diferite instanţe, ca Tribunalul Permanent al Popoarelor, Subcomisia pentru Drepturile Omului a ONU sau Parlamentul European adoptă rezoluţii ce recunosc faptul istoric al exterminării armenilor din Imperiul Otoman. În anii ‘90 este rîndul parlamentelor ţărilor găzduind comunităţi armeneşti importante să se înscrie pe cursul recunoaşterii realităţii genocidului, în primul an al acestui secol fiind rîndul legiuitorilor francezi. „Franţa recunoaşte în mod public genocidul armean din 1915”: acest text sec, obţinut cu mare greutate şi la citirea căruia un profan nu ar înţelege nimic – nici despre ce armeni este vorba, nici cine victima cui este, poate nici ce, unde şi cum – a fost promulgat de preşedintele Jacques Chirac la 29 ianuarie 2001. Text evaziv menit să-i împace pe armenii din Franţa, dar nici să nu-i supere pe prietenii turci (o altă versiune a rezoluţiei propusă la acea dată, nu numai limpede şi inteligibilă, dar şi corectă atît istoriceşte, cît şi moral, nu a fost adoptată din precauţie diplomatică: “Republica Franceză recunoaşte că decizia guvernului Junilor Turci de a extermina poporul armean în 1915 şi masacrele perpetuate după aceea pe teritoriul Imperiului Otoman între 1915 şi 1922 constituie o crimă de genocid”). Echilibristica a dat roade şi, după un prim val de ameninţări turceşti privind sancţiuni economice şi comerciale împotriva Franţei, relaţiile economice franco-turce nu numai că nu s-au redus, dar chiar au crescut foarte mult după 2001. Și totuşi, armenii francezi nu au fost satisfăcuţi, şi pe bună dreptate: pe lîngă caracterul evaziv al rezoluţiei din 2001, purtătorii memoriei celor 1.5 milioane de victime armeneşti din 1915-1922 s-au văzut din ce în ce mai ameninţaţi de crescînda campanie negaţionistă lansată de autorităţile turce în ţările occidentale. Degeaba recunoscuse Franţa genocidul, cînd presa se făcea platforma propagandei negaţioniste turce în rîndul publicului francez. De unde şi necesitatea, resimţită de comunitatea armeană, a penalizării negării genocidului. Mai ales că, celălalt genocid recunoscut în mod oficial de Franţa, cel evreiesc, Holocaustul, se bucura deja din 1990 de o lege (Gayssot) ce-l proteja de negaţionismul activiştilor neo-nazişti sau antisemiţi. Aşadar, o primă încercare are loc în 2006, cînd Adunarea Naţională a Franţei (camera inferioară a parlamentului) adoptă o propunere de lege privind penalizarea negării genocidului armean, însă, după o lungă amînare, abia în 2011 Senatul (camera superioară) o respinge în baza unei “excepţii de inadmisibilitate”. Eşecul însă nu-i descurajează pe armeni şi pe susţinătorii lor, iar la sfîrşitul lui 2011 o deputată de dreapta din Marsilia, Valérie Boyer, din partidul UMP al preşedintelui Nicolas Sarkozy, revine cu un proiect de lege menit să reprime negaţionismul pe teritoriul Franţei. Şi la fel ca în cazul rezoluţiei recunoaşterii genocidului, forma noii propuneri de lege a fost ajustată de aşa manieră încît să nu fie prea tăioasă. Chiar şi aşa, în urma unui proces legislativ surprinzător de rapid, început la 18 octombrie 2011, data depunerii textului în Adunarea Naţională, continuat la 22 decembrie 2011 (data adoptării în Adunarea naţională cu o largă majoritate) şi 23 ianuarie 2012, data dezbaterii şi adoptării ei în Senat (cu 126 voturi contra 86, din totalul de 347 de senatori participînd la vot doar 236) propunerea de lege a deputatei Valérie Boyer (susţinută în momentul depunerii de semnăturile a încă 54 de deputaţi) a fost adoptată în mod definitiv de ambele camere ale legislativului francez. Urmează promulgarea din partea preşedintelui, promisă să aibă loc în termen de două săptămîni de la votul din Senat.

Ne putem închipui bucuria armenilor din Franţa şi de pretutindeni la aflarea veştii. Mesaje ca “MercilaFrance” sau “VivelaFrance” au venit de la armenii din toate colţurile lumii. Și totuşi, bucuria succesului este prematură. Legea nu a fost încă promulgată de preşedinte, iar pericolul anulării prin declararea ei drept neconstituţională este foarte real şi serios. O iniţiativă parlamentară pentru sesizarea Consiliului Constituţional în legătură cu propunerea de lege privind penalizarea negării genocidului este în curs, iar argumentele adversarilor legii ar putea avea cîştig de cauză din cu totul alte considerente decît pertinenţa şi veridicitatea lor.

Succesul legislativ al Cauzei Armene în Franţa, încă nu definitiv şi nici 100% sigur, aduce mai degrabă cu o victorie ala Pirus. Chiardacă raportul dintre voturile pentru şi cele împotrivă pare confortabil, în realitate disputa generată de propunerea de lege şi înverşunarea manifestată de adversarii acesteia atît în parlament, cît şi în presă nu pot decît să ne lase un gust amar. O imagine a bătăliei ideatice şi mediatice ce a precedat votul din Senat şi-o poate forma doar cineva care a urmărit îndeaproape torentul de luări de poziţie pro sau contra. Pe fondul unei reacţii turce de o violenţă fără precedent, al ameninţărilor directe la persoană (în urma “insultelor, ameninţărilor cu moartea şi cu violul” primite la adresa ei şi a familiei sale Valérie Boyer a făcut plîngere la poliţie, cerînd protecţie) şi al şantajului de stat (pe lîngă ameninţarea cu ruperea relaţiilor economice, primul ministru turc, Recep Tayyip Erdogan a aruncat acuze nefondate pînă şi la adresa tatălui preşedintelui francez, învinuindu-l de participare la crime în timpul războiului din Algeria), curentul majoritar al comentatorilor – parlamentari, jurnalişti sau istorici – şi publicului francez era împotriva adoptării propunerii de lege, argumentele principale fiind acela cum că legea ar fi “liberticidă”, îngrădind chipurile libertatea de exprimare, şi că nu ar fi de competenţa parlamentelor “să scrie istoria”. Argumente destul de străvezii, combătute şi neutralizate în mod logic şi raţional de Valérie Boyer şi o seamă de militanţi armeni sau jurnalişti, istorici sau parlamentari susţinători ai adevărului istoric. Cu toate acestea, publicul larg francez consideră o greşeală faptul că Franţa legiferează în legătură cu “istoria altei ţări” (aceasta fiind una din sintagmele preferate ale adversarilor legii combaterii negaţionismului). Dar legea trece prin cele două camere şi este adoptată nesperat de repede. Aici meritul îi aparţine în primul rînd preşedintelui Nicolas Sarkozy care a rupt tradiţia promisiunilor electorale făcute armenilor ce sînt imediat date uitării odată ce candidatul îşi atinge scopul şi devine preşedinte, tradiţie atît de frapant vizibilă în Statele Unite, unde reformatorul Obama s-a comportat faţă de chestiunea armeană la fel de amnezic ca şi conservatorul Bush sau pragmaticul Clinton. Fără susţinerea preşedintelui Sarkozy şi implicit a guvernului (chiar dacă ministrul de externe Alain Juppe şi-a exprimat răspicat opoziţia faţă de iniţiativa legislativă, şi-a asumat poziţia guvernului) cu siguranţă că legea nu ar fi trecut. Este evident că adoptarea legii penalizării negaţionismului este rodul liniei politice trasate de Nicolas Sarkozy, atît de neconformist în exprimarea poziţiilor sale politice. Una din concluziile recentei bătălii legislative este că pînă şi în Franţa, aflată mult înaintea majorităţii celorlalte ţări din perspectiva nivelului cultural şi al deschiderii către lume al populaţiei, societatea în ansamblul ei nu este nici pregătită şi, mai ales, nici dispusă să ia o atitudine de principiu şi să-şi sacrifice din confortul propriu (în acest caz din pricina reacţiei ostile a Turciei) în apărarea unei minorităţi nedreptăţite. Trist este felul în care adversarii legii Boyer au făcut în presă o campanie asurzitoare în care teza negaţionistă a guvernului turc s-a împletit cu luarea peste picior a Armeniei şi a armenilor ca naţiune în ansamblu. Trist este felul înverşunat în care au combătut legea Boyer parlamentarii de extremă stîngă şi ecologiştii, pentru care legea protejării memoriei victimelor armeneşti nu este altceva decît expresia islamofobiei lui Nicolas Sarkozy (!). Trist este felul în care ecologiştii francezi au uitat cu desăvîrşire angajamentul lor faţă de susţinerea legii combaterii negaţionismului votată în Adunarea Naţională în 2006 şi au virat acum cu 180 de grade luptînd din răsputeri împotriva aceleiaşi legi tocmai în momentul în care a trecut toate barierele parlamentare. Principialitate? Onestitate? De unde, doar oportunism politic în forma lui cea mai primară. Dar cea mai importantă concluzie, care este pentru noi mai degrabă o descoperire, reiese foarte limpede chiar din expunerea de motive a deputatei Valérie Boyer la depunerea textului propunerii de lege în Adunarea Naţională, cît şi din varianta textului de lege propus de aceasta: astăzi există deja o legislaţie europeană ce combate în termeni fermi negaţionismul la adresa genocidurilor. Dacă Europa a recunoscut masacrarea cîtorva mii de bosniacila Srebrenicadrept crimă de genocid, ce argument ar putea găsi negaţioniştii în a susţine că masacrarea milioanelor de armeni nu ar reprezenta tot o crimă de genocid, ci doar un “eveniment tragic”? Şi, de vreme ce legislaţia europeană prevalează în faţa legislaţiei interne a ţărilor membre, putem spune că pentru combaterea negării genocidului armean nu de legi speciale în parlamentele diferitelor ţări avem nevoie, ci de specialişti în drept.

by Vartan Martaian