Mihai Stepan Cazazian

VARUJAN VOSGANIAN : Răspuns la ancheta…

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

„României literare” cu tema „Descrieți casa sau locul care pentru dumneavoastră înseamnă acasă”

Poate că, întâi de toate, ar trebui să facem distincția între „casă” și „acasă”, chiar dacă, adesea, aceste cuvinte sunt utilizate ca având un înțeles similar. Casa presupune existența unui loc anume, în cazul nostru spațiul este, cum ar zice profesorul de la Königsberg, un apriorism. Acasă nu este neapărat legat de un spațiu, poate fi, mai degrabă o aspirație. De pildă, pentru bătrânii armeni ai copilăriei mele, care au înțeles din veacul vieții lor doar cât e de greu să mori în același pământ în care te-ai născut, acasă a însemnat întotdeauna altceva decât casa în care au locuit, chiar dacă și-au construit și ei, gospodărește, câte o casă. Bunica mea, Arșaluis, îmi povestea adesea despre Constantinopolul copilăriei ei, despre apusurile de pe Bosfor, mirosurile alunelor prăjite și dulceața strugurilor care îți lipeau degetele. Am fost o singură dată la Constantinopol, devenit între timp Istanbul, am încercat să simt, ca o reverberație, fascinația de care îmi vorbea bunica, dar n-am reușit. Acel „acasă” al ei nu mai exista sau, cel puțin, eu nu găseam drumul către el.

Pentru mine, într-o mare măsură, acasă înseamnă nu doar obiectele care mă înconjoară ci, mai ales,  gândurile și cuvintele. Ambientul meu e alcătuit și din articulațiile limbii pe care o vorbesc. Unde sunt mai acasă, în limba maternă sau în limba dobândită? În primii ani nu am vorbit decât armenește, am învățat limba română jucându-mă cu ceilalți copii din mahalaua Tăbăcarilor. V-ați întrebat vreodată: care ar fi diferența dintre limba maternă și o limbă deprinsă? Cred că diferența constă în aceea că limba maternă e a monologului și limba deprinsă, a dialogului. Eu nu folosesc limba maternă doar cu interlocutorul meu lăuntric, dar și cu făpturile care nu-mi pot răspunde. Vorbesc armenește cu pruncii și, chiar dacă o să râdeți, cu necuvântătoarele. Și tot în armenește mă rog.

Am fost fascinat prima oară când am fost în Armenia de faptul că acolo toată lumea vorbea armenește. E greu să explici această senzație cuiva pentru care limba maternă e limba locului în care s-a născut. Eram deja matur, se întâmpla în septembrie 1991, în timpul referendumului pentru independență. Împlinisem treizeci și trei de ani. E o responsabilitate să trăiești mai mult decât Iisus, spune bunicul meu Garabet. Îți trebuie o motivație serioasă pentru asta. Cred că am găsit acea motivație atunci când am redescoperit o parte a acelui acasă, evocat de  nostalgiile, cântecele și deprinderile bătrânilor mei.  

Cu toate acestea, scriu în românește. M-am născut în România. Pământul din care te-ai zămislit e un pântec din care nu te naști pe de-a-ntregul niciodată. Scrisul depășește cercul lăuntric, e un dialog. Diferența dintre gând și scris e că scrisul face parte din categoria lucrurilor definitive. De gândit, te poți răzgândi, poți păcătui în gând fără ca nimeni să n-o știe. Scrisul e ca o piatră pe care-o arunci, n-o mai poți întoarce. Strepezit sau nu, aguridă sau copt, scrisul e un fruct deja cules.

Fiind dialog, scrisul se adresează cititorilor, chiar dacă pentru unii scriitori cititorii rămân doar imaginari. Iar cititorii se așază în cercuri concentrice în jurul paginii scrise. Scriu în românește pentru că mă adresez primului cerc al cititorilor mei. Și, trebuie s-o recunosc, scriu românești pentru că e limba pe care o cunosc cel mai bine. Diferența dintre limba maternă, atunci când o vorbești dincolo de fruntarii, și cea deprinsă e că limba maternă o folosești pentru ceea ce ți se întâmplă ție, pe când limba deprinsă este a celor ce se întâmplă în jurul tău. De aceea limba maternă e, fatalmente, limitată la experiențele cotidiene și la lecturi. Bunăoară, comunitățile noastre armenești din România sunt toate urbane. Eu n-am avut prilejul să cunosc armeni țărani. Dacă ar trebui să scriu despre un Moromete al armenilor, un Moromețian, aș fi pierdut. N-am auzit niciodată un armean bâlbâit. Dat fiind că armenii au venit din Anatolia, care era patria baclavalelor, și baclavalele nu prea merg cu băutura, ei erau cumpătați la băut. Cum să scrii într-o limbă căreia nu-i cunoști bețivii? Experiența mea armenească este limitată, spre deosebire de cealaltă, mai complexă (uneori, chiar, excesivă). E ca diferența dintre cum te uzi când te picură și cum te uzi când ești cufundat în apă. Eu. în limba română, sunt făcut ciuciulete.

Și, totuși, în punctul în care orizontala locului în care te naști se intersectează cu verticala neamului tău, acolo te simți acasă. Așa se întâmplă că eu mă simt acasă în limba română. Și, dacă ar fi să dăm și o locație acestui acasă, atunci aș adăuga mansarda mea, cu ferestrele către cer, cu stiloul și călimara de pe masă, cu muzica motetelor și recviemurilor și cu pagina atât de albă încât rareori cuvintele pe care le scriu sunt fără păcat.

Varujan VOSGANIAN

România literară 20-21/2022

Leave a Reply

Your email address will not be published.