UN RUMANAHAY S-A ÎNĂLȚAT LA CERURI…

…Eram patru armeni la Liceul de Baieți Nr 2  În anii aceia.  Fostul Liceu Matei Basarab și actualul Colegiu Național Matei Basarab. Bedrosian, Ghiulbenkian, Jeamgocian și subsemnatul. Toți în clasa   VII-a A. În total erau D clase. Nu intru în detalii dar armenii au fost administrativ împrăștiați în cele patru clase. Era mafia comunistă care opera ocult. Părinții s-au sesizat și au protestat cu mijloacele ce le mai aveau. Bedrosian și Ghiulbenkian au rămas în A. Iar Măgârdici Jeamgocian și eu în B respectiv C. Așa l-am cunoscut pe Miky, cum îi spuneau prietenii.

El
locuia în același  cartier cu mine așa că
de regulă mergeam de la școală acasă pe același drum și mai schimbam impresii.
Era sportiv iar eu nu. El făcea drumuri lungi cu bicicleta, juca tenis și
frecvent ducea racheta la reparat și înota. Mă lua la ștrand vara, mergeam la
ștrandul Tieretului lunea când   se
schimba apa și băgau clor pentru dezinfecție.

Avea
un hobby – filatelia. Tatăl său dl. Agasi îi cumpărase un catalog filatelic Zummstein și albume clasoare iar seriile
de timbre pe care le avea în colecție erau destul de valoroase. A încercat să
mă atragă în filatelie dar pe mine nu m-a pasionat domeniul. Visa să obțină un Maurițius sau Cap de Bour. Nu știu dacă a reușit.

Spre
sfârșitul liceului era neliniștit cu intrarea în facultate care, independent de
ce cunoștințe acumulate în liceu aveai, era decisă de factori politici, mai
ales origine socială. 

Când
am ajuns în dreptul scuarului cu tei m-a ajuns Miki din urmă și m-a invitat să
stăm pe o bancă să discutăm „ceva”. Era ultima zi de școală urma o vacanță mult
așteptată și mă întrebam ce avea el așa de deosebit de comunicat tocmai acum.
Și aici, unde nu ne putea auzi nimeni.

–
Uite, zice tu faci cum vrei. Eu m-am decis. Sigur dacă vom fi împreună va fi
mai bine, orișicât…

-Unde?
De ce?

-Știi
că acum mai avem doi ani si candidăm pe la facultăți. Acum va fi din ce în ce
mai strict. Pe partea politică. Părinții tăi și ai mei nu sunt membri de
partid…

-Păi
da ‘ pe noi ne-a băgat la UTM…

-Acu’
toți sunt băgați volens nolens acolo și? E vorba să  ne îmbogățim dosarul…

-Dosarul?
…

-Adică
actele ce le vom depune atunci la admitere în facultate…

-Păi
și cum…?

–
Fii atent…Se pleacă la muncă voluntară pe valea Doftanei. E prin Comitetul
Raional. Mi-a spus Raicu. Mai sunt ceva locuri. Avem acolo masă  și casă. E pentru cam o lună. Acu e vară.
P’ormă o să conteze că am participat. E! Ce zici? Tre’ să ne hotărâm iute că
peste trei zile se pleacă cu autobuzul de la clubul pionierilor.

-Păi
noi suntem pionieri!?

-Nu
mă…de acolo se pleacă. Am zis se ocupă raionul. A! Bagaj minim! Doar trei
patru săptămâni…Mda…Cred că noi tre să mergem…

–
Bun. Te-nscriu deci și pe tine. Deci peste trei zile acolo în spatele bisericii
în curtea cu grilaj. Ne vedem acolo.

…Peste
trei zile eram într-un autobuz cam rablagit plin cu tineri si tinere alături de
Miky. Mergeam agale prin oraș dar pe șosea a prins viteză. Am aflat și de ce
mergeam. Niște ploi cu viituri spălaseră 
terasamentul liniei de cale ferata îngustă de pe valea râului  Doftana și acum noi urma să decupăm din mal o
fâșie pe care să poată fi montată noua cale ferată. Am trecut de localitatea
Doftana și ne-am îndreptat spre necunoscut. Am oprit la liziera unei păduri.

Fetele,
sosite și din alte părți, au fost cazate într-o clădire de cărămidă. Băieții
într-o baracă improvizată de crengi și de dormit trebuia să dormim tot pe
crengi peste care era pusă niște iarbă.  Dormeam nas în ceafă nemișcați iar la un
moment dat cineva  spunea sonor „atenție
, acum, gata!” și toți ne întorceam pe partea cealaltă simultan. Altfel nu era
chip. Pe spate nu se dormea că nu era loc. Acoperișul de frunze nu știu dacă
ținea la ploaie pentru că timp de 20 de zile nu a plouat.

Noi
mergeam pe „șantier” dimineața cu un sfert de pâine neagră și o cărămidă de
slănina cu șorici și o ceapă mare. Mai luam și câte o sticlă de apă cu noi.
Foamea și aerul tare făcea să mâncăm tot.Trebuia să dăm jos din mal trei metrii
cubi de pământ zilnic. Aveam doar târnăcoape mari și grele. Soarele ne pârlea
nemilors. Brigadierul venea de ne controla activitatea. Fetele nu făceau nimic.
Ele nu puteau nici să ridice tărnăcopul. Noi nu aveam voie să ne apropiem de
clădirea lor. Seara  aveam masa cu varză
călită și ceva șorici prin el. Apoi dormeam buștean.

Norma
era de trei metrii cubi de pământ pe zi de om. Era clar că neantrenați și
neobișnuiți cum eram nu aveam  cum să fim
EROI  AI 
MUNCII  VOLUNTARE.  

Echipa
de trei în care eram era alcătuită din mine, Miky și un țigan simpatic Danciu.
Noi trei am zis că nu vom putea și nici nu ne-am apropiat de malul ce trebuia
săpat. Dar brigadierul umbla cu amenințări voalate. Atunci am luat târnăcopul si
pe lungimea frontului de lucru am început să sap la baza lui un șanț ce se
adâncea sub mal cam 30 cm. Asta nu dura prea mult. Apoi  Danciu se urca sus și înfigea târnăcopul cât
putea și trăgea de mâner. Bucăți de mal se prăbușeau lăsând impresia că noi
chiar săpasem atât. Brigadierul începu să ne laude. Și așa am scos-o la capăt.
Veni si ultima zi și brigadierul ne-a chemat pe mine și pe Miky ca să mergem la
Trestieni să luăm „rapoartele brigăzilor” urmând să le aducem la București la
Raion.  Așa am priceput că de fapt
Raionul își făcea reclamă că se ocupase de celebra muncă „voluntară”  . Veți merge cu mașina, vine acum. Nu a
venit. Telefonul, după vre-o oră ne-a  anunțat că nici nu va veni deoarece drumurile
erau desfundate de ploi. „Veți merge pe jos, de-a lungul râului Doftana. Nu e
prea departe cam 25 Km…” 

Noi
am lungit fețele, iar el strigă ;„Sarcină!” 
Miki tăcea, Eu nu am spus nimic. 
Hai , am zis să mergem. Și am mers. Miki avea o sacoșă iar eu o cutie
metalică etanșă rămasă de la o mască germană de gaze, în care înghesuisem toate
cele. Asta pentru că la plecarea din București am fost avertizați că nu aveam
voie cu bagaje.

Ne-am
așternut la drum. Malul nisipos al Doftanei care curgea molcom, cum o fi fost
când primăvara doborâse malul cu calea ferată cu tot, ne ducea direct la
destinație. Mă uitam la ceas ca să nu ne prindă întunericul pe drum. Peste o
oră de mers s-a întunecat și norii începură să ne trimită o ploaie măruntă dar
tenace. Mocănească. Ne udăm hainele! Miki era alarmat. Stai liniștit, pe aici
nu e nimeni. Mi-am scos repede tot ce era pe mine, afară de teniși și i-am spus
să facă la fel. Am îndesat totul în cutia metalică etanșă și am continuat
drumul prin ploaie în costumul lui Adam. Aproape de Trestieni după înca două
ore și ceva ploaie s-a oprit. Ne-am oprit și noi lângă un mal unde era mai
uscat și am scos hainele uscate, prosopul, și am continuat drumul.

La
Trestieni am gășit comandamentul brigăzilor voluntare (măi să fie!) și
ni s-a dat niște hârtii pentru București. Stai, am zis lui Miki. Păi noi cu ce
ne alegem? Am cerut să ni se elibereze niște adeverințe precum că am fost și am
luat rapoartele. Pentru Liceu, că ei trebuie să aibe dovezi. (Am zis noi). Am
primit adeverințele.

La
început de an școlar Stoian, secretarul liceului a pufnit și a zis că pe el
nu-l privește chestia asta, să mergem la UTM. Am zis lui Miki, stai blând. Asta
ne va trebui la înscriere la facultate, aici nu mai are importanță. Așa am
făcut. De aventura noastră la râul 
Doftana nu a știut nimeni.

Apoi,
am intrat pe la facultăți, eu la chimie  Miky la construcții, am absolvit și lucram pe
la institutele de cercetări și proiectări. Miky s-a însurat și a făcut doi
băieți, Rafi și Tigran. Fiecare aveam grijile noastre și nu ne prea vedeam. Dar
într-o zi, Miky m-a luat din drum în mașină și ne-am oprit pe o bancă într-un
scuar să mai stăm de vorbă. Zicea că pleacă cu familia din țară. Povestea de
mizeriile administrative pentru obținerea aprobării de plecare definitivă.
Invidios, șeful cadrelor îi spuse, povestea Miky, : „ Să știi  că ne pare bine că pleci!” zise securistul. La
care Miky i-a întors-o: „Mie și mai mult!” . 
Securistul  știa ce spunea. Aflase
că părinții lui Miky, decedați, fuseseră anchetați de Securitate. Fără acte de
arestare, fără nimic. Erau bănuiți că dețineau aur nedeclarat. Firește că nu
era adevărat. Dar din ancheta asta,  lui
Agasi Jamgocian i s-a tras moartea iar după o vreme și soția sa, anchetată și
ea, a făcut un cancer fatal. „ A fost un denunț calomnios” a spus Miky. „ Și
știi cine era ticălosul?” l-am întrebat. „Mda…unul din armenii noștri, cine
să fie?”. Adevărul e că Agasi a fost patriot adevărat și poate asta a deranjat
pe unii, mai știi?

Miky
era un om dintr-o bucată. Vedea mereu latura practică a lucrurilor. Nu-i plăcea
să piardă vremea. Dacă avea timp liber – făcea sport.

După
ce a plecat peste ocean, nu am mai avut vești de la el. Plecarea lui a mărit
golul pe care plecările colegilor și prietenilor, în cele patru zări,  mă înconjoară tot mai mult.

Domnul
să-l odihnească în pace !

Arpiar Sahaghian

by Mihai Stepan Cazazian