Un nou episod dintr-o saga armeană

După doi ani de la traducerea românească a romanului O vară fără zori de Agop J. Hacikian (un best-seller internaţional scris împreună cu Jean-Yves Soucy şi pe care l-am comentat în paginile acestei reviste), editura Ararat publică al doilea volum din saga autorului armeano-canadian, în traducerea aceleiaşi neobosite Madeleine Karacaşian. Mai puţin masiv decît precedentul tom, Ţărmurile destinului continuă, pe coordonate sensibil modificate, “epopeea armeană” a lui Vartan şi Maro. Dacă O vară fără zori înfăţişa, prin prisma unor tulburătoare istorii personale, episodul Genocidului din 1915 şi al deportărilor armene, încheindu-se cu o salvare ambiguă în drum spre America, de data acesta tinerii eroi de atunci sînt prezentaţi “după patruzeci de ani” de la tragicele evenimente, pe o altă buclă a istoriei armenilor din diaspora. Cuplul Maro-Vartan trăieşte acum în Statele Unite, la New York, sub numele de familie « Armen » împreună cu cei cinci copii ai lor, dintre care patru s-au născut pe pămînt american. Între ei  – rebela Nayiri, implicată trup şi suflet în acţiunea părinţilor ei (şi în special a lui Vartan) de a face cunoscut la Washington Genocidul armenilor. Spectrele trecutului – fie el politic sau afectiv – sunt însă departe de a fi fost exorcizate, după atîta amar de vreme şi, logic, se întorc şi se răzbună. Ne aflăm acum în anul 1955, un moment în care despre tragedia armeană din anii Primului Război Mondial se tăcea pretutindeni în lume. Ei bine, chiar şi într-un astfel de moment neprielnic pentru recuperarea memoriei genocidare, „activismul etnic” al lui Vartan Armen reuşeşte să stîrnească entuziasmul primarului newyorkez: „Se refuză să se facă dreptate genocidului nostru, genocidului armean, ca şi cum aceasta i s-ar fi cuvenit (…) Popoarele decimate de masacre, pogromuri şi genociduri nu sunt îngropate. Iar popoarele care nu au putut să-şi îngroape morţii nu pot fi împăcate cu ele însele. Armenii, asemenea multor altor popoare, n-au ţinut doliu după morţii lor. Ei i-au îngropat în sufletul lor, pînă ce omenirea va recunoaşte adevărul”.

Romanul nu înfăţişează însă doar „cruciada memoriei” susţinută de familia Armen în America, ci şi – într-un alt plan narativ – istoria unui alt personaj-cheie din O vară fără zori: guvernatorul turc Rîza Bey, vechi duşman al lui Vartan şi concurent neloial în iubirea pentru soţia sa, devenit între timp un prosper om de afaceri în Anatolia. Acţiunea se încarcă de un suspense special din momentul în care bătrînul Rîza (călăul de altădată) moare şi – surpriză – îşi lasă prin testament averea femeii (fosta victimă) pe care o iubise cu pasiune în perioada deportărilor, cînd o salvase de la măcel şi o închisese în haremul său: anume, lui Maro Balian, lăsîndu-i totodată lui Nur Kardam – fiul său, patron al unei întreprinderi din Istanbul – misiunea de a o regăsi. Semnificativ pentru destinul dominat de eros al lui Riza Bey este sfîrşitul său, cu reverberaţiile sale cu tot: „Rîza murise de aproape trei luni şi nu prea îi lipsea. Vreme de cîteva săptămîni, Leyla (ultima soţie, n.m.) nu putuse să-i ierte  faimosul testament care îi înlăturase exclusivitatea asupra fiului său. Îşi reamintea uneori de moartea soţului în braţele ei, ceea ce-i producea o strîngere de inimă. Poate să fi fost pur şi simplu un sentiment de vinovăţie ideea că hîrjonelile amoroase neînfrînate îl conduseseră pînă la sfîrşitul lui. Ea nu simţea absenţa soţului decît cu prilejul unor rare momente de dorinţe carnale…”. Ajuns la New York, Nur se îndrăgosteşte, pe firul investigaţiilor, de cine altcineva decît… tînăra, rebela şi frumoasa Nayiri, într-o poveste de dragoste la fel de intensă ca şi aceea care fuseseră antrenaţi, cu patruzeci de ani în urmă, tatăl său şi Maro. Rezolvarea ei este însă cu totul alta. Foarte reuşită se dovedeşte a fi, în romanul lui Hacikian, alternarea alertă, trepidantă a planurilor – cel american şi cel turc, interferente în a doua jumătate a volumului, iar povestea lui Nur şi Nayiri izbuteşte să capteze atenţia în aceeaşi măsură în care o făcuse, pe parcursul precedentului volum, relaţia asimetrică dintre Maro şi Rîza. Tensiunea în crescendo a intrigii politice, „publice”, se împleteşte eficient cu cea a intrigii sentimentale, „private”, sub semnul memoriei traumatice şi pe firul unui roman intercultural de amplă respiraţie. Un roman „popular”, desigur, dar încărcat de o emoţie ce se transmite cititorului. Chestiunea spinoasă, intens disputată a „moştenirii” lui Rîza nu este lipsită de o încărcătură simbolică mai adîncă, întrucît „moştenirea” aparţine de fapt trecutului care nu vrea să treacă. Spre deosebire însă de raptul erotic din timpul Genocidului, relaţia dintre Nur şi Nayiri evoluează spre o relaţie de cuplu. Finalul (despre care nu voi spune prea multe lucruri, spre a nu răpi surpriza lecturii) îl înfăţişează pe fiul lui Rîza bey într-un nou „arc peste timp”, la vîrsta de cincizeci de ani…

Cu dezinvoltură epică şi un nedezminţit firesc al relatării, Agop J. Hacikian reuşeşte să „reconcilieze” două universuri puternic contrastante – America şi diaspora ei armeană vs. „noua” Anatolie, spre exemplu. Nu-i de mirare: autorul şi universitarul armean din Quebec s-a născut la Istanbul şi trăieşte, din anii ’50, în America şi Canada… Ţărmurile destinului rotunjeşte armonios, în cheie romanescă, o istorie impresionantă.

by Cristina Manuc