Un jurnal ca o rugăciune

Editura Nemira a publicat de curînd, în condiţii grafice excelente, un volum masiv din jurnalul regretatului regizor ro­mân de origine armeană Alexandru Tatos (1937-1990). De ce Pagini de jurnal şi nu Jurnal pur şi simplu, ne putem întreba. Să fie oare cele peste 650 de pagini doar o parte a întregului? „Ediţia” a fost alcă­tuită de soţia regizorului, doamna Liana Tatos, ea însăşi om de film. Din păcate, lipseşte o notă asupra ediţiei, în condiţiile în care textul are, ici şi acolo, croşete (acolo unde diaristul face însemnări mai „intime” ce ar putea, probabil, leza anu­mite sensibilităţi). Indicaţiile din subsol sînt utile, chiar dacă nu întotdeauna sufi­ciente. Volumul este însă bine „încadrat” prin cîteva texte de escortă semnate de colaboratori apropiaţi ai lui Tatos, oameni de film şi teatru: Stere Gulea (un pătrun­zător Cuvînt înainte), Lucian Pintilie (un excelent crochiu portretistic, Tatos (Tatos 1 + Tatos 2) şi, last but not least, D. R. Popescu (Tatos). În ansamblu, cartea re­pre­zintă o revelaţie. Nu avem prea multe jurnale aparţinînd unor oameni de film, cu atît mai mult unul de o asemenea amploa­re. Memorii, da, autobiografii da. Jurnale intime – nu prea. Fie şi numai ca oglindă a laboratorului de creaţie al unuia dintre marii noştri regizori postbelici, apariţia de faţă merită, aşadar, salutată. Numai că e vorba aici de mai mult decît atît. Avem de-a face cu o diagramă a ultimilor 17 ani din viaţa lui Alexandru Tatos – ani plini, ani creatori ai deplinei afirmări, dar şi anii degradării progresive a vieţii în România lui Ceauşescu. Şi, vai, ani de progresivă uzură a sănătăţii acestui om fragil, hiper­sensibil şi neliniştit. După cum se ştie, Tatos nu a apucat decît o lună şi ceva din postcomunism, trăind bucuria eliberării de dictatură pe fundalul traumatizant al unui diagnostic fără speranţă (s-a stins pe 31 ianuarie 1990, victimă a unei afecţiuni pulmonare incurabile). Imaginea subiec­ti­vă a ultimelor două decenii de ceauşism pe care aceste pagini o oferă cititorului este revelatoare pentru condiţia unui regizor de teatru şi cineast „de artă” care i-a dorit cu disperare să creeze „capodopere” şi care s-a implicat, pentru asta, într-un răz­boi de uzură cu cenzura „moale”, difuză, dar exasperantă a perioadei post-stali­niste. Multe dintre titlurile filmelor lui Tatos sînt – mai e oare nevoie s-o spu­nem? poate că da… – de referinţă în isto­ria cinematografiei româneşti. Mere roşii, de pildă, poate fi considerat un „precur­sor” al noii cinematografii româneşti din anii 2000 (are dreptate Lucian Pintilie sa îl apropie de filmele lui Corneliu Porum­boiu). Oarecum la fel stau lucrurile şi cu ultimul film, Cine are dreptate.

Însemnările diaristice încep pe 20 mai 1973, cu următoarele precizări: „Azi am deschis acest caiet de însemnări. Măr­turisesc, sînt sub influenţa memoriilor lui Ehrenburg, pe care le citesc. Nici pe de­parte viaţa mea nu este atît de interesantă, de împănată cu atîţia oameni de valoare şi evenimente cruciale. Poate că de aceea nici nu a fost necesar să consemnez ceva pînă astăzi…

N-am de gînd să ţin un jurnal. Vreau să-mi însemnez gînduri. Pentru mine…”

Şi totuşi, jurnalul îl va însoţi fidel pe Alexandru Tatos pînă la sfîrşit. A fost, probabil, un „confident” mai important, psihologic vorbind, decît va fi vrut chiar autorul său să recunoască… Primele pa­gini consemnează, la rece, „aventurile” realizării unei ecranizări „pe linie” după Eugen Barbu (Un august în flăcări), îm­preună cu Dan Piţa. După cîteva episoade însă, Barbu, nemulţumit, îl atacă violent în revista Săptămîna pe regizorul care se pregătea să plece în Germania, cu repre­zentarea unei piese de succes (Sînziana şi Pepelea). Şi astfel Tatos se vede pus, bru­tal, în faţa unor „probleme” de către ofi­cialitatea comunistă a vremii. Nu vor fi nici pe de­parte singurele, dimpotrivă. Ele se vor îmulţi cu trecerea vremii şi-i vor măcina sănătatea şi aşa şubredă. Paginile despre călătoria germană sînt consem­nate şi mai la cald, ca jurnal în jurnal. După acest episod-cheie, activitatea încă tînă­rului regizor continuă frenetic, dar anul 1973 se încheie prost, cu o tromboză ce­re­brală. De acum, viaţa se scurge turbu­lent, ca un slalom uriaş printre specta­cole, obstacole şi boli. Ca diarist, Alexandru Tatos înre­gis­trează impenitent amănunte cotidiane aparent anodine din care se încheagă, trep­tat, o întreagă lume – „jungla cinema­tografică” în primul rînd, dar şi mediile teatrale sau scriitoriceşti, fricţiunile cu cenzura, iubirile chinuite, prieteniile, de­cep­ţiile şi spaimele unui om şi ale unui creator deopotrivă tenace şi vulnerabil. Turnee, reprezentaţii, filmări, filmări epui­zante (Tatos a fost un spe­cialist al ecra­nizărilor din literatura ro­mână) se deru­lează ameţitor în aceste pa­gini febrile dominate de un acut sentiment al urgenţei şi de o nevoie, teribilă, de speranţă. De la un punct încolo, jurnalul începe să devină un fel de rugăciune, şi aşa va rămîne pînă la sfîrşit. Tot mai numeroase sînt însem­nările în care au­torul cheamă în ajutor Divinitatea, fie pentru reuşita unor spec­tacole, fie pentru sănătatea sa şi a celor apropiaţi, pentru izbînzi sentimentale şi pentru cîte altele… Spicuiesc, oarecum la întîmplare, cîteva exemple în acest sens: „Să-mi dea Dumnezeu noroc! Dacă îmi iese bine spectacolul aici, la Cluj, şi apoi intru în producţie, asta ar putea să schim­be foarte mult viaţa mea. Ah, Doamne, ajută-mă!” „Am trăit ieri senzaţia cumpă­ră­rii unei maşini noi (…)! E foarte frumoa­să, şi Liana s-a zbătut să capăt maşina pe care o doream. Să dea Dumnezeu să fie cu noroc”. „…Îmi doresc ca Întunecare, la care am lucrat atîta timp, să fie aprobat, să iasă întreg şi cu cît mai puţini nervi. Să aibă succes şi mai mult noroc decît cele­lalte filme ale mele. Să dea Dumnezeu! Îmi doresc să se aprobe Călătorie sprîn­cenată, pentru ca să am ce lucra şi din ce trăi anul acesta. Am să-mi dau toată silinţa să fie un film cît mai bun”. „Să dea Dumnezeu să urmez filmul în cît mai multe locuri! Mulţi pre­văd filmului o carieră internaţională dintre cele mai frumoase. Să dea Dumnezeu să fie aşa!” „Să dea Dumnezeu să fiu sănă­tos, să se rezolve micile sau marile neca­zuri pe care le am! Mult noroc şi sănătate lui Mircea (scriitorul Mircea Tatos, fra­tele regizorului, dispărut şi el de curînd, n.m.) şi întregii familii! Mult noroc în ţară şi în lume!” „…Fă o minune, Doam­ne, şi scapă-ne de acest nebun (Ceauşescu, n.m.) care ne duce în groapă!” „…A înce­put un an nou… Îţi mulţumesc, Doamne, că ne-ai scăpat de bestia cumplită şi de tot ce-a însemnat şi ne-a chinuit viaţa atîţia ani. Ajută-ne acum să ne îndreptăm pe un nou făgaş, sănătos! …Să dea Dum­nezeu să fiu sănătos! …Să dea Dumne­zeu numai bine şi sănătate Lianei, care a trecut prin atîtea! …Să dea Dumnezeu să­nătate şi toate realizările lui Mircea, familiei şi prietenilor! …Să dea Dumne­zeu să fie bine în toată lumea!” Asemenea invocaţii au loc, de regulă, în momente bilanţiere, aniversare sau de cum­pănă. Ele se înmulţesc progre­siv şi, în ultimele săptămîni de viaţă ale artistului, capătă o încărcătură tragică, frisonantă. Iată ultima însemnare, cu patru zile înaintea morţii: „…am un abces pulmonar şi am venit destul de tîrziu la doc­tor (vreau să sper că nu prea tîr­ziu…) Deocamdată nu cedează şi asta mă îngrijorează. Să dea Dum­nezeu să nu ajung la operaţie sau la o boală cronică. Ajută-mă, Doamne!” Alexandru Tatos a fost, fără doar şi poate, un om cre­din­cios şi un spirit generos, profund antitotalitar, iar jurnalul de faţă – vedem bine asta! – a devenit tot mai mult pentru el un sprijin mo­ral şi o formă de salvare spirituală. Practic, fiecare an începe şi se în­cheie printr-un bilanţ ca o rugă­ciune, fiecare eveniment mai im­por­tant îl invocă pe Dumnezeu. Nu-mi amintesc să fi citit un ase­menea jurnal de artist în care pre­zenţa divină să fie atît de obse­dantă – poate doar acela al Oanei Pellea. Sigur, Tatos nu e nici pe departe un stilist, iar calităţile literare ale diaristicii sale sînt necăutate. Adeseori, însemnările au ceva naiv, dar cu atît mai emoţionant. În esenţă însă, Paginile de jurnal sînt un ex­tra­ordinar document de epocă şi un docu­ment uman preţios şi rar: cartea unei conştiinţe artistice şi a unei conştiinţe pur şi simplu, o  profesiune de credinţă care va rămîne. Cum vor rămîne şi filmele, spectacolele semnate de Alexandru Tatos, proiectate în negativul acestei biografii chinuite şi exemplare. Au existat, în fil­mo­grafia şi „spectacologia” marelui regi­zor şi titluri de comandă, prin care şi-a „plătit” operele subversive. Omul a fost – vorba cronicarului – „supt vremi”, dar, în faţa loviturilor vieţii şi ale istoriei, a ştiut să rămînă demn şi cu fruntea sus. Un creator fragil şi rezistent ca o trestie gîn­ditoare…

by Cristina Manuc