Un artist şi opera lui – JAKOBOVITS MIKLOS

Un splendid album dedicat unui artist ardelean, extrem de puţin cunoscut în afara mediilor culturale maghiaro-ar­meneşti ne parvine pe neaşteptate printr-un simplu joc al hazardului. Numele lui ne era  cunoscut doar prin apartenenţa “etnică”, calitatea primordială, să-i spu­nem aşa, fiind cea de “armean”. Un nume şi atît, chiar dacă ocazional văzusem cî­te­va lucrări ale artistului. Dar cum în apre­cierile noastre estetice factorul “et­nic” contează mai puţin nu am dat im­portanţă acestui aspect. Chiar dacă el contează. La o mare retrospectivă Modi­gliani de acum cîţiva ani de la New York, deschisă la Jewish Museum, a fost o buluceală teri­bilă – coada de la intrare se răsucea de două ori pe  Fifth Avenue – poate nu ar fi fost atîta omor dacă fai­mo­sul Amedeo din Livorno ar fi fost bulgar şi nu evreu. Fiecare naţie se mîndreşte cu oamenii lui de succes, chiar dacă, de mul­te ori, artis­tul este complet ignorat de “ai lui”, toc­mai datorită artei sale care calcă regulile şi trece dincolo de cadrul strict comunitar al etniei din care face parte. Nu desco­pe­rim noi acum roata cu prilejul acestui splendid album, dar realmente a fost o plăcere să-l parcurgem pe îndelete după atîtea zile şi nopţi cînd ne irităm pe teme politice sau legate de contingentul imediat.

Contează mult acest aspect la gru­purile minoritare, unde funcţionează şi acest palier de percepţie. E “de-ai noştri “sau face parte din alt grup minoritar-ma­joritar, este un “străin-de-trib” şi nu ne intereseză. Dar nu despre aşa ceva va fi vorba în rîndurile – cam amestecate, pre­cum galbenul cu portocaliul la Mardiros Sarian, ei, da, un armean de frunte… – ce urmează, ci despre un mare artist. Un intelectual de mare suprafaţă şi un artist cu multiple modalităţi de exprimare pla­tică. Este de vorba de Jakobovits Miklos, căruia Editura Muzeul Crişurilor din Ora­dea (cu sprijinul financiar UAR) i-a con­sacrat în 2009 un laborios studiu şi un atotcuprinzător album. O monografie den­să şi temeinic alcătuită de criticul şi is­toricul de artă Maria Zintz. Vrem, nu vrem, suntem obligaţi la alte paranteze legate de istoria complexă a armenilor din Transilvania. O istorie plină de con­vulsii, în care, prin trecerea la catolicism a unui grup masiv de armeni veniţi din Moldova aceştia s-au maghiarizat în de­cursul a două generaţii. Căpătînd o nouă iden­ti­ta­te, fără s-o renege pe cea veche. Numele Jakobovics – un mare nume al medicinii din România şi al Fa­cultăţii de Medicină din Cluj aparţine vechilor familii arme­neşti din Tran­silvania. Armeni, nearmeni, oameni de primă mînă care au onorat locul pe unde au trăit şi lucrat. Păcat că “Istoria arme­nilor din Transilvania”, realizată de un inimos cer­cetător precum Nicolae Gaz­do­vits nu este reeditată. Iar cercetările şi studiile specializate nu depăşesc un interes strict academic sau universitar. Cu titlu parti­cu­lar, ar fi inte­resant de scris într-o bună zi o istorie a românilor în strictă legătură şi cu mi­norităţile care au existat pe cuprin­sul Ţă­rilor Române. Fără parti-pris-uri şi ideo­sincrazii. Vom avea surprize dintre cele mai plăcute. Revenind la Jacobovits Miklos, biografie, operă şi receptare criti­că să apreciem şi faptul că Dna Maria Zintz, pe lîngă un cuprinzător filon docu­mentar ne oferă şi un vast material ico­nografic. Multe fotografii document, unele legate de familia artistului, altele, repro­du­ceri de bună calitate din opera artistului. Charles Aznavour, cel care a declarat că este armean 100% şi francez 100 %, în­tre­bat într-o bună zi cum îşi dă seama dacă cel din faţa lui este armean sau nu, a răspuns simplu:”După ochi!”. După ochii părinţilor şi al copiilor Jakobovits, ne dăm seama că nu sunt nici suedezi şi nici etiopieni. Pe cît de urîţi – în sensul de nefrumoşi – sunt armenii la modul fizic, pe atît de expresivi au aceşti ochi. Şi privirile lor melancolice, triste de multe ori. Cîteva lucrări de tinereţe ale artistului luat la mărunţit de dna Zintz ne reamintesc de picturile cu mama ale lui Archile Gorky. Alt artist de rasă, ar­mean din Turcia, care a făcut o fulmi­nan­tă ca­rieră în arta modernă americană. Por­tretul părinţilor dlui Jacobovitz ni se pare în acelaşi registru de emoţie şi subtil echi­libru al compoziţiei, ca “Portretul mamei“ al lui Gorky de la Whitney Museum din New York.

Am tot sărit de la una la alta. Albumul se bucură de o atentă, riguroasă şi extrem de bine alcătuire în a prezenta cronologic, diverse etape de creaţie ale artistului. Produs întegral al şcolii plas­tice ardelene – în general puţin cunoscută de mediile de dincoace de Carpaţi – unde corifeii erau mereu raportaţi la mediile artistice de la Budapesta, Viena şi Berlin, dincolo de influenţele locale ale diferi­te­lor “şcoli” –Baia Mare, să zicem unde un Simon Hollosy a jucat un rol important, astfel că alde Vosganian şi Pambuccian au de ce să se cocoşească şi cu numele lui –  Jakobovitz Miklos este tributar şi epocii sale în care a creat şi lucrat. Era clar că nu putea desena, picta şi expune minunatele sale lucrări abstracte din anii 80-90 în anii 50, cînd încă nu era liber nici “la peisaj”, nici la “nud”. Şi tot aşa, te­mele şi subiectele aparţin unui mediu şi unei epoci. Talentul de a prinde esen­ţialul, semnificativul şi autenticul aparţin artistului. Care la rîndul lui a parcurs, evident, mai multe etape şi a experi­men­tat diverse forme de expresie. De la figu­rativul naturalist al începuturilor – ne mai aducem aminte de desenele  cu nuduri cuminţi ale lui Pallady pe cînd studia cu Moreau la Paris ? – şi pînă la intensitatea şi concentrarea în tehnici mixte sau tempera din nonfigurativul ultimilor ani, sunt cuprinse o viaţă de artist. Splendide aceste ultime cicluri din anii 2000, ce ne amintesc de abstractul expresionist şi dens al lui Noguchi, un japonez de mare subtilitate, ca şi artistul de care tot pome­nim aici. Grafician şi ceramist, scenograf şi modelator de forme în ceea ce Jakobo­vits numeşte “hîrtia manuală “ – o textură de celuloză care dă formă unor idei –artistul orădean ni se prezintă prin acest album în toată complexitatea personalită­ţii sale. Avem bucuria de a descoperi nu neapărat un “armean” – am cunsocut destui nesuferiţi…- ci un “muncitor intelectual” în cel mai nobil sens al cu­vîntului dat de Camil Petrescu. Şi să nu uităm un fapt ce ţine de trecut. Cînd a fost cutremurul din Armenia în 1988, pri­mul care a sunat la Episcopie să întrebe cum pot fi ajutaţi armenii a fost acest artist de care am tot pomenit acum. A donat o sumă importantă de bani, din care, dacă ne aducem bine aminte, s-a cumpărat mobilă pentru a fi dăruită si­nistraţilor. Aşa. Deja sunt peste 20 de ani de atunci.

Aducem şi pe această cale feli­citări autoarei monografiei de faţă, Dnei Maria Zintz, cît şi mulţumirile noastre lui Jakobovits Miklos pentru arta lui.Şi cu urări de bine distinsei sale doamne, Jakabovitz Martha o eminentă ceramistă care i-a fost mereu alături.Nu ştim cum se spune pe ungureşte sau armeneşte “Aferim!”, dar credem că se înţelege des­pre ce este vorba. Nişte oameni frumoşi într-o lume pe zi ce trece mai urîtă. Cu multe bucurii şi prieteneală, drept care am şi semnat mai la deal.

by Bedros Horasangian