UAR – UN SFERT DE SECOL…

Poate fi mult, ori prea puțin…și totuși, încă de la început, aș vrea să menționez că nu doresc să fac o enumerare seacă realizărilor, ci aș vrea să ne reamintim de cei care au marcat într-un fel sau altul renăscuta noastră viață comunitară. Uniunea Armenilor din România a împlinit un sfert de secol de la reînființare. Dar Uniunea Armenilor din Romania înseamnă, în primul rînd, comunitatea… Aproape jumatate din viața mea trăită pînă acum se leagă de UAR.  Pe atunci, în 1990, cînd s-a reînființat UAR, aveam 15 ani. Entuziast, încă scandam în curtea Bisericii împreună cu viitorul senator Varujan Vosganian, președintele UAR – și sub privirile îngăduitoare ale lui hayr surp Baronian – Gharabaghă merăn-e ! („Karabaghul e al nostru!”), deși nu realizam, atunci, adevărata dimensiune a tragediei, a războiului pentru acel petec de pămînt. Am fost mustrat de Nadia Kevorkian căci smulgeam ramurile pomilor ce străjuiau bustul Generalului Andranic. Alți prieteni de demult de atunci au plecat, au dispărut, au emigrat în America ori spre alte zări. Apoi anii au trecut, duminica, după slujbă… mergeam la școală cu prieteni vechi, cu Vartan Haceaturian, cu „Gadu” Narine Căuș, cu Silvia Terzian, cu frații Tapacian, ca să amintesc doar de cîțiva. Doamna Ulnia Blănaru (Tanti Ulig, cum îi spuneam noi) ne preda limba armeană cu atîta drag… Au mai trecut cîțiva ani, eram student, împreună cu prietenii mei studenți împînzeam holurile căminelor studențesti cu afișe electorale ale canditatului UAR Varujan Pambuccian (o figură severă la acea vreme, cu o barbă impozantă a la Nicolae Iorga). Noi lipeam afișe, iar studenții de la Matematică le rupeau în urma noastra pe motiv că Pambuccian i-a picat la examen!!! Apoi mi-am urmat destinul și tot datorită Uniunii Armenilor din Romania am ajuns redactor la revistele noastre, Ararat și Nor Ghiank. Pentru alții șansa vieții a fost o carieră în străinătate, nu contrazic…însă eu am avut privilegiul sa „învăț meserie”, să discut cu oameni ce se nasc în comunitatea noastră poate la 100 de ani. Chiar și astăzi, după 18 ani de cînd sînt redactor la revista Ararat, îmi aduc aminte de „mentorii” mei trecuți la cele veșnice, încă bucurîndu-ne de înțelepciunea și de citatele lor. Îmi amintesc de Seti Maganian, uitîndu-se sever pe sub sprîncene și spunînd „manciugăs, șușig, pusig!”,  și de dighin Meline Poladian cînd iarna, în orele tîrzii, venea în baston la Biblioteca Dudian și-mi spunea: „Edi djan, ia spune cîte regine armence au domnit în Cilicia?”; ori de Bogdan Căuș, mentorul nostru ce veșnic ne fredona vechi șlagăre interbelice și ne învăța cum se pune în pagină un articol și cum se scrie o știre de senzație, de feblețea mea, Andranic Andonian, cel care veșnic mă scruta cu ochii săi albaștri și ne spunea: „ Manciugăs, viața e haină !”; de Sergiu Selian, cel în fața căruia îți era rușine să faci o greșeală gramaticală într-un articol, de doamna Madeleine Karacașian, cea care întotdeauna ne-a dat sfaturi pertinente, de Șaram Hazarian, care princiar ne trata întotdeauna cu condescendență povestindu-ne despre subiecte și personaje „interzise” în comunitatea noastra. Îmi amintesc de energica tanti Ani, cea care în memoria noastră va rămîne ca o întruchipare a sufletului comunității, de baron Bergi, cel care întotdeauna, cu un calm desăvîrșit, ne liniștea, de hayr surp Zareh Baronian, păstorul nostru în fața căruia ne-am deschis sufletul și care știe cine sîntem cu adevărat. Și de mulți alții, mai mult sau mai puțin vizibili, armeni sau români, oameni fără de care Uniunea Armenilor din România astăzi nu ar fi existat sau ar fi fost mult mai săracă sufletește.

La Mulți Ani U.A.R – 25 !

EDUARD ANTONIAN

by Eduard Antonian

Facebook