U.A.R.2.0.

În luna ianuarie 1990 se reînfiinţa la Bucu­reşti Uniunea Armenilor din România orga­ni­zaţie cu caracter laic ce îşi propunea să păstreze şi să transmită generaţiilor tinere moş­tenirea acestei comunităţi vechi de peste 600 de ani. În primul rînd am căutat să ne cunoaştem pentru că anii scurşi, în perioada comunistă, ne-au îndepărtat unii de alţii. Deşi ne mai întîlneam la biserică sau mai organizam reuniuni culturale – observate atent de pe margine! – se simţea că spiritul comunitar aproape se pierduse. Şi uite aşa am reuşit să re­clădim ceea ce s-a distrus. Nu spun că în perioada comunistă nu au fost şi realizări, mai ales după anii 50, atunci cînd sub stindardul propagandei au fost organizate seri culturale s-a înfiinţat un an­samblu de dans dar şi şcoala armeană. Doar că aceste componente ale comunităţii au dispărut. Revenind la mo­mentul 1990 să remarcăm entu­ziasmul ce ne-a cuprins atunci şi dorinţa de a face cît mai multe. Şi uite aşa s-au scurs 20 de ani. Nu am să fac aici un bilanţ al realizărilor acesta va fi făcut, cu siguranţă. Ce vreau să subliniez este doar fap­tul că deşi, în multe privinţe, această comu­nitate a cîştigat prestigiu şi respect din partea celor din jur în interiorul ei mai avem încă multe de fă­cut. În primul rînd ne împuţinăm văzînd cu ochii şi acest fapt trebuie compensat într-un fel. Poate nu ar strica o dezbatere pe această temă în care viitorul şi direcţiile ce trebuie să le urmăm să fie mai bine definite. Pentru că realitatea vine, cum se spune, peste noi. Există încă multă inerţie, mai suferim, încă, de un anume imobilism dar şi de o indiferenţă a tinerilor. Sînt probleme ce pot fi regăsite în multe comunităţi din Diaspora dar asta nu ţine loc de scuze. A venit timpul, după aceşti 20 de ani, să redefinim rostul şi rolul nostru nu doar în România sau în Diaspora ci în raport cu naţia din care provenim. Şi aceasta este naţia armeană.

by Mihai Stepan Cazazian