Trei mari cineaşti pe Scara Raiului

Semnalăm apariţia, la Editura Arca Învierii, a unui volum semnat de doamna Elena Dulgheru – specializată în relaţia dintre cinematografie şi estetica sacrului – despre motivul şi simbolistica Scării Raiului în operele a trei mari cineaşti moderni: Kusturica, Tarkovski, Paradjanov. Prefaţa este semnată de un nume care nu mai are nevoie de prezentare – Manuela Cernat.

Avem de-a face cu un demers estetic ambiţios, aparent riscant dar, la o privire atentă, cît se poate de motivat prin substanţa spirituală a operelor investigate, vizînd o „redescoperire a Bizanţului” în arta Europei de Sud-Est. E vorba – în termenii Manuelei Cernat – despre „O scară al cărei model îndepărtat e cărarea verticală de îngeri, oameni şi demoni din visul patriarhului iacob. O scară a anamnezei” şi, totodată, de „trei sensibilităţi şi paradigme auctoriale reprezentative pentru cele trei moduri de relaţionare cu scarul din lumea contemporană”. Anume: sacrul imuabil al credincioşilor marilor religii, sacrul relativizabil al agnosticilor şi cel refuzat al ateilor. Pe linia acestui demers, Elena Dulgheru diagnostichează, mai întîi, „maladia” contemporană a uitării sacrului în arta contemporană (şi nu numai…), identificînd, prin intermediul celor trei mari figuri ale cinematografiei, trei căi ale „reamintirii”. Incursiunea în istoria filmului religios şi în raporturile acestuia cu politicul este însoţită, avenit, de analiza formelor de reprezentare filmică a mesajului spiritual din ultimele cinci decenii, dublată de identificarea promptă a surselor estetice, filozofice şi ideologice aferente. Trebuie spus că, din cele trei substanţiale studii de caz privind imaginile Paradisului, cel mai amplu şi mai detaliat este – nu întîmplător – cel dedicat cineastului armean Serghei Paradjanov, veritabilă micromonografie. Într-adevăr: filmografia acestuia (Sayat-Nova, Aşik-Kerib, Legenda fortăreţei Suram ş.a.) sau, cu o inspirată formulă a autoarei, „cinem-arheografia” sa, oferă, de departe, gama cea mai bogată şi mai diversă a reprezentărilor edenice, ducînd filonul creştinismului răsăritean, armeano-bizantin, pînă pe coordonatele postmodernismului, care îi acordă – crede Elena Dulgheru – o nouă şansă reprezentaţională. „Postmodernismul creştin” e văzut ca „un miracol al Răsăritului” şi, aş adăuga, o contribuţie majoră a artei răsăritene contemporane. Densă, multistratificată, cu un discurs vădind competenţă, precizie a valorificării surselor şi claritate conceptuală, cercetarea urmăreşte varii izvoare biblice şi mitico-simbolice (între care legenda românească a Mănastirii Argeşului), iar rezultatele sunt demne de toată atenţia, dincolo de fruntariile esteticii cinematografice. Volumul este completat, la final, de o „Anexă bio-filmografică” a celor „trei mari”.

Cristina MANUK

by Cristina Manuc