Andreea Barbu

,,Tot ce fac este dedicat amintirii familiei mele, o familie din  Kayseri…’’ – Interviu cu ANAID TAVITIAN, teatrolog

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Un popas în Constanța, oraș mare, cosmopolit, cel mai important al Dobrogei poate include o vizită la Teatrul de Stat. Din 1978 de această instituție culturală este legată viața Anaidei Tavitian, cunoscut teatrolog și scriitor. Am socotit de cuviință să-i adresez câteva întrebări pentru că în 2021 teatrul constănțean a împlinit șaptezeci de ani. De asemenea la editura Ararat, tot în 2021, a fost publicat un volum semnat de această autoare.

-Doamnă Anaid Tavitian, sunteți constănțeancă get-beget. Considerați că la ora actuală Dobrogea este un model de conviețuire interetnică?

-Sunt mândră că m-am născut la Constanța. Așezată între Dunăre și Marea Neagră, Dobrogea este un tărâm cu vitalitate uimitoare. Este un spațiu al sintezelor spirituale, bogat și frumos mozaic unde trăim în armonie paisprezece etnii. Ținut cu o istorie străveche, fascinant prin formele pline de culoare, mereu schimbătoare ale peisajului, este un model de conviețuire interetnică. Cred că în Dobrogea orice asperitate se topește repede, iar relațiile se leagă parcă mai ușor, fiindcă soarele reflectat în Marea Neagră încălzește inimile și luminează într-un fel aparte și a zâmbet chipurile oamenilor.

Nu pot uita o zi de brumărel a anului 2018, când a avut loc vernisajul expoziției Dobrogea spațiu multietnic. Păpuși cu marcă identitară. Expoziția a fost organizată de Uniunea Armenilor din România – sucursala Constanța, în parteneriat cu Muzeul de Artă Populară Constanța. Păpușile create de Elena Orbocea, reprezentând cele paisprezece etnii din Dobrogea, au pus în valoare năzuința spre frumos a fiecăreia dintre ele, concordia dintre aceste comunități unite prin fire trainice, de iubire pentru Dobrogea.

Păpușa Anaid, reprezentând armenii, a fost dăruită de Elena Orbocea, Uniunii Armenilor din România – sucursala Constanța.

– Sunteți unica fiică a ziaristului Simion Tavitian și talentatei Azaduhi. Mediul armenesc în care ați crescut și v-ați format a influențat dezvoltarea dumneavoastră ulterioară?

–În familia mea se vorbea armenește; prima rugăciune a fost Hair Mer, învățată de la bunica. Tata, Simion, îmi cânta la vioară, ca un cântec de leagăn, Krunk-ul lui Komitas. Bunicul patern din Kayseri  luptase ca voluntar în armata generalului Andranik Ozanian. Mama mea, Azaduhi, îmi spunea povești despre istoria Armeniei pe care le învățase la Școala armeană din Constanța. Mama cântase copil fiind, în corul Bisericii Armene din Constanța, fusese un pasionat și talentat artist amator în cadrul comunității (a fost membră a trupei de teatru, a ansamblului de dansuri, a corului). De la bunici și părinți am învățat să-mi iubesc deopotrivă neamul și țara unde m-am născut. Ei au sădit în mintea și sufletul meu valori călăuze: să ajut fără să aștept răsplată, loialitatea în prietenie, toleranța, să nu împovărez pe nimeni cu grijile mele, să muncesc cu seriozitate, să pun suflet în tot ce fac.

–Cum considerați generația din care ați făcut parte, care a crescut în comunism, care a trăit prin lecturi, prin teatru și prieteni?

–Pentru mine copilăria este sinonimă cu dragostea ce ne-o purtau bunicii și părinții, cu jocurile, cu zilele fără griji, prieteniile statornice. Generația mea petrecea multe ore jucându-se în aer liber și mai puțin în fața televizorului (numai duminica dimineața când se transmitea o emisiune pentru copii; am crescut cu Daniela și Așchiuță, cu echipajul Căpitanului Val-Vârtej). O emisiune a postului național de radio Noapte bună, copii! și spectacolele de teatru radiofonic pentru copii m-au făcut să iubesc TEATRUL. Părinții ne-au pus cartea în mână la timpul potrivit și ne-au deschis astfel gustul și interesul pentru lectură. Eram spectatori fideli ai teatrului de păpuși (la care mergeam mai întâi cu familia, iar apoi cu educatoarele și învățătoarele noastre) și așa am învățat să ne placă, să căutăm teatrul.

Cea mai statornică prietenie a mea s-a legat în copilărie. Deși ne despart mări și țări (trăiește de patruzeci de ani în Statele Unite ale Americii) Christina Mardirosian – Laleian este draga și minunata mea prietenă.

Aproape cincizeci de ani ați activat la Teatrul de Stat Constanța. Ați fost secretar literar începând cu anul 1978, ați participat la organizarea festivalurilor și ați lucrat o vreme ca director artistic. In același timp ați scris o seamă de volume de teatru. Cum a fost  viața dumneavoastră în teatru?

–A fost frumoasă și împlinită. La scurt timp după venirea mea în teatru, am participat pentru prima dată în calitate de secretar literar la un festival. Peste câțiva ani la același festival am primit primul premiu. Am participat la organizarea unor evenimente de seamă pentru istoria teatrului constănțean: Serile de teatru antic și Săptămâna teatrelor de păpuși. Câte întâlniri cu personalități ale culturii, câte momente unice de teatru! Concertul susținut de Corul Madrigal la Muzeul Monumentului triumfal de la Adamclisi în programul primei ediții a Festivalului Seri de teatru antic, când maestrul Marin Constantin ne-a marturisit că în puține locuri a sunat așa de bine corul (la fel ca într-o biserică din Ravena); cunoștința cu una dintre pianistele care îl acompaniase pe George Enescu și care venise la Constanța să-l acompanieze de această dată pe baritonul David Ohanesian, la recitalul susținut tot la festival (recital din opera Oedip); întâlnirea la un alt festival organizat de teatrul nostru cu actrița Dina Cocea, care a acceptat cu eleganță să-mi acorde un interviu pentru ziarul festivalului; întâlnirea tot la un festival al teatrului, cu profesorul Ion Zamfirescu care m-a fascinat cu modestia și darul oratoriei au fost momente de neuitat.

Întâlnirea cu scriitoruls Dumitru Radu Popescu, venit la început de Mărțișor la premiera cu piesa sa Acești îngeri triști, în regia lui Dominic Dembinski a fost și ea specială. Dramaturgul a mărturisit atunci că montarea Teatrului de Stat Constanța este dintre cele mai frumoase transfigurări ale piesei sale, prin valorificarea în profunzime a sensurilor și a filonului poetic.

Nu pot uita ziua în care s-a sărbătorit semicentenarul Teatrului de Stat Constanța în anul 2001 și a avut loc lansarea volumului Thalia ex Ponto. Marele actor Ștefan Iordache, debutase la Constanța și păstrase o caldă și frumoasă amintire colegilor – a acceptat invitația teatrului constănțean la sărbătoare. I-am oferit cartea. M-a îmbrățișat și mi-a șoptit: “Știu că ai fost studenta Mihaelei (soția sa, Mihaela Tonitza Iordache) și să știi că este foarte mândră de tine”. Nu pot uita generozitatea cu care actorul Horațiu Mălăele,colegul meu de la Institutul de Arta Teatrală și Cinematografică ”I.L. Caragiale”, mi-a dăruit caricaturi care au înnobilat volumul cuprinzând perle din umorul culiselor. Am fost martoră la momente unice, fabuloase de teatru: finalul spectacolului Legendele atrizilor regizat de Silviu Purcărete și jucat la Cetatea Histria, în  cadrul Serilor de teatru antic, când o mască de teatru uriașă, în flăcări (scenografia Eugenia Tărășescu-Jianu) pleca pe o plută, aluneca ușor pe apele lagunei, ca un straniu mesaj, trimis spre întunericul ce se țesea la orizont dinspre mare. Nu pot uita emoția și bucuria câtorva dintre membrii fondatori al Teatrului de Păpuși Constanța veniți la lansarea cărții mele Metamorfoza unui vis. Era în decembrie și mi-au dăruit o floare de crăciunică pe care o am și acum.

–In 2021 Teatrul de Stat Constanța a implinit  70 de ani. Ați scris în 2001 o istorie sentimentală a acestui teatru, împreună cu Georgeta Mărtoiu, intitulată Thalia ex Ponto, la cumpănă de milenii, o lucrare complexă  în care nu a fost omis nici un actor. Poate fi privit acest volum ca o radiografie a scenei constănțene?

–Bine spus radiografie. Criteriul ordonator al acestei istorii sentimentale a Teatrului de Stat Constanța a fost punctul de vedere al secretarului literar. Un punct de vedere privilegiat, situat în interior, dar care cuprinde în câmpul său și dintr-o dată scena, sala și culisele, furnizând date și suferind conexiuni ce în mod fatal scapă altcuiva.

M-am socotit mereu un cronicar la Curțile Măriei Sale Teatrul cu obligația profesională, morală și civică de a nu îngădui să se piardă nimic din avuția sa artistică. De aceea monografia depune mărturie cum a fost slujit și de către cine. Arta dramatică  din Constanța s-a impus prin actorii, regizorii, scenografii teatrului și cei invitați. Aici au debutat Toma Caragiu, Daniela Anencov, Ștefan Iordache, regizorii Silviu Purcărete, Dominic Dembinski. Fiecarui actor, regizor, scenograf a cărui carieră s-a desfășurat la Constanța îi este dedicat un portret. Nimeni nu a fost uitat. Cartea este structurată pe capitole ample: Seri de teatru antic, Studioul experimental, Letopiseț, Debuturi absolute, Perioada 1990 – 2000, Evenimente, Cei ce nu se văd, Teatrul de păpuși. Și la sfârșit o fișă completă a tuturor premierelor alături de capitolele: Prietenii instituției: regizori, scenografi, actori, coregrafi, publicul constănțean, presa, Societatea Națională de Radio, Televiziunea Română, tipografia. În afară de mine, au  fost parte a trupei Teatrului de Stat Constanța patru armeni. Bergi (Bebe) Diradunian, constănțean de loc, un actor cu un zâmbet permanent, masiv, impunător, căruia toți îi spuneau Baronul. A fost asistent de regie ceea ce a constituit un preludiu fericit pentru regia de platou pe care a făcut-o ulterior cu succes la Televiziunea Națională până la pensionare. Actrița Daniela Anencov (fiica medicului și artistului plastic Iacob Anencov) a debutat la Teatrul de Stat Constanța unde a jucat timp de două stagiuni, impunându-se printr-un talent viguros și o mare inteligență scenică. A rămas legată de teatrul constănțean și după plecarea la București, dovadă că a acceptat cu generozitate să joace în anii grei ai autofinanțării în spectacole anume pregătite și prezentate în săli mari, ca teatrul să poată supraviețui. Nișan Kirkonian (Kirk), sunetist, avea o statură impunătoare, un chip expresiv, a fost ales să joace în două dintre spectacolele teatrului. Dicran (Dik) Asarian, fiul lui Ara Asarian (mulți ani instrumentist la Ansamblul Brâulețul) a devenit sunetist la teatru după plecarea lui Kirk în America. Foarte talentat, Dik a compus muzica pentru spectacole, fiind și premiat pentru că a interpretat rolul unui om-orchestră într-un spectacol al cărui scenariu l-am scris eu. Thalia ex Ponto este o reverență în fața tuturor celor care au scris istoria teatrului la Pontul Euxin și a publicului care iubește teatrul constănțean.

–Multe alte lucrări ați scris de-a lungul timpului, toate privind lumea teatrului. In 2021 ați publicat la editura ARARAT volumul Aghata Nicolau, din dragoste. Scriitoarea Anaid Tavitian are de gând să publice cumva și o istorie a comunității armene din Constanța?

–Da, în anul 2021, an aniversar pentru teatrul din Constanța, a văzut lumina tiparului volumul  “Aghata Nicolau. Din dragoste”, la Editura Ararat. Doamna Aghata Nicolau și cu mine, mulțumim domnilor Varujan Vosganian, Sirun Terzian, Hacic Garabet și Tipografiei “Ararat”.

Nu îmi stă în fire să fac planuri pe termen lung. Să fie sănătate, apoi o să mai vedem. M-ar bucura ca tânăra generație să fie cea care să scrie istoria comunității noastre.

–În 2018 ca o recunoaștere a meritelor dumneavoastră ați devenit cetățean de onoare al orașului Constanța și ați primit în cadrul unei ceremonii organizate la Biserica Apostolică Armeană Sfânta Maria un Hrisov de Binecuvântare Arhierească oferit de episcopul Datev Hagopian. Ce a însemnat pentru dumneavostră traiul într-un spațiu multietnic și multicultural?

          –Aceste distincții mă onorează. Ele au fost și sunt pentru mine un îndemn să-mi continui proiectele publicistice, să particip la viața spirituală și culturală a comunității armene din Constanța. Sunt mândră că sunt dobrogeancă, sunt mândră că aparțin unei etnii profund atașate și implicate de-a lungul vremurilor la viața și civilizația Dobrogei și a României.

Am crescut într-un cartier locuit de români, armeni, greci, evrei, unde noi, copiii, ne jucam împreună, eram bine primiți în fiecare casă și răsfățați cu dulciuri. Am avut colegi de diferite etnii în școală și apoi în teatru. Ne-am respectat, am împărtașit succesele profesionale și bucuria zilelor de sărbătoare.

Este emoționant că în fiecare an, la 14 noiembrie, noi sărbătorim împreună Ziua Dobrogei. În noiembrie 2018, cu prilejul aniversării Dobrogei și a publicației Ziua de Constanța în cadrul unui eveniment de ținută au fot acordate zece distincții Meritul Dobrogean însoțite de medalia Colonel Marin Ionescu Dolmagianu unor personalități care și-au pus amprenta asupra modelului dobrogean ca semn de înaltă recunoștință și apreciere pentru întreaga operă, contribuind astfel la promovarea Dobrogei pe plan național și internațional.

Între cei distinși post-mortem au fost și doi membri ai comunității armenilor din Constanța: profesor universitar doctor Garabet Kiumbetlian și ziaristul, scriitorul Simion Tavitian.

–Prețuiți tot ce ține de armenitate, mereu contribuiți la organizarea unor evenimente în cadrul comunității? Vorbiți impecabil limba armeană, nu lipsiți de la nicio seară culturală. Aceste lucruri le faceți în amintirea membrilor familiei dumneavoastră?  

–Așa îi simt aproape de mine. Da! Tot ce fac este dedicat amintirii familiei mele, o familie din  Kayseri care a păstrat și a transmis valori, a fixat momente din istoria armenilor din Dobrogea și România în coperte de carte. Tot în amintirea lor am donat un costum popular armenesc de peste o sută de ani care a aparținut bunicilor mei materni și care se află la Muzeul de Artă Populară din Constanța.

În încheierea acestui interviu multumesc redactiei revistei Ararat și domnului Mihai Stepan Cazazian pentru că fac cunoscută viața spirituală și culturală a comunitații armene din Constanța prin paginile revistei. Îți mulțumesc și ție, Andreea dragă, pentru bucuria de a retrăi prin amintiri frumoase clipe de viață.

Interviu realizat de Andreea Barbu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *