Țițernacaberdul la 50 de ani / Povestea unui complex memorial

              Pe la începutul anilor 1960, în perioada destalinizării, s-a produs relativ un dezgheț în viața politică, socială, culturală a Uniunii Sovietice. Cu precădere, a fost îngăduită într-o oarecare măsură propensiunea naționalistă a republicilor componente. Nu mai puțin a beneficiat de această deschidere, mai ales pe plan cultural, Armenia sovietică. Iar câștigul cel mai important, pentru ea, l-a constituit reevaluarea printr-o abordare directă a unui subiect până atunci tabu: Genocidul din 1915. Ca să se înțeleagă mai bine caracterul acestei interdicții oficiale, dar și starea de spirit a națiunii, să menționăm că, după ce la 24 aprilie 1926 clopotele bisericilor din Armenia bătuseră în amintirea celor 1,5 milioane de suflete stinse în Genocid, o decizie din 31 august 1926 a CC al PC al RSS Armene a recomandat să fie duse tratative cu Patriarhia Armeană de la Edjmiațin, pentru ca acea zi a comemorării victimelor armene din timpul… Primului Război Mondial (ca și cum armenii ar fi fost parte beligerantă!) să fie desființată ca dată istorică.

              În acele condiții, până în deceniul al șaptelea nici nu se putea concepe ridicarea în Armenia a vreunui monument comemorativ dedicat Genocidului. Primul monument de acest fel fusese construit în anii 1950 în diaspora, la Antilias (Liban), pe teritoriul Catolicosatului de Cilicia: o capelă de mici dimensiuni, în care au fost depuse oseminte de armeni adunate din deșertul de la Deir ez-Zor. Iată, însă, că și în Armenia anilor ’60 a început să încolțească această idee. Mai întâi, în 1962, problema a fost dezbătută într-o convorbire care a avut loc în cursul unei întâlniri dintre prim-secretarul CC al PC Armean, Iakov Zarobian, sub „domnia” căruia aveau loc notabile modificări pozitive în cultură, și reputatul scriitor și activist social Andranic Țaruchian, rezident în Liban. Apoi, în 1964, trei intelectuali armeni au trimis o scrisoare conducerii de partid, cerând să se marcheze oficial aniversarea Genocidului. De altfel, în primăvara aceluiași an, Zarobian avansase la Kremlin propunerea ca, în 1965, să fie consemnat semicentenarul Genocidului, cerere aprobată în ciuda încălzirii relațiilor dintre URSS și Turcia. Acceptul fusese dat, din partea Biroului Politic al CC al PCUS, de Mihail Suslov, secretar cu problemele ideologice, și de Andrei Gromîko, ministru de externe, care a pus condiția să nu fie resuscitată revendicarea teritorială abandonată în anii 1940.

              La 24 aprilie 1965, zeci de mii de locuitori ai Erevanului au umplut străzile capitalei Armeniei, într-o procesiune care avea să se transforme în demonstrație de protest politic. Ceremonia oficială de marcare a semicentenarului Genocidului era programată în seara acelei zile de sâmbătă, în clădirea Operei, doar pentru participanți invitați. Dimineața, însă, grupuri de intelectuali și de studenți s-au întrunit în sala de adunări a Academiei de științe, unde poetul Paruyr Sevac a urcat pe scenă și a recitat poezia sa Suntem puțini, dar suntem armeni. Un alt grup, incluzând scriitori prestigioși, s-a strâns la mormântul din Panteon al muzicianului Komitas, jertfă indirectă a Genocidului. Alte grupuri s-au format la amiază în mod pașnic pe arterele principale din oraș, fără ca organele de miliție să intervină. Mase de oameni purtând pancarte cu sloganul „Mer hogheră!” (Pământurile noastre!) și fotografii ale masivului Ararat s-au îndreptat pe bulevardul principal, pe atunci Lenin (astăzi, Mesrop Maștoț), spre edificiul Operei. S-a aruncat cu pietre în ferestrele Operei, miliția a replicat cu tunuri de apă, iar când unii tineri au pătruns în clădire, milițienii i-au evacuat pe demnitarii din sală. Tinerii i-au îndemnat pe participanți să iasă în stradă, iar Catolicosul Vazghen a încercat fără succes să-i liniștească. Nu au fost chemate trupe ca să nu se denatureze într-o represiune sângeroasă, dar câteva zeci de protestanți au fost reținuți pentru cel mult câteva zile. Partidul a informat centrul minimalizând seriozitatea manifestației, totuși, ca măsură punitivă, Zarobian avea să fie demis în 1966 și transferat la Moscova, într-un alt post.

              În hotărârea din 16 martie 1964 a CC al PCUS, referitoare la comemorarea Genocidului armean, era menționată „construirea în Erevan a unui monument în amintirea victimelor armene ale exterminării în masă care a avut loc în timpul Primului Război Mondial”. Conform șabloanelor ideologiei comuniste, la primul punct al hotărârii, ridicarea monumentului era justificată prin „dorința exprimată de oamenii muncii și de organizațiile sociale din republică”. Un important aspect al hotărârii a fost menționarea cuvântului Genocid. La următoarele puncte, se recomanda Comitetului de stat pentru construcții (Petșin) al RSS Armene să instituiască un concurs deschis pentru cel mai bun proiect și să termine construirea monumentului în anul 1965. Concursul a fost anunțat oficial în aprilie și, dintre cele 78 de proiecte prezentate, după îndelungi dezbateri s-a decis să se acorde dreptul de a participa în faza finală a concursului unui număr de opt proiecte, în care s-a considerat că existau elemente specifice tradiției sovietice. A fost recomandat, astfel, monumentul intitulat „Renaștere”, în care era înfățișat Lenin întinzând o mână salvatoare poporului armean aflat în pragul pieirii. Un grup de ingineri a propus ca, pe soclul fostei statui uriașe a lui Stalin, din Parcul Victoriei, demolată în 1962 (și în locul căreia avea să fie înălțată, în cele din urmă, gigantica Maica Armenie), să fie instalat un mare clopot ale cărui dangăte să se audă în fiecare an, în ziua de 24 aprilie. S-a făcut, de asemenea, sugestia de a ruga comitetul executiv al sovietului municipal (primăria) să revizuiască alegerea amplasării monumentului pe colina Țițernacaberd (Cetatea rândunelelor) în funcție de locul destinat unui palat al sporturilor prevăzut să fie construit acolo.

              Concursul a fost câștigat de proiectul prezentat de arhitecții Sașur Kalașian și Artur Tarkhanian și plasticianul Hovhannes Khaceatrian. La o adunare a Uniunii Arhitecților din Armenia, în 1964, când fusese anunțat concursul, se subliniase necesitatea ca arhitecții să participe, luând în considerare importanța aniversării Genocidului. Kalașian, care avea atunci 28 de ani și era originar din Leninacan (astăzi, Gyumri), provenind dintr-o familie locală de intelectuali, fusese îndoctrinat cu idei socialiste și ateiste și nu auzise de Genocid, pentru că familia lui n-a fost nicicum afectată și, chiar dacă știa despre calamitatea produsă, nu discuta vreodată. Hotărându-se, împreună cu colegul său Tarkhanian, să participe la concurs, el a dorit mai întâi să studieze obiectul comemorării și, pentru asta, a luat din bogata bibliotecă din Leninacan a tatălui său, profesor de literatură armeană, nou-apărutul volum de documente rusești Genocidul armenilor din Imperiul Otoman, alcătuit sub redactarea academicianului Mcrtici Nersisian și pe care cei doi aveau să-l citească serile, după câte o zi de lucru la proiect.

              Ca să sugereze, în monumentul lor, amploarea tragediei produse, autorii proiectului l-au conceput în trei părți care urmau să fie construite din piatră de bazalt: Zidul memoriei, lung de 100 metri și pe care sunt gravate numele localităților din Armenia apuseană afectate de masacre și deportări, iar din 1996 la capătul lui sunt adăugate casete de sticlă cu mostre de pământ din mormintele unor personalități care au protestat împotriva Genocidului (Henry Morgenthau, Armin Wegner, Johannes Lepsius, Anatole France, James Bryce, Franz Werfel, Papa Benedict XV, Fritjoff Nansen etc); Obeliscul Armeniei renăscute, o piramidă elansată, înaltă de 44 metri și alcătuită din două vârfuri îngemănate inegal de înalte și care pot simboliza la fel de bine fie Armenia istorică și Armenia actuală, fie patria-mamă și diaspora, fie cele două piscuri ale Araratului; partea centrală a complexului, Templul eternității, constituit din 12 dale masive în consolă, de forma stelelor crucifere armenești, înclinate ca niște figuri îndoliate într-un cerc pentru a proteja, în mijloc, cu 1,5 metri sub nivelul platformei, flacăra veșnică a unui mormânt comun. În incinta tronconică a templului, unde se coboară pe trepte abrupte menite să impună o descindere cu capul plecat în chip de respect, se face auzită în permanență o muzică adecvată, ca o lamentație continuă în amintirea victimelor Genocidului.

              Pentru a urmări îndeaproape mersul lucrărilor de construcție, Kalașian a demisionat din institutul de arhitectură în care lucra și s-a „mutat” pe șantierul complexului memorial care era creația sa și a colegilor săi. Noul prim-secretar al PC Armean, Anton Kocinian, care îl înlocuise pe Zarobian, era temător cu privire la reacția Kremlinului și se străduia să țină lucrările cât mai discrete față de atenția centrului. De pildă, pentru ca nu cumva suma de 600.000 de ruble a costului construcției să pară exorbitantă Moscovei, autoritățile armene au justificat-o pretinzând că jumătate din ea urma să fie alocată amenajării parcului din jurul complexului, ca loc de recreere pentru localnici. În fapt, pe colina golașă, aveau să fie plantați copaci și sădite tufișuri, care în timp, crescând, au acoperit locul, formând o pădure deasă, cu plăcute alei de acces și de promenadă. Ritmul lucrărilor a fost accelerat și în fiecare săptămână soseau cu autobuzele voluntari din toate colțurile Armeniei, oferindu-se să muncească fără plată. Kocinian vizita adesea șantierul, incognito, îmboldind la lucru, pentru ca nu cumva cei de la Moscova să apuce să arunce un ochi și, aflând cum avea să arate finalizat monumentul, să oprească lucrările.

              În cele din urmă, deși complexul nu era terminat, conform tradiției ca în fiecare an de ziua națională să se dea în exploatare un obiectiv important pentru republică, a fost aleasă ca dată a inaugurării lui ziua de 29 noiembrie 1967, zi desemnată pe atunci ca sărbătoare națională, care marca sovietizarea Armeniei răsăritene în 1920. În acest fel, era transmis mesajul dorit de oficialități, cel al unui monument închinat Armeniei renăscute. Kremlinul nu a fost reprezentat prin eventuali delegați trimiși la deschidere, când Kocinian a aprins flacăra veșnică.

              Ridicarea complexului memorial a reprezentat cea dintâi afirmare a voinței libere a poporului armean în anii stăpânirii sovietice. Cea mai concludentă dovadă ar fi aceea că, în timp ce de fiecare dată, la 24 aprilie, spre deosebire de defilările silnice de la 1 mai și 7 noiembrie, mulțimea de locuitori ai capitalei urca de bunăvoie la monument, în primii ani de după inaugurare nomenclaturiștii armeni, membrii conducerii de partid și de stat, lipseau dintre pelerini. Abia în 1975, odată cu oficializarea datei de 24 aprilie drept zi de doliu national, aveau să viziteze demnitarii, într-o ceremonie protocolară devenită de atunci tradiție, complexul de la Țițernacaberd, care a împrumutat de la colina-gazdă numele acesteia. De altfel, în acel an, la 24 aprilie, s-a ținut un minut de tăcere la ora 19, ceea ce de atunci face parte din desfășurarea programului; și, tot pentru întâia oară, în seara aceea, la televiziunea armeană, a vorbit despre comemorarea Genocidului prim-secretarul PC Armean, Karen Demircian.

              În anii 1988-90, în apropierea memorialului, au fost instalate khacikaruri (stele crucifere) comemorând, ca pe o continuare a Genocidului, masacrele comise în acea vreme asupra populației armene din orașele Sumgait, Kirovabad și Baku ale Azerbaidjanului. Complexul de la Țițernacaberd a fost întregit în anul 1995 prin construirea, în vecinătate pe aceeași colină, a edificiului Muzeului și institutului Genocidului armean, proiectat de aceiași arhitecți, autori ai complexului memorial, plus sculptorul Ferdinand Arakelian; institutul funcționează ca un centru de studii și de cercetări al Academiei de științe a Armeniei.

              În aceeași ordine a respectării și omagierii evenimentelor și valorilor istorice naționale, ca o prelungire a memorialului din Erevan așa cum o continuare a paginilor istorice de după Genocid fusese bătălia decisivă și victoria de la Sardarapat, la 28 mai 1968 a fost inaugurat un alt complex memorial, incluzând un muzeu etnografic, construit pe locul  luptei din anul 1918.

Sergiu SELIAN

by Sergiu Selian