Added on March 6, 2023 Redactor

TEODORA TĂMAȘ : Armenia Siluită

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page Send by Email

Share

Motto: „Dacă vor tăcea aceștia, pietrele vor striga!” Luca 19,40

Cuprinzând evenimentele petrecute în Turcia între anii 1915-1917, mărturia supraviețuitoarei Aurora Mardiganian din volumul Armenia siluită relatează ororile pe care le-a avut de suferit poporul armean, în urma decretului adoptat de conducerea Imperiului Otoman (Partidul „Junii Turci”) care viza deportarea și uciderea populației armene. Fără a interoga providența sau a pune la îndoială credința – stâlp lângă care eroina rămâne până la sfârșit – cartea prezintă absurdul a milioane de vieți condamnate să trăiască un adevărat infern, provocând fiori celor de astăzi, precum și locuitorilor „minunatului tărâm al Statatelor Unite”[1] de atunci, unde Aurora și-a găsit refugiu. Relatată sobru, fără a ascunde abominabilul, „Armenia siluită” reprezintă un „document uman viu”[2], un strigăt de disperare către America acelui timp, dar și către posteritate. Deși nu este singura mărturie despre tragedia armenilor, veridicitatea și forța acestui document sunt suficiente pentru a proiecta, mai greu decât conștiința opresorilor, cuvântul „genocid”.

Perioada de declin a Imperiului Otoman marcată de pierderi teritoriale semnificative, declanșează frustrări de ordin politic în rândul liderilor turci. Marcați de anxietate demografică[3] și obsedați de afirmarea cu orice preț a identității naționale, aceștia identifică un țap ispășitor, anume alteritatea religioasă și etnică: armenii. Folosind ca pretext o așa-zisă rebeliune a acestora și acuzându-i de colaborare cu Rusia[4], este decisă deportarea armenilor, pe care generalul armatei Mahmud Kamil Pașa o motivează ca fiind o „măsură militară”[5]. În fapt, masca politică ascunde un conflict de natură religioasă, idee care transpare pe parcursul întregii mărturii a Aurorei Mardiganian.

Unii istorici prezintă genocidul prin prisma instabilității politice și a unor frustrări teritoriale și identitare. Această perspectivă ar putea explica (sub nicio formă justifica!) o reacție precum eliminarea unui element văzut ca fiind incomod, însă în niciun caz modalitatea prin care se realizează. Astfel, ororile petrecute în cadrul exterminării armenilor trădează adevăratul fundament al acestora: tensiunea religioasă.

Atrocitățile inimaginabile depășesc sfera umanului. Asistăm la o dimensiune suprafirească a evenimentelor, imposibil de perceput în ordinea logicii cu care suntem obișnuiți. Atât puterea de a ucide și de a schingiui, cât și cea de a supraviețui fizic și psihic, vin dintr-un imbold transcendental. Turcii comit orori „în numele lui Allah”, armenii răbdând „în numele lui Dumnezeu”.

Pretenția superiorității islamului poate fi observată, pe tot parcursul mărturiei, în două direcții: prozelitism și batjocură. Fetele armence selectate pentru haremuri sunt șantajate să se lepede de creștinism, îmbrățișând credința „adevărată”, în schimbul salvării de la moarte. Cele care stăruie în credința lor sunt ucise în bătaie și date ca exemplu celorlalte fete, apelându-se la un șantaj psihologic. La nivel ideologic, este inoculată îmbrățișarea islamismului ca fiind cea care aduce viața și salvarea, miza lepădării creștinismului fiind atinsă prin tortură fizică și psihică. Multe dintre victimele feminine acceptau, în schimbul salvării membrilor familiei, să își dea sufletul pentru cei dragi. Aurora, deși o copilă, are intuiția invalidării apostaziei, căci rugăciunile către Allah devin nule, de vreme ce în inima sa se roagă lui Hristos: „În fiecare noapte, eram obligate să rostim rugaciunile musulmane. Am învățat să le rostesc cu voce tare și să le traduc în gând cu vorbele rugăciunilor creștine.”[6]

Dacă forța credinței s-a dovedit imposibil de jefuit și sufletul putea rămâne neatins, trupurile oamenilor erau tratate cu bestialitate, violurile și mutilarea femeilor fiind comune în rândul soldaților turci. De altfel, întregul convoi al morții, pus să străbată sute de kilometri spre deșert era alcătuit majoritar din femei, copii și bătrâni, căci bărbații armeni erau uciși cât mai repede (Aurora își pierde tatăl și fratele mai mare înainte ca armenii să fie obligați să-și părăsească casele). Tortura armencelor se manifesta fizic și psihic, fiindu-le necinstită atât ipostaza de femeie (prin violuri, mutilări), cât și cea de mamă, (ucigându-li-se copiii sub ochii lor). Aurora relatează „distracțiile” monstruoase ale soldaților, care aruncau copiii de pe stânci și îi prindeau în vârful baionetelor sau ucideau nou-născuții, nelăsând-o pe mamă să se odihnească înainte și după naștere, considerând că aceasta „nu merita, deoarece aducea pe lume un necredincios”[7]. Mai mult decât atât, batjocorirea trupurilor se suprapune peste cea a simbolurilor creștine, priveliștea de coșmar a fetelor răstignite goale pe cruci, marcând – dincolo de îndeplinirea unor ordine politice – un fanatism religios.

Un alt argument care demonstrează că ura turcilor provenea din sfera religiosului sunt mărturiile Aurorei despre atitudinea civililor: „erau mai cruzi decât soldații față de cei deportați de-a lungul drumurilor dintre marile orașe”[8] și a celor recrutați dintre oamenii simpli: „Turcii recrutați din sate și făcuți gardieni erau și mai brutali. Era prima lor ocazie să-i trateze pe creștini cu ura pe care Islamul o arată față de „necredincioși” [9]. Prin prisma acestora, genocidul din 1915 poate fi privit ca o legiferare a dezlănțuirii aversiunii religioase, iar moartea armenilor – ca un martiraj ce punctează istoria tragediilor suferite: „Îndelungata lor existență a fost un martiriu fără sfârșit”[10] notează Aurora, ca o voce a conștiinței neamului său.

Autoarea poartă mesajul întregii comunități asuprite într-o lume a libertății (America), dedicându-și cartea celor care dețin aceleași resorturi de care ea s-a agățat ca să supraviețuiască: „Dedic cartea mea tuturor mamelor si taților (…) care și-au învățat fiicele să creadă în Dumnezeu”[11]. Credința, firul roșu al cărții, se împletește cu sângele victimelor, în așa fel încât, paradoxal, aceasta este cauza persecuției, dar și subterfugiul spiritual al acestora. Ezitând la început între acceptarea căsătoriei cu un musulman – ca preț pentru salvarea familiei – și păstrarea credinței creștine, Aurora se roagă împreună cu părintele Rupen, iar îndemnul său de a nu renunța la creștinism îi pecetluiește întreaga experiență și existență. Astfel, în cele mai critice momente, rugăciunea către Hristos îi va fi relație interpersonală, refugiu, hrană și armă.

Șovăiala de la începutul deportării va dispărea, credința crescând direct proporțional cu traumele: „în fiecare zi Dumnezeu mă ținea tot mai aproape în inima Lui, fiindcă mi-am păstrat curajul vorbindu-I”[12]. Forța spirituală a Aurorei nu a fost o excepție în rândul armenilor, în așa fel încât ea este chestionată în mod stereotipic de o turcoaică de ce creștinii renunță atât de greu la credința lor[13].

Destinul fetei este marcat atât de figura părintelui Rupen (păstorul de suflete), cât și de cea a lui Vartabed, un păstor de oi. Mărturia Aurorei începe cu vorbele profetice ale acestui Tiresias, pe care nimeni nu le ia cu adevărat în seamă. Păstorul, care mai apoi avea să o salveze pe Aurora din închisoarea lui Ahmed Bey, îi mărturisește fetei, cu puțin înainte de declanșarea masacrului: „Dacă ai trăi tot atâtea zile ca și Bătrânul Vartabed, ți-ai dori să uiți nu una dintre ele, ci mai multe, poate chiar cea care o să vină curând, mai mult decât oricare alta“. Aceste cuvinte se vor împlini, Aurora chinuindu-se peste ani să-și elibereze mintea de țipetele sfâșietoare ale celor uciși și de imaginea obsedantă a familiei sale murind.

Firul memoriei Aurorei urmărește parcursul convoiului de armeni deportați mergând prin deșert – imaginea simbol a genocidului, îndreptându-se spre pământul făgăduinței morții. Răsturnarea simbolistică începe încă din dimineața de Paști, când Vartabed povestește un vis de rău augur, Ziua Învierii marcând astfel un lung drum al crucii. Relația cu Dumnezeu se dovedește a fi vitală, condiția psihică fiind determinată de percepția asupra Lui. În loc de „Eli, Eli…” o femeie cu mințile pierdute urlă disperată: „Dumnezeu a-nnebunit, vă spun eu – e nebun, nebun, nebun!”[14]. Astfel, deși sunt prezentate momente în care sfera umanului este depășită, Aurora păstrează în relatarea ei o distanță față de aceste incidente: nu se poate identifica cu ele, însă empatizează profund. Similar, povestind despre fetele armence care îmbrățișează islamismul, precizează: „Deși nu le pot înțelege, totuși nu le pot blama..”[15]. Ea rămâne fidelă credinței care joacă mai mult decât un rol subversiv și care este însăși modalitatea de existență.

În „pelerinajul” lor spre cer (căci moartea era un lucru cert), armenii traversează într-o noapte câmpiile care formaseră, conform tradiției, grădina Edenului, transformate acum într-o geografie infernală. Aurora găsește, în acest loc, prilej de meditație, realizând o incursiune în istoria religioasă a poporului său: „mă gândeam la Eva și mă-ntrebam dacă o fi pe undeva pe sus, privind la mine, vreunul dintre ultimele exemplare ale acelei rase care cândva fusese prima care acceptase învățătura lui Hristos și care suferise atât de mult în numele Lui de-a lungul tuturor veacurilor”[16].

Pe lângă dimensiunea transcendentală (modalitatea principală de supraviețuire), mărturia Aurorei este străbătută de referințe constante la SUA care devine o umbră protectoare asupra poporului ei năpăstuit. Steagul american apare mântuitor, americanii sunt înfățișați ca super-eroi, iar năzuința salvării venite din partea lor este permanentă: „A fost speranța care a ținut în viață mii de persoane”[17]. Cu toate acestea, autoritățile americane nu intervin direct în timpul evenimentelor, deși președintele Herbert Hoover era înștiințat de ceea ce se petrecea. În mod similar, nici Franklin D. Roosevelt nu va lua vreo măsură în cazul Holocaustului[18]. Deși au existat încercări din partea reprezentanților SUA de a opri ororile, contextul dificil al războiului și faptul că decizia masacrului aparținea politicii interne turcești au sabotat orice concretizare a acestora[19].

Privit în paralel cu celelalte două mari crime împotriva umanității ale secolului XX (Holocaustul și Gulagul), Genocidul armean prezintă câteva similitudini la nivel de victime, respectiv călăi. Astfel, asemănător evreilor, majoritatea armenilor beneficiau de funcții importante, de un statut social ales și de o avere semnificativă. Acest lucru este sesizat și de Aurora: „Foarte puțini armeni sunt țărani. Aproape toți sunt negustori, meseriași, afaceriști, bancheri, financiari sau educatori”[20]. Practic, după uciderea acestora (și a moștenitorilor) toate bunurile lor treceau în posesia statului. Ilustrativ în acest sens este dialogul purtat de ambasadorul Henry Morgenthau cu Ministrul de Interne al Turciei: Talaat Pașa îi solicitase o listă cu armenii implicați în afaceri cu americanii[21], pentru o mai bună monitorizare a posesorilor de capital însemnat. Astfel, una dintre marile mize ale masacrelor era de natură economică, urmărindu-se însușirea averilor celor ce aveau să fie uciși. În ceea ce îi privește pe opresori, aceștia erau aleși dintre oameni fără scrupule, din cele mai de jos trepte ale societății (bandiți, infractori, pușcăriași), din Turcia[22]. Cruzimea manifestată în cadrul tragediei armeneștei rămâne, însă, incomparabilă.

Armenia siluită prezintă, cu un realism tulburător, destinul tragic a milioane de oameni nevinovați, răsunând în societatea noastră (precum în America de atunci) ca un ecou venit dintr-o lume infernală. Fiecare frază a cărții condamnă orice formă de indiferență, uitare, sau, mai grav, negare (ultima fază a genocidului[23]), cu atât mai mult cu cât astăzi, un atare fapt istoric nu este recunoscut la nivel mondial.

TEODORA TĂMAȘ este studentă în anul II la Facultatea de Litere din Cluj, Universitatea Babeș-Bolyai. Domeniile sale de interes sunt: literatura comparată, sociologia, istoria modernă și contemporană, teologia.

__________________

Eseu redactat în cadrul cursului Omul politic si literatura din cadrul Facultății de Litere din Cluj inițiat de Ruxandra Cesereanu (scriitoare, profesor la Facultatea de Litere din Cluj, Departamentul de Literatură Universală și Comparată)

Bibliografie:

Akçam, Taner, The Young Turks’ crime against humanity : the Armenian genocide and ethnic cleansing in the Ottoman Empire , Edit. Princeton University Press, Princeton, New Jersey, 2012
Cox, John, Khury, Amal, Minslow, Sarah Denial: the final stage of genocide, Edit. Routledge, London and New York
Mardiganian¸ Aurora, Armenia siluită:povestea Aurorei Mardiganian, fata creştină care a supravieţuit marilor masacre, trad. de Sergiu Selian, Edit. Ararat, București, 2014
Morgenthau, Henry, Ambasador la Constantinopol. Memorii, trad și note de Mihnea Gafița, Edit. Ararat, Bucureși, 2000
Winter, Jay, America and the Armenian Genocide of 1915, Edit. Cambridge University Press, London and New York, 2003
Suny, Ronald Grigor „They can live in desert but nowhere else”: a history of the Armenian Genocide, Edit. Princeton University Press, Princeton, New Jersey, 2015

[1] Aurora Mardiganian¸ Armenia siluită:povestea Aurorei Mardiganian, fata creştină care a supravieţuit marilor masacre, trad. de Sergiu Selian, Edit. Ararat, București, 2014, p. 9.

[2] Ibidem, p. 15.

[3] Taner Akçam, The Young Turks’ crime against humanity : the Armenian genocide and ethnic cleansing in the Ottoman Empire , Edit. Princeton University Press, Princeton, New Jersey, 2012, p. 227.

[4] Ronald Grigor Suny, „They can live in desert but nowhere else”: a history of the Armenian Genocide, Edit. Princeton University Press, Princeton, New Jersey, 2015, p. 281.

[5] Ibidem, p. 283.

[6] Aurora Mardiganian, op.cit., p. 123.

[7] Ibidem , p. 152.

[8] Ibidem, p. 111.

[9] Ibidem, p. 157.

[10] Ibidem, p.16.

[11] Ibidem, p. 9.

[12] Ibidem, p. 177.

[13] Ibidem, p. 70.

[14] Ibidem, p. 77.

[15] Ibidem, p. 96.

[16] Ibidem, p. 186.