Scrisoare deschisa ministrului de externe al Republicii Turcia, domnul Ahmet Davutoglu

Domnule Ministru, cu tot respectul,

Am citi cu interes textul discursului dumneavoastra din 21 octombrie tinut in fata Marii Adunari Nationale a Turciei. Impresiile mele au fost amestecate. Totusi, mi se pare ca ati dorit sa prezentanti mai degraba dezirabilul, decit realitatea.

Pentru inceput, mi s-a parut surprinzator sa aud vorbindu-se de “ocupatie” din partea ministrului de externe al unei tari care ocupa ea insasi 37% din teritoriul Ciprului deja de peste trei decenii, fara sa mai mentionez de cele trei sferturi ale tarii mele – Republica Armenia – de aproape noua decenii. As dori sa atrag atentia asupra faptului ca nu ma refer la niste abstracte “paminturi armenesti”, ci doar la teritoriul atribuit Republicii Armenia de un document de drept international, care este arbitrajul Presedintelui SUA, Woodrow Wilson, din 22 noiembrie 1920. Voi dezvolta mai tirziu subiectul arbitrajului, deocamdata as dori sa spun doar ca, potrivit dreptului international, arbitrajele sint “definitive si fara drept de apel”.

Domnule Ministru, cu tot respectul,

Atunci cind comentati al cincilea articol al protocolului privind stabilirea relatiilor diplomatice intre Republica Armenia si Republica Turcia, ati ajuns la concluzia ca Republica Armenia recunoaste “frontiera existenta” potrivit tratatelor de la Moscova (din 16 martie 1921) si Kars (din 13 octombrie 1921).

Este o concluzie cu siguranta foarte arbitrara. Documentul in chestiune nu citeaza nicidecum asa numitele tratate mentionate mai sus. Protocolul se refera doar la “tratatele aplicabile ale dreptului international”. Adica, in mod evident, tratatele in chestiune trebuie sa fie guvernate de dreptul international sau, cel putin, sa nu il incalce. In acelasi timp, referindu-se la “tratatele aplicabile ale dreptului international” si nu doar la “tratate internationale”, protocolul da o definitie mai stricta si introduce “instrumente de drept international” in general, independent de natura documentului, astfel incit in cazul de fata avem un document cunoscut drept un “protocol”. In consecinta, un “tratat” trebuie inteles intr-un sens distinct de cel care se aplica documentului, adica drept acord juridic scris international. [“Tratat” inseamna un acord international  incheiat in scris intre state si guvernat de dreptul international – Articolul 2.1(a), Conventia de la Viena privind Dreptul Tratatelor, 1969]

Este evident ca “frontiera existenta” mentionata in protocol nu este linia de demarcatie ilegala rezultata din actele kemalisto-bolsevice. Ex injuria non oritur jus, acte ilegale nu pot crea dreptul. “Frontiera existenta” implica ceea ce exista in dreptul international si ceea ce este conform cu dreptul international. Iar o asemenea frontiera intre Armenia si Turcia exista: frontiera decisa de arbitrajul Presedintelui SUA, Woodrow Wilson.

Tratatele de la Moscova si de la Kars, pe care le-ati mentionat in discursul dumneavoastra, nu sint nicidecum tratate din punct de vedere al dreptului international. Pentru a putea fi considerate tratate, ar trebui sa fie semnate de reprezentantii imputerniciti ai guvernelor legale ale statelor recunoscute. Nici kemalistii, nici bolsevicii, ca sa nu mai zicem de bolsevicii armeni adusi la putere in Armenia, nu indeplineau cerinta de mai sus in 1921. Astfel, actul semnarii acestor tratate violeaza principiile de baza ale dreptului international – jus cogens – chiar in momentul semnarii lor. Iar potrivit Articolului 53 al Conventiei de la Viena privind Dreptul Tratatelor, 1969, pe care l-ati citat chiar dumneavoastra in discurs, “un tratat este nul daca, la momentul incheierii sale, este in conflict cu o norma peremptorie a dreptului international general”.

Credeti cu adevarat ca doua administratii nerecunoscute, asadar ilegale si auto-proclamate, cum erau bolsevicii si kemalistii in 1921, puteau, printr-un tratat bilateral (cel de la Moscova), sa anuleze un document international legal negociat si semnat de optsprezece state recunoscute (Tratatul de la Sèvres)? Credeti ca, de exemplu, pactul Molotov-Ribbentrop este un document legal? Nu cred, deoarece doua tari, in acest caz URSS si Germania, nu pot decide frontierele unei terte tari. Atunci de ce credeti ca doua miscari rebele, asa cum, repet, erau bolsevicii si kemalistii in 1921, aveau autoritatea sa hotarasca la Moscova frontierele unei alte tari, Republica Armenia, chiar daca aceasta era ocupata?

Credeti cu adevarat ca Republica Socialista Sovietica Armeana, precum si Republicile Socialiste Sovietice Gruzina si Azerbaidjana au avut vreodata capacitatea sa elaboreze tratate conforme dreptului international? Desigur ca nu. Din aprilie 1920 (pentru Azerbaidjan), decembrie 1920 (pentru Armenia) si februarie 1921 (pentru Gruzia) aceste tari deveneau simple teritorii ale diferitelor unitati administrative sub ocupatie rusa bolsevica. In cazul Armeniei, Senatul Statelor Unite adopta in unanimitate rezolutia nr. 245 din 3 iunie 1924 “Turcia s-a alaturat Rusiei Sovietice in distrugerea statului armean”. Daca dupa 2 decembrie 1920 Republica Armenia nu mai exista, cum putea semna aceasta un tratat international la Kars in octombrie 1921?

Este un fapt incontestabil al dreptului international acela ca, pentru o tara ocupata, nici o consecinta legala nu poate fi atrasa prin actele ocupantului, intrucit “cedarea de teritoriu in timpul ocupatiei este nula”. Nu exista nici o ambiguitate asupra acestul punct.

Faptul ca protocoalele nu fac sa fie legala o situatie rezultata din Genocidul Armean si ca ele nu recunosc nici o frontiera a fost limpede declarat de Presedintele Republicii Armenia, Serj Sarksian, pe 10 octombrie 2009: “Nici o relatie cu Turcia nu poate pune la indoiala lipsirea de patrie a poporului armean si realitatea genocidului”, iar “Chestiunea actualelor granite dintre Armenia si Turcia se supune solutionarii pe baza dreptului international. Protocoalele nu spun nimic mai mult despre acest lucru”.

Simplu si clar.

Sa vedem acum ce anume este cu exactitate acest “drept international in vigoare” conform caruia „chestiunea actualelor granite dintre Armenia si Turcia se supune solutionarii”.

Pentru a intelege aceasta, trebuie sa ne intoarcem in trecutul nu prea indepartat, in acea scurta perioada in care comunitatea internationala recunostea Republica Armenia ca stat. Cind, pe 19 ianuarie 1920, Consiliul Suprem al Conferintei de Pace de la Paris – adica Imperiul Britanic, Franta si Italia – recunoastea Republica Armenia, a facut-o sub conditia ca frontierele Republicii Armenia sa fie repede definite dupa aceea. Statele Unite recunosteau de asemenea Republica Armenia cu aceeasi conditie, pe 23 aprilie 1920.

Cind s-a ajuns la examinarea chestiunii frontierelor Republicii Armenia, cea mai importanta era cea a granitei dintre Armenia si Turcia. Si astfel, la sesiunea de la San Remo a Confeintei de Pace de la Paris, alaturi de alte chestiuni, a fost discutata aceasta chestiune particulara intre 24 si 27 aprilie 1920, iar pe 26 aprilie i s-a cerut in mod oficial Presedintelui SUA, Woodrow Wilson, sa arbitreze frontierele Armeniei. Pe 17 mai 1920, Presedintele Wilson accepta si isi prelua obligatiile si autoritatea de arbitru al frontierei dintre Armenia si Turcia. As vrea sa insist in mod special ca aceasta se intimpla cu aproape trei luni inaintea semnarii Tratatului de la Sèvres (din 10 august 1920). Daca Tratatul de la Sèvres avea loc sau nu, compromisul (intelegerea) asupra unui arbitru legal exista si, in consecinta, arbitrajul ce decidea frontiera dintre Armenia si Turcia urma sa aiba loc. Este o alta discutie ca Tratatul de la Sèvres constituie un compromis suplimentar. Este necesar sa retinem faptul ca validitatea unui compromis nu reclama decit semnatura reprezentantilor autorizati si nici o ratificare nu este ceruta pentru un compromis.

In consecinta, intemeindu-se pe compromisul de la San Remo (din 26 aprilie 1920), ca si pe cel de la Sèvres (din 10 august 1920), Presedintele SUA, Woodrow Wilson, isi ducea la indeplinire arbitrajul asupra frontierei dintre Armenia si Turcia pe 22 noiembrie 1920, care trebuia aplicat dupa aceea fara rezerve potrivit acordului (compromisului).

Doua zile mai tirziu, pe 24 noiembrie, sentinta era oficial transmisa prin telegraf Conferintei de Pace de la Paris pentru examinarea ei de catre Societatea Natiunilor. Sentinta era acceptata asa cum era, dar raminea fara urmare, intrucit partea care beneficia de sentinta – Republica Armenia – inceta sa existe pe 2 decembrie 1920.

Chestiunea statutului actual al arbitrajului lui Wilson

Inainte de toate trebuie spus ca orice arbitraj este un document obligatoriu care trebuie pus in aplicare fara rezerve. In plus, arbitrajele sint decizii “definitive si fara drept de apel”. “Arbitrajul este decizia definitiva si obligatorie data de un arbitru”.

Caracterul definitiv si fara drept de apel al arbitrajelor este codificat in dreptul international. In particular de articolul 54 al editiei din 1899 si de articolul 81 al editiei din 1907 a Conventiei de la Haga cu privire la Reglementarea Pasnica a Disputelor Internationale. Si astfel, prin arbitrajul Presedintelui Statelor Unite, Woodrow Wilson, frontiera dintre Armenia si Turcia a fost decisa pe vecie, este in vigoare si astazi si nu este susceptibila de apel.

Prin urmare, cind cel de al cincilea articol al protocolului privind stabilirea relatiilor diplomatice intre Republica Armenia si Republica Turcia mentioneaza “recunoasterea mutuala a frontierei existente intre cele doua tari asa cum a fost stabilita prin tratatele corespunzatoare ale dreptului international”, acesta poate lua in considerare doar frontiera definita de unicul document juridic in vigoare in acest moment, arbitrajul Presedintelui SUA, Woodrow Wilson. Nu exista nici un alt document juridic “corespunzator dreptului international”, asa cum spune protocolul.

Exista o alta chestiune importanta ce trebuie luata aici in considerare. Si-au exprimat vreodata autoritatile si organele publice din SUA vreo pozitie privind arbitrajul Presedintelui Wilson ce a decis frontiera dintre Armenia si Turcia?

Pozitia puterii executive

Cea mai inalta putere executiva a Statelor Unite nu doar a recunoscut arbitrajul Presedintelui Wilson, dar l-a si ratificat si, asadar, acesta a devenit o parte a dreptului teritoriului SUA. Presedintele Statelor Unite, Woodrow Wilson, si Secretarul de Stat, Bainbridge Colby, au ratificat sentinta arbitrului Woodrow Wilson prin semnatura lor si prin Marele Sigiliu al Statelor Unite. Potrivit dreptului international, semnatura personala a arbitrului si sigiliul sau, daca este cazul, sint cu totul suficiente ca ratificare a unui arbitraj. Woodrow Wilson putea sa se multumeasca doar cu semnatura sa sau, la fel de bine, sigiliul sau prezidential. In acest caz, sentinta ar fi fost obligatia unui individ, in speta un presedinte. Totusi, arbitrajul este ratificat cu sigiliul oficial al statului si confirmat de pastratorul sigiliului, Secretarul de Stat. Astfel arbitrajul lui Woodrow Wilson este o obligatie categorica a insasi SUA.

Pozitia puterii legislative

Arbitrajele nu sint subiect al nici unei aprobari sau ratificari legislative. Ele sint guvernate de dreptul international public. Astfel, Senatul, care isi rezerva dreptul de a prelua chestiunile de politica externa conform Constitutiei SUA, nu a discutat niciodata in mod direct arbitrajul care a decis frontiera armeano-turca. Cu toate acestea, in cursul discutarii altor chestiuni, Senatul SUA si-a exprimat pozitia in mod explicit asupra acestei sentinte cu cel putin o ocazie.

Pe 18 ianuarie 1927, Senatul respingea tratatul turco-american din 6 august 1923 din trei motive. Unul din aceste motive era ca Turcia “nu si-a indeplinit obligatiile arbitrajului lui Wilson privind Armenia”. Senatorul William H. King (D – Utah) s-a exprimat mult mai limpede intr-o declaratie oficiala facuta cu aceasta ocazie: “Evident ca ar fi nedrept si nerezonabil pentru Statele Unite sa recunoasca si sa respecte revendicarile si declaratiile lui Kemal [Atatürk] atita timp cit acesta continua sa detina controlul si suveranitatea Armeniei wilsoniene”. Votul din Senat din 1927 atesta fara nici o indoiala faptul ca arbitrajul lui Wilson era ratificat si avea putere de lege in 1927. De atunci nimic nu s-a schimbat din perspectiva juridica, astfel ca acesta ramine in vigoare pina astazi.

Pozitia structurilor civile

Cele mai importante structuri civile din Statele Unite sint partidele politice. Clauzele principale ale programelor de partid se gasesc in platformele partidelor, care sint aprobate de adunarile generale ale partidelor politice.

Partidul Democrat din SUA (cel al actualului Presedinte, Obama, si Secretar de Stat, Clinton) si-au exprimat in mod oficial pozitia fata de arbitrajul lui Wilson cu doua ocazii, in 1924 si 1928.

In programul sau din 1924, Partidul Democrat includea o clauza separata a “Aplicarii arbitrajului Presedintelui Wilson respectind Armenia” ca platforma si obiectiv. Platforma din 1928 mergea si mai departe, mentionind SUA ca stat si, conform “promisiunilor si angajamentelor” Puterilor Aliate, “Sintem in favoarea celor mai hotarite eforturi din partea Statelor Unite pentru asigurarea indeplinirii promisiunilor facute si angajamentelor luate de Statele Unite si puterile aliate fata de Armenia si poporul sau in timpul si dupa Razboiul Mondial”. Singura “promisiune si angajament” al Statelor Unite fata de Republica Armenia a fost si continua sa fie arbitrajul lui Woodrow Wilson privind frontiera dintre Armenia si Turcia.

Domnule Ministru, cu tot respectul,

Spre deosebire de actualele generatii de americani si europeni, noi ii cunoastem bine pe turci si, prin urmare, nu ne facem nici o iluzie. Cred ca si dumneavoastra ne cunoasteti bine pe noi si, prin urmare, nu trebuie, la rindul dumneavoastra, sa va faceti iluzii. Daca dumneavoastra, turcii, credeti ca printr-o demonstratie de forta fata de Armenia puteti sa-i fortati pe armeni in vreun fel, va inselati foarte tare. Istoria noastra dovedeste cotrariul.

Noi – armenii si turcii – sintem condamnati sa gasim solutii reciproc acceptabile. Asemenea solutii pot lua diverse forme, dar un lucru trebuie sa fie limpede: ele trebuie sa contribuie la stabilirea unei paci stabile in intreaga regiune, la dezvoltarea unei economii diversificate, la crearea unei atmosfere de cooperare, in acelasi timp servind si la realizarea anumitor interese ale puterilor globale si la mai marea lor implicare in chestiunile regionale. Si astfel, aceasta solutie trebuie sa fie de asa fel incit sa risipeasca preocuparile de securitate ale partii armene, odata cu asigurarea conditiilor pentru cresterea economica si dezvoltarea sutinuta a Republicii Armenia, precum si cu garantarea conservarii valorilor culturale armenesti. In acelasi timp, solutia nu trebuie sa fie impotriva intereselor de fond ale Turciei, iar propunerea trebuie sa fie atractiva pentru partea turca drept o solutie demna in circumstantele date.

Domnule Ministru, cu tot respectul,

Sintem dornici sa cooperam, dar nu luati aceasta drept un semn de slabiciune si nu ne fortati sa ridicam steagul alb al capitularii. Aceasta nu se va intimpla niciodata.

Acceptati, domnule Ministru, cele mai profunde asigurari ale consideratiei mele.

ARA PAPIAN
23 octombrie 2009

by Redactor