Redactor

SORIN ANTOHI : Cum poate fi cineva armean? [ Un exercițiu de ontologie etnică]

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

familie armenească la 1914

Pe 15 noiembrie 2022, cu ocazia primirii primului Premiu Gheorghe Asachi al Uniunii Armenilor din România, am rostit o alocuțiune cu titlul de mai sus în Aula Magna “Carmen Sylva” a Universității Tehnice „Gh. Asachi” din Iași. Am vorbit deopotrivă cu gratitudine pentru tot ce am primit în viață de la cultura armeană și de la prietenii mei armeni, precum și cu un gînd pios în memoria mamei mele, Aneta Antohi, născută Tătaru (1929-2006), și a prietenilor ei armeni din orașul meu natal, Tîrgu-Ocna. Aici public un preambul și o schiță ale unui text mai lung, care va fi inclus într-o viitoare carte a mea pe teme armenești. Articolele, prefețele/postfețele și alocuțiunile mele pe aceste teme s-au referit aproape exclusiv la cel mai tragic episod din istoria milenară (documentată, nu imaginară) a poporului armean, apogeul din 1915 al genocidului paradigmatic în care au pierit doar în 1912-1915 cam un milion și jumătate de oameni. Genocidul a fost planificat și săvîrșit de otomani/turci timp de decenii, apoi negat de descendenții lor genealogici, morali, legali, politici și simbolici pînă azi, deci deja mai mult de un secol. Dar, scriind despre tragedie și catastrofă, adică despre dublul negativ al sublimului/elecțiunii, despre moartea care învinge viața, despre neantul care absoarbe ființa, am simțit mereu nevoia să mă opresc și la ceea ce acest popor are mai înalt și mai profund, mai durabil și mai încîntător, mai visător și mai aspirațional, mai luminos și mai dătător de speranță. Mutatis mutandis, am făcut același lucru și în cazul evreilor, încercînd să văd, chiar cu gîndul la Holocaust, dar direct împotriva a ceea ce Holocaustul a urmărit și a realizat, ce a fost, ce este și care va fi locul lor în istoria universală. Acesta este, în ambele cazuri, efortul meu modest, total simpatetic și respectuos de a imagina, pe baza studiului întregului spectru al existenței fiecăruia dintre cele două popoare, un viitor pentru fiecare dintre ele și pentru omenire.

Așa am ajuns, împletindu-le cu reflecțiile altor popoare asupra lor înșile – ale românilor, germanilor, francezilor, maghiarilor, italienilor, spaniolilor, portughezilor etc. — să studiez reflecțiile armenilor asupra identității lor colective, de la cele dintîi, risipite în negura mitologică și legendară a începuturilor/etnogenezei, trecînd prin cele care s-au articulat discursiv și ideologic în era comună, prin cele care constituie un capitol cu totul traumatic al afirmării ideii naționale în imperiile multietnice (cu complicația adăugată a conflictului ireductibil între religii) și în statele naționaliste succesoare, ajungînd pînă la deconstrucția comparativă a tuturor identităților colective (și a înseși noțiunii de identitate colectivă) din ultimele decenii. Reflecțiile antice și medievale ale armenilor despre ei înșiși debutează – ca și la ceilalți pe care i-am amintit –, așa cum spuneam, în legendă și mitologie, precum și (fapt particular de mare relevanță) în codurile cultural-religios-istorice ale vechilor imperii orientale din aria de emergență a „armenității”, dar ajung încă din secolele IV-V la formele clasice ale istoriografiei, filozofiei, literaturii și teologiei greco-romano-bizantine (perfect cunoscute de cărturarii armeni „în timp real”), care consacră și coduri cultural-religios-istorice noi, dincolo de sincretisme, în primul rînd impunînd viziunea creștină despre lume. Primul stat creștin, Armenia, a început acest proces încă din 301, oficializînd un creștinism deja foarte răspîndit printre armeni. Alfabetul propriu, de prin 405, a adăugat creștinismului armean o dimensiune etnică și proto-națională specifică, facilitînd în același timp pătrunderea Cuvîntului și a Cărții în adîncurile conștiinței colective și ale imaginarului social, transfigurarea lor ca simboluri proprii. Din acele timpuri, universalismul creștin și particularismul armean nu mai pot fi ușor disociate, ceea ce impune istoricului o atenție specială atît pentru împletirea celor două, cît și pentru generarea unor fenomene fuzionale cu totul specifice. Procesul a continuat pe tot parcursul Evului Mediu, reflecțiile despre ei înșiși ale armenilor s-au apropiat asimptotic de cele ale europenilor, ajungînd după secolul XVIII să evolueze semnificativ de asemănător cu auto-narațiunile identitare premoderne și moderne care, pe tot continentul nostru, s-au construit sub impactul Luminilor și Romantismului, radicalizîndu-se în perioada interbelică în formele cultural-ideologice ale antimodernismului. Acestea din urmă, ajunse peste tot în vîrful sistemelor simbolice naționale și generînd doctrine, mișcări, instituții și chiar state naționaliste, gravitează în jurul a ceea ce eu numesc ontologie etnică (revin mai jos asupra conceptului), propunînd o versiune metafizică a identității colective perene în care categoriile esențiale/sublimate ale istoriei etno-naționale devin de fapt instrumentele ieșirii din istorie și, inevitabil, ale reintrării în mit. La unele popoare (românii sînt un exemplu spectaculos), crearea ontologiilor etnice a fost favorizată de precaritatea documentelor istorice, în special a celor produse de români în limba română. Pe un loc aproape gol, tentația unei metafizici autohtoniste era irezistibilă. La alte popoare (armenii sînt un exemplu perfect), se poate observa cum ontologiile etnice se impun mai greu și nu devin niciodată pure, fiindcă tribulațiile istorice sînt minuțios documentate, chiar dacă și ele au fost rescrise potrivit tropologiilor tuturor formelor de istorie și au fost aproape complet redefinite și apoi formatate de creștinism. Cît despre curentele deconstructiviste, iconoclaste, revizioniste din reflecțiile despre sine mai noi ale armenilor și ale altora, ele se înscriu într-un megacurent global care proclamă drept tradiție inventată, comunitate imaginată sau mitologie istorică, respingîndu-le în bloc printr-o formă sau alta de relativism ori de auto-critică extremă (care culminează în asumarea unui stigmat etnic), aproape orice formă de narațiune despre identitatea colectivă.

          Varujan Vosganian m-a anunțat pe 9 septembrie 2022, după un schimb de mesaje despre o posibilă vizită comună la Iași în noiembrie, că urma să mi se acorde cu acel prilej un premiu. Onorat și mișcat, cu toate reținerile mele cînd e vorba să primesc ceva, i-am răspuns:  “am o temă splendidă, o aplicație la armeni a micii mele teorii despre ontologiile etnice, în care mai aduc vorba și de alții (evrei, nemți, turci și desigur români); n-am scris-o, dar o tot dezvolt în cap.”

În cele ce urmează, acest (cioranian) exercițiu de admirație pentru armeni va fi doar schițat, cum am precizat în preambul, pentru a atinge un public cît mai larg. Pentru publicul specializat în teoriile identității și ale naționalismului, cadrul teoretic și comparativ al demersului meu rămîne valabil și în textul complet, pe cînd referințele cultural-istorice, în special cele la armeni, români și evrei au fost mult extinse. Iată acum problemele-cadru, pentru care dau orientările esențiale: 1. Comment peut-on être Persan? 2. Stigmatul etnic. 3. Ontologia etnică. 4. Cum poate fi cineva armean?

1.Comment peut-on être Persan?

Pe urmele lui Cioran, inspirat de el de la distanță, apoi confirmat în întîlniri de neuitat în mansarda lui pariziană (o urmă scrisă a uneia dintre ele este cartea de convorbiri Cioran, Luca Pițu, Sorin Antohi, Le Néant roumain. Un entretien/Neantul românesc. O convorbire, Polirom, 2009, eBook 2012), am explorat primele două întrebări din lista de mai sus și am avansat în cercetarea celorlalte două (punîndu-mi-o de la început pe a treia și întrezărind-o treptat pe a patra).

Astfel, în studiul meu “Cioran și stigmatul românesc” (scris în 1993 la Ann Arbor, apărut în volumul meu Civitas imaginalis. Istorie și utopie în cultura română,  Editura Litera, 1994; ediția a doua, Polirom, 1999; v. versiunea franceză în cartea mea Imaginaire culturel et réalité politique dans la Roumanie moderne. Le stigmate et l’utopie, trad. de Claude Karnoouh cu colaborarea Monei Antohi, Paris-Montréal, L’Harmattan, 1999; disponibilă ca eBook.), scriam că în (capitolul “Petite théorie du destin” al cărții sale) La Tentation d’exister (1956; dau mereu titlurile originale și prefer să traduc eu însumi pasajele pe care le citez), Cioran a pus întrebarea  “Comment peut-on être Roumain?”. El adapta astfel, scriam atunci, celebra întrebare “Comment peut-on être Persan?”, “pusă de lumea saloanelor pariziene din epoca Luminilor unui călător oriental, nobilul Rica, eroul ficțional al uneia din marile cărți datorate lui Montesquieu, Lettres persanes. La Montesquieu, interogația semnala un refuz superficial, arogant și în esență ridicol, al alterității, o închidere a spiritului prin absolutizarea normelor întîmplătoare ale unei culturi locale ce se autopercepea și se impunea altora ca universală. Sagacele aristocrat exotic, care încar­nează varianta cea mai subversivă și paradoxală a lui bon sauvage, pare menit de filozoful francez să inspire Luminilor cel puțin o umbră de îndoială în privința unor noțiuni, discursuri și valori amenințate de superbie. Rica nu face prea mare caz de întrebarea malițioasă, care în fond nici nu iese din cadrele banale ale provincialismului, ignoranței, suficienței. Nici pentru Montesquieu, în acel an 1712, reacția lui Rica nu este centrală, fiindcă miza episodului nu este psihologică (efectele violenței interogative a Celuilalt asupra sinelui), ci autocritica (divulgarea îngustimii spirituale a unui mediu reputat ca ‚luminat’).”

          Nu am intrat atunci în detaliile cărții lui Montesquieu, un roman epistolar alcătuit din corespondența fictivă a mai multor personaje imaginare (în primul rînd, eroul central, Usbek, care a trimis 66 de scrisori; prietenul său Rica a trimis 47) aflate la Paris ori în Persia în anii 1712-1720 (prima ediție a cărții este din 1721). Nu intru nici acum în detalii, dar vreau să notez că Persia și Armenia (oricum le-am desena hărțile, în orice epocă) sînt geografii simbolice și entități cultural-istorice învecinate și strîns legate, despărțite în fond relativ tîrziu – la scara istoriilor lor foarte lungi –, odată cu ascensiunea (și mai ales după impunerea) creștinismului. De fapt, creștinismul a preluat în geografia și istoria Bibliei (ca și, mai reactiv și în general implicit polemic, în teologia Cărții) elemente din vasta regiune care include deopotrivă Armeniile și Persiile succesive, astfel încît armenii au motive temeinice să se raporteze la Paradis, Potop, Noe, Ararat și alte pasaje esențiale ca la o moștenire particulară a lor care a fost universalizată de alții printr-o Carte (devenită sursa a trei Cărți rămase într-o relație girardiană de competiție mimetică) pe care ei și-au însușit-o foarte repede și au transformat-o într-o narațiune constitutivă.

În studiul meu amintit mai sus continuam astfel: „Totuși, cînd vom reciti povestea acestei întîlniri culturale paradigmatice după lectura paginilor ce urmează, vom putea observa că scena are o profunzime psihosociologică uimitoare, mai cu seamă dacă reținem că salonarzii nu adresează întrebarea de neuitat străinului abia sosit, ci străinului care încercă să-și atenueze diferența publică prin adop­tarea unor mărci exterioare mimetice: cîtă vreme Rica era îmbrăcat ca străin, în hainele baștinei, el stîrnea o curiozitate generală, dar pasageră și super­ficială; cînd personajul trece la codul vestimentar local, el rămîne neobservat pînă atunci cînd, într-un fel sau altul, francezii descoperă „impostura”, masca „dezidentificatoare”. Abia atunci apare întrebarea „Comment peut-on être Persan?”, pe un fond de iritare, incredulitate, surpriză și, în esență, respin­gere a deghizării diferenței în asemănare. Astfel, cred că ieșim din spațiul psihologic al stuporii amuzate (ilustrată mai bine de satisfacția tîmpă a celui care descoperă rezonanțele unor obscenități din limba maternă în fonemele unei limbi străine, sau de combinația acestei joase bucurii cu o observație de genul celei făcute de francezi privind frecvența terminatie în -escu a numelor românești), trecem și de faza ironiei afabile (‚Si jeune, et déjà Moldo-Valaque ?’), pentru a ajunge la o criză: respingerea încă subtilă, dar fermă, a angajării unei relații de ‚rivalitate mimetică’ (René Girard), o relație în care Celălalt amenință privilegiul nostru de a fi unici depozitari ai unei identități prestigioase și, cel putin potențial, hegemonice.”

Închei acest subcapitol semnalînd că un armean român (oricum am înțelege această combinație identitară), însuși Gheorghe Asachi, folosește frecvent sintagma Moldo-Roumain (în românește vorbea de moldoromâni), dar și pe cea concurentă, ca în titlul uneia din numeroasele publicații pe care le-a animat și produs, trimestrialul bilingv Spicuitorul moldo-valah / Le Glaneur moldo-valaque (1841-1842), plasîndu-se deci în cîmpul semantic descris de generația lui pentru a se auto-identifica etnic și, tot mai mult apoi, național. Era inevitabil: Asachi se înscrie în acest cîmp, pe planurile generațional, istoric, cultural și ideologic, între Școala Ardeleană (să nu uităm că Asachi a recuperat la Lemberg în 1869, ultimul său an de viață, manuscrisul Țiganiadei, făcîndu-l astfel posibil în circuitul culturii noastre) și pașoptiștii pe care-i detesta din toată puterea firii și opțiunii lui conservatoare. Ironia istoriei face ca fiica lui adoptivă, Hermiona, să devină soția lui Edgar Quinet și, astfel, o punte de legătură importantă pentru pașoptiștii români.

2. Stigmatul etnic

Analizele și interpetările mele din studiul deja citate au continuat cu examenul autopercepțiilor și autocriticilor formulate în mai multe culturi, cu specială privire asupra urii de sine; în fine, am legat totul de o dezvoltare personală a unei mici (pre-, para-)teorii despre stigmatul etnic, inspirată de geniala carte din 1963 a lui Erving Goffman, Stigma: Notes on the Management of Spoiled Identity. Pun mai jos alte pasaje din studiul meu, direct relevante pentru tema generală din aceste pagini, fiindcă întrebările traumatice despre propria identitate, puse de Celălalt ori inspirate sau răsturnate negativ de Celălalt, sînt una din sursele profunde ale ontologiilor entice. Și românii, și armenii, ca mulți alții – chiar etno-națiunile hegemonice, de la care te-ai aștepta numai la iubirea de sine pînă la megalomanie –, se înalță sau se prăbușesc, devin ceea ce devin și (cred că) sînt ceea ce sînt punîndu-și asemenea întrebări cardinale și răspunzînd la ele simultan pentru alții și pentru ei înșiși.

„În continuare, păstrînd linia de argumentație tocmai expusă, aș vrea să examinez ecourile identitare și mai dramatice ale acestei scene simbolice, focalizînd deci tot asupra celui întrebat și lăsînd celui ce întreabă un loc secundar, deși mereu semnificativ (în măsura în care persoana noastră e un cadeau empoisonné al Celuilalt). În același sens, mă dezinteresez de scenariul alternativ în care la întrebarea lui Montesquieu se răspunde printr-o altă întrebare, mult mai generală: ‚Cum putem fi ceea ce sîntem?’ [Paul Valéry, într-o celebră prefață la Lettres persanes]. E tot o întrebare metafizică, desigur, dar cred că în fața ei sîntem mai puțin vulnerabili (sau rămînem netulburați, dacă sîntem credincioși). În opinia mea, marea furtună identitară se stîrnește doar atunci cînd presiunea interogației inițiale nu se disipează pe suprafața genului uman, ci se concen­trează pe una din actualizările sale punctuale: tribul, etnia, națiunea — ori individul a cărui iden­titate e construită prioritar în aceste orizonturi.

La Cioran, ‚Comment peut-on être Roumain ?’ este formula sintetică a unui scandal ontologic, urmînd poate Zeitgeist-ul nostru interbelic, saturat de exerciții intelectuale prin care cîmpul istoric e transmutat în cîmp ontologic — Nae Ionescu, cel mai spectaculos operator al acestei răsturnări de planuri, precum și discipolii săi, par să fi dus la extrem o propensiune deja identificabilă la pașoptiști. Într-adevăr, Cioran nu se resemnează la a fi pur și simplu un critic sever al seriei noastre istorice și culturale: spre deosebire de relativ puținii români care își evaluează critic baștina, el nu se mulțumește cu deconstrucția ‚idolilor tribului’ — demontarea vulgatei etno-naționale, începînd cu miturile centrale, sau relativizarea prin comparatism a postulatului unicității noastre. Altminteri, el nici nu ocolește asemenea exerciții spirituale, sugerînd uneori chiar ideea că pînă și el e capabil de amor fati, dacă nostalgia originilor devine sursă de delectatio morosa. Cioran întreprinde însă mult mai mult decît (de regulă) dureroasa distanțare de falsa conștiință etno-mistică inspirată de reconstrucția antimodernă a postulatelor Aufklärung-ului (esența modelelor de tip german ale etnicității și sursa naționalismelor est-central-europene). Reprezentînd identitatea românească ‚abisală’ ca pe un flagel, ‚scepticul de serviciu’ din rue de l’Odéon oferă cea mai articulată imagine a românității ca stigmat. În consecință, vehemența diatribelor sale împotriva propriilor origini începe să se explice altfel decît prin prezumția unei rătăciri de tinerețe eternizate într-o poză post-nietzscheană (ca să nu mai vorbim de acuzația formulată de naturile mai fruste: ‚Cioran e un renegat’). Patosul interminabilei disecții cioraniene a ființei românești are ceva din ambiguitatea origi­nară a noțiunii de stigmat, care acoperă deopotrivă mărcile miraculoase ale elecțiunii divine (prin memoria simbolică a rănilor lui Cristos), atributele externe ale maladiei și handicapului, sigiliul inde­lebil al justiției pe corpul marilor delincvenți, semnul oprobriului public la adresa persoanei ieșite din ‚normalitatea’ specifică a unei comunități.

De vreo patru decenii, așa am citit mereu istoria noastră și istoriile altora. Așa o fac prin urmare și cînd citesc istoria/istoriile armenilor.

3. Ontologia etnică

Dintre toate tematizările „specificului naţional”, ontologiile etnice au mers cel mai departe în sensul construirii unei paradigme atotcuprinzătoare, autosuficiente, emancipatoare și chiar soteriologice pentru a gîndi și a (re)construi etnia-națiune ca modalitate radical singulară a condiției umane. Astfel, prin ontologiile etnice, etniei-naţiune i se atribuie un Timp, nu doar o istorie; un Spaţiu, nu doar un teritoriu; o Fiinţă, nu doar un caracter colectiv; un Logos (adică un idiom local ridicat la înălţimea limbii perfecte/primordial/sacre), nu doar o limbă.

În mai multe conferințe publice în engleză și română, în cursuri la mai multe universități și în alte intervenții, am introdus în ultimii treizeci de ani conceptul de ontologie etnică, i-am schițat istoria și l-am aplicat la lectura mai multor autori, în primul rind a unor autori români ca Blaga, Vasile Băncilă, Mircea Vulcănescu, Cioran și Noica, apoi într-un studiu de sinteză despre antimodernism, mult citat în numeroase țări, scris împreună cu eminentul meu discipol și prieten Balázs Trencsényi — “Approaching Anti-modernism”, introducere la Diana Mishkova, Marius Turda, Balázs Trencsényi, eds., Discourses of Collective Identity in Central and Southeastern Europe (1770-1945). Texts and Commentaries, Volume Four, Anti-modernism: Radical Revisions of Collective Identity, Budapest-New York: CEU Press, 2014, pp. 1-43; apărut în românește în Verso, 2014: 2-3 (119-110), pp. 21-27 și 2015: 4-5 (111-112), pp. 29-36, trad. de Ioana Șerban (revăzută de mine); există și o traducere maghiară. Citiți în contextul antimodernismului european, acești clasici ai culturii noastre și est-central-europene din secolul trecut își revelează deopotrivă genealogia intelectuală și semnificațiile profunde. Tentative paradoxale și mimetice de a crea patriotic/naționalist ceea ce este aprioric/dat/increat, ontologiile etnice constituie, odată depășită critic circularitatea lor intrinsecă, un instrument ideal de înțelegere, interpretare și analiză.

În studiul meu “Romania and the Balkans: From Geocultural Bovarism to Ethnic Ontology”, scris în vara lui 2001 și publicat în iarna lui 2002 la Viena (a fost publicat și într-un volum colectiv, dar se găsește ușor cu Google), scriam (citez din traducerea românească dată de Mona Antohi, pe care am adnotat-o substanțial, pînă la dimensiunile unui mic volum încă inedit): „Cei care au studiat naţionalismul au neglijat sau înlăturat în mod curent (ca fiind reacţionari, deliranţi, potenţial sau direct criminali) autori şi discursuri care vizează indigenizarea unor universalii ca spaţiul, timpul şi Fiinţa. Împletite de obicei cu speculaţii despre istorie, limbă, cultură, destin şi altele, asemenea eforturi complexe de a construi ceea ce eu numesc ontologii etnice au modelat şi constituit nucleul cel mai adânc atât al naţionalismelor, cât şi al canoanelor înaltei culturi. Înzestrarea etniei/naţiunii cu o ontologie proprie înseamnă emanciparea ei de sub tirania geografiei simbolice, chiar salvarea ei de sub „teroarea istoriei“, şi punerea ei într-o relaţie verticală exclusivă, protectoare cu un principiu divin sau (în versiunile seculare ale acestui mod de gândire) transcendental.

Prin indigenizarea categoriilor universale (sau universalizarea fenomenelor indigene), o ontologie etnică este construită în cele din urmă. Astfel, Fiinţa (nu doar caracterul naţional), spaţiul (nu doar teritoriul şi peisajul), timpul (nu doar istoria), discursul (nu doar limba) devin cărămizile interactive ale unei Weltanschauung idiosincratice, tenace. Tenace, fiindcă este, ca să insist asupra unui punct semnalat mai devreme, aproape de nucleul — dacă nu însuşi nucleul — multor culturi etnonaţionale. Oricine se ocupă  de o anumită ideologie naţională trebuie să fie capabil să abordeze, la nivelul de subtilitate cerut, ontologia ei etnică asociată şi, frecvent, întreg canonul înaltei culturi care o înconjoară.

Ontologia etnică românească datează din secolul al XIX-lea, când s-a dezvoltat sub influenţa romantismului; îşi atinge formele cele mai elaborate şi radicale în contextul autohtonismului interbelic de extrema dreaptă; şi este în cele din urmă codificată de filozoful Constantin Noica (1909–1987), mai ales în tratatul său de ontologie Devenirea întru fiinţă, publicat în 1981.”

Dintre diversele mele conferințe despre ontologiile etnice, aș recomanda aici trei, pe care cititorul le poate găsi ușor pe YouTube, căutînd numele meu și următoarele titluri: „The Cosmic Sentiment of Identity: Romanian Ethnic Ontologies and Their European Contexts” (NEC, București, 13 februarie 2013); „’Teoria României’. O istorie critică a ideii de specific național” (Teatrul Național „Marin Sorescu”, Craiova, 30 octombrie 2016), „Ontologiile etnice românești. De la ‚metafizicile ciobănașului’ la ‚neantul valah’” (Muzeul Municipiului București, Palatul Suțu, 23 martie 2017).

4. Cum poate fi cineva armean?

Aceasta este întrebarea la care voi încerca să răspund pe larg în textul complet, ținând seama deopotrivă de cele de mai sus și de tot ce am putut studia de și despre armeni, dar cred că am oferit deja cîteva elemente ale răspunsului. Dacă nobilul Rica era armean (eventual unul din Persia), întrebarea din titlu și subtitlu putea fi deja pusă în saloanele pariziene de la începutul secolului XVIII. Pentru români, intrați mai tîrziu în relație cu Franța, ea s-a pus la Paris cu mai bine de un secol mai tîrziu. Dar la Viena și Roma, primii studenți greco-catolici veniți la studii din Transilvania ar fi putut-o auzi deja. La Istanbul, unde românii din Valahia și Moldova erau o prezență constantă din secolul XV, nimeni nu se întreba ce-i cu ei…

Complexitatea întrebării centrale a demersului meu este formidabilă, dar nu insurmontabilă, și necesită desigur un efort colectiv, în care armenii și străinii trebuie să colaboreze strîns. De pildă, cînd se abordează chestiunea spațiului, nu doar legăturile și suprapunerile cu geografia simbolică/sacră a Bibliei (deja menționate) trebuie discutate, fiincă Muntele Ararat, simbolul suprem, era deja sacru în numeroase tradiții precreștine bine studiate; apoi, spațiul (care, insist, nu trebuie confundat cu teritoriul, dar nici complet separate de acesta) istoriei/imaginarului armenilor este unul eterogen, care include toate inserțiile vechi și noi ale unei diaspore multilocale devenite mai numeroasă decît populația care a supraviețuit în vetrele autohtone; cînd discutăm chestiunea timpului, reamintesc, trebuie să ținem seama de vastitatea documentației istorice (numai o oră, numai la Matenadaran, e de ajuns pentru a-i sugera proporțiile), ceea ce ridică probleme extrem de interesante pentru transfigurarea istoriei în timp, aproape inevitabilă în cazul popoarelor așa-zicînd fără istorie ori cu istorie/istoriografie precară și preponderent exogenă; nici chestiunea transfigurării limbii ca logos (cu logolatria asociată) nu se rezolvă simplu, fiindcă armenii, cum tot repet, au avut mai multe motive decît cele mai multe popoare să facă un cult al limbii propria ca limbă sacră/adamică/originară/perfectă și, în directă legătură, un cult al scrierii/textului/Cărții; nici transfigurarea etniei în ipostază primordială a ființei nu e la fel de ușor de expediat ca la alții, fiindcă mitologiile poporului ales, ale primilor oameni de după Potop, ale Paradisului terestru etc. se regăsesc în cultura veche a armenilor, pe baza conviețuirilor pînă la indistincție cu mai multe popoare, în special cu asiro-babilonienii, hitiții, perșii. Din toate rațiunile da mai sus, nicio discuție despre ontologiile entice și precursoarele lor armenești nu se poate realiza decît în permanentă comparație, implicită și explicită, cu echivalentele lor ebraice, uneori apărute chiar mai tîrziu, în contact cu multe din civilizațiile care au fasonat din exterior (dar totdeauna prin interiorizare) cultura și civilizația armenilor.

Mi-ar plăcea să discut despre toate acestea cu elitele academice din Armenia și din diasporele armene. Am citit atent multe din contribuțiile lor în limbi care-mi sînt accesibile, sub semnături care merg de la Ronald Grigor Suny (cu care am fost coleg acum treizeci de ani în Departamentul de Istorie de la University of Michigan) la Razmik Panossian, trecînd printr-o lungă listă de contribuții sintetice sau punctuale. O conferință internațională la București pe temele explorate succint în aceste pagini, poate cu sprijinul Uniunii Armenilor din România, al Ambasadei Republicii Armenia în România și al Fundației Gulbenkian, ar fi cadrul perfect pentru o abordare interdisciplinară, transnațională și interculturală a întrebării “Cum poate fi cineva armean?”. România, unde istoriile românilor, ale armenilor, ale evreilor și ale altora se împletesc de sute și sute de ani, ar fi un loc ideal de întîlnire.

București, ianuarie 2023

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *