“Şoaptele” au ajuns la Boston… ( sau ceva mai mult decât o recenzie)

Pătată pe la margini de cafeaua vărsată, am descoperit-o, aşteptand să fie citită, pe măsuţa lui de lângă telefon. Fiindcă lui Harry, pe numele lui adevărat Varujan Koundakjian, i se-ntâmplă uneori să verse ceaşca de cafea fără sa vrea. Păşeşte anevoie ca să ma întâmpine, cu paşi mici, precauţi  fiindcă a cam îmbătrânit de când îl cunosc, iar sănătatea lui este fragilă.  Numai numele lui sonor, ca toate numele bărbaţilor armeni, îl descrie taman pe dos. Se învoieşte să îmi împrumute cartea, cam nesigur de interesul meu pentru o asemenea lectură care, i se pare lui că i-ar privi doar pe ei, armenii, şi mă avertizează că trebuie să o ducă foarte curând la comunitatea lor armenească, fiindcă, zice el, acolo este locul ei.  “Şi nu pe noptiera unei românce”, completez eu, făcându-i cu ochiul fiindcă ştiu foarte bine că nu-i este în fire să refuze pe nimeni şi bag repede cartea-n geantă.
Acum aproape 60 de ani, când a pus el piciorul pe acest continent, americanii nu-i puteau pronunţa numele, aşa că şi-a hotărât el singur un nume de-al lor, la întâmplare, din acelea foarte scurte.  Harry. Fiindcă dacă cineva nu-ţi poate spune pe nume, cum doamne iartă-mă să facă afaceri cu tine? Aşa că “Harry” a fost un nume cu noroc, fiindcă armeanului meu nu i-a mers tocmai rău împrumutându-l.  Dar asta nu a însemnat că Harry ar fi putut uita vreodată, în vreun singur an măcar, să-şi arboreze pe casă steagul armenesc, fix in ziua de 24 aprilie…

Când am deschis cartea, am privit insistent, semnătura autorului, care dedica exemplarul pe care-l ţineam în mână, bibliotecii armenilor din Watertown, Massachusetts. Textul dedicaţiei părea a fi fost scris de altcineva, probabil de cineva mai puţin ocupat decât autorul.  În speranţa iluzorie că scrutându-i semnătura în original aş fi putut afla  mai multe despre omul care scrisese cartea, atenţia mi-a fost atrasă de caligrafia cu litere drepte, lungi şi hotărâte care se întindeau mai mult decât permitea pagina în susul şi in josul ei, coada “V”-ului spre nord iar a “G”-ului spre sud, de parcă numele “Vosganian” se pregătea să-mbrăţişeze tot pământul cu povestea lui dulce-amăruie precum gustul cafelei, “aducatoare de melancolie, ca un aer prin care n-a trecut nicio pasăre”.

De fapt povestea este formată din mai multe poveşti; chiar aşa şi spune  el, povestitorul, “Cartea Şoaptelor” este  o funie făcută din multe batiste înnodate una de alta.
Poveştile colective despre convoaiele masacrate, poveştile armenilor omorâţi de turci, bolşevici, comunişti, ori de păsările de pradă din deşert, se înnoadă toate frumos cu poveşti despre indivizi ale căror portrete se fac la modul filigranului afectiv de prim rang scriitoricesc.
Întreaga zicere care este “Cartea Şoaptelor” încântă prin trecerea faptelor povestite de pe planul simplei naraţiuni, pe acela al sublimării afective şi al privitului dincolo de ceea ce se vede cu ochiul liber. Fără îndoială, lupa povestitorului este o moştenire de la bunicul Garabet, care înţelesese că ” povestea vieţii oricărui om e alcătuită doar în parte din ceea ce trăieşte în timp real, restul, în părţi egale, fiind alcătuită din ceea ce îţi aminteşti, din lucrurile pe care le speri şi din cele de care te temi”.
La nivel de naraţiune  mi-a plăcut tare mult povestea lui Harutiun Fringhian, “regele zahărului” şi parcă nu mai puţin aceea a lui Sahag Şeitanian. Dar pe lângă ascultarea tuturor acestor şoapte  înnodate ca batistele cap la cap, mi-a plăcut cel mai mult să apuc întreaga funie astfel formată şi să încerc să mă caţăr pe ea până acolo sus, până în clopotniţa lui Arşag clopotarul, ca să pot afla “răspunsul până la capăt.”

“Cartea Şoaptelor” nu se vrea o carte de istorie, ci o carte de memorie, unde moartea, prin banalitatea ei, pare să nu fie decât un simplu detaliu căci “mai importantă decât moartea şi, deci, decat viata, e memoria”.
Am avut multe de învăţat despre moarte din “Cartea Şoaptelor”…”Niciun om nu moare dintr-o dată, ci câte puţin, treptat. Întâi corpul, pe urmă numele, pe urmă amintirile altora despre el şi, la urmă de tot, amintirile lui despre alţii.”
Astfel ar fi cu putinţă ca bătrânul Garabet, pe care am ajuns să-l port în suflet, să mai trăiască cel puţin atâta timp cât eu şi alţii ca mine, ascultători ai acestor şoapte, vom mai fi încă vii.
Atunci când moartea nu-i decât un detaliu, ea nu mai sperie: legătura copilului cu morţii neamului lui pare chiar firească,. Uneori un detaliu hazliu, atunci când ai un bunic ca Garabet, care îi învată pe ţiganii lăutari să încropească o fanfară de alămuri şi s-o pornească pe strada mare, interpretând fără greşeală Simfonia a 9-a, “pentru ca mortul, până atunci un om cu o viaţă măruntă, neobservată, să  aibă, în sfârşit, clipa  lui de glorie, odată devenit neînsufleţit.”
Vosganian îşi mai aminteşte că fiind un puşti, nu-i era frică să se joace prin cimitir, căutând castane printre morminte, căci-parafrazez-cimitirul era atât de viu, încât,dacă nucile s-ar fi strecurat adânc în crăpăturile pământului, nu s-ar fi mirat ca, de dedesubt, cineva să i le arunce înapoi.
Pe măsură ce o citeam, mă întrebam în ce limbă să fi fost scrisă versiunea originală, necitind încă nici o lămurire prealabilă în acest sens. Mi se pare o mare onoare ca aceste şoapte să fi fost scrise în limba neamului meu. O dovadă de încredere, aşa cum încrederea în ospitalitatea românească îi aşezase pe ei, armenii, pe meleagurile noastre.

Din păcate însă, Romania anilor ’50, ani ai colectivizărilor cu de-a sila şi ai naţionalizărilor, cu comunismul ei cu tot, îi va fi dezamăgit profund pe aceşti fugari căutători de pace, de spaţiu şi mai ales de viaţă.  M-am întrebat la un moment dat: negasind aproape nimic din toate acestea, nu cumva or fi rămas ei cu vreo vrăjmaşie (dealtfel justificabilă) faţă de noi românii, în urma unei asemenea dezamăgiri pentru alte generaţii sacrificate? Drept raspuns, parcă intuindu-mi întrebarea din sinea mea, povestitorul îi aduce în scenă pe Aurica Dimofte şi pe Cristea şi pe Dana lui Radu, pe românii-victime ale colectivizării forţate de la Vadu Roşca, “când au fost număraţi zece morţi, adică opt bărbaţi, o femeie şi un clopot” şi patruzeci şi opt de răniţi.  Şi mai spune cartea că după viitura din 2005, sângele acela vărsat de români în decembrie 1957 tot nu s-a spălat de printre pietre, fiindcă El, Dumnezeu, ştia prea bine că ” sângele ăla e întâi în minţile noastre”.
Nu cred că-i greşit dacă bănuiesc că pomenirea acelor români martiri într-o carte despre tragedia neamului armenesc, nu putea să fi fost făcută decât cu un singur gând. Un gând al povestitorului, gănd nemărturisit, totuşi uşor de intuit de către cititor, de această dată: armenii au împărţit şi bunele şi relele cu poporul care i-a adoptat.  Pesemne că odată cu înţelegerea şi iertarea lor, au avut şi compasiune pentru suferinţa aceluiaşi popor.  Fiindcă numai cel ce-a suferit el însuşi poate compătimi cu adevărat cu cel de-alături. Aşadar nu am perceput nici o undă de reproş ori de vrăjmăşie după toate câte au avut ei de pătimit venind să trăiască printre cei din neamul meu.  Chiar dacă strămutarea lor în ţara noastră a fost făcută cu atâtea sacrificii.  Chiar dacă nu a fost decât o amăgire că în sfârşit îşi găsiseră un spaţiu decent.  Chiar dacă au fost iarăşi sortiţi strămutărilor viabile sau nu, de data aceasta create de noul regim comunist instaurat după razboi. Ei au cunoscut puscăriile comuniste, deportările, jafurile şi abuzurile acelor ani, toate acelea însoţite din când în când de insignifiantul detaliu care se numeşte “moarte”, deși ” rănile războiului se închiseseră în ritm de jazz iar durerile amorţiseră în ritm de blues”.  Că negoţul cu cafea şi acadele nu avea ce să mai caute într-o ţară a alimentarelor şi a aprozarelor de stat, este cel mai mic neajuns la care ne-am putea gândi.

De-a lungul istoriei lor de neam, deşi oameni paşnici, armenii au tot avut neşansa invaziilor şi izgonirilor de pe propriile pământuri.
…Tot mereu martori sau victim ale războaielor, războaie dacă nu între ţări, atunci în interiorul ţărilor, armenii au învăţat resemnarea, aşteptarea, şi s-au deprins chiar şi cu moartea luată ca un detaliu al memoriei sau ca o glumă. Cineva în “Cartea Şoaptelor” întreabă la un moment dat:”Care război?”, şi i se răspunde:” păi nu e decat unul, doar că izbucneşte mereu în altă parte, ca urticaria. Cu cât te scarpini mai tare, cu atât se aprinde mai rău. Până la urmă istoria nu e decât o lungă scărpinătură.” Asta-mi aminteşte pe undeva de hazul de necaz al românului…
Aşa se face că eu şi Harry ne-am întâlnit aici, în America, având în comun amintirea aceluiaşi spaţiu lăsat în urmă, dar la timpuri diferite: el fugit la 18 ani din  portul Constanţa via Liban, eu, imigrată cu valul postmineriadei. Însă amândoi ajunşi vecini pe aceeaşi stradă americană.  Aşa se face că el e singurul de prin părţile locului la care pot să mă duc oricând am chef, fără un telefon prealabil, după cum ar cere obiceiul occidental. Cafea la ibric, sugiuc, bulgur, o tacla şi o tabla, se găsesc la el la orice oră. Fiindca nu-mi e jena sa mărturisesc că, iată, am învăţat acum trei ani să joc şi table. Joc table cu Harry.

Cred că  doar în copilărie, la bunicu’, m-am mai simţit aşa de bine ca la Harry.
De 9 martie se bucură că vin la el cu mucenici, ştie ce sunt, prima dată când i-am dus mi-a spus că le dusese dorul.  In schimb, eu tocmai am gustat  acea colivă cum o fac armenii, de care se vorbeşte in “Cartea Şoaptelor”, un fel de halva cu griş şi nuci, fiindcă Harry tocmai a îngropat-o pe mama lui acum trei luni, la o lună după ce ea împlinise 100 de ani. Mama lui fusese unul dintre puţinii supravieţuitori ai masacrelor din Anatolia pe care comunitatea armenească din zona Bostonului îi mai avea.  Acum ei mai numără doar vreo doi încă în viaţă.  Pe 24 aprilie anul trecut guvernatorul statului Massachsetts în persoană i-a invitat la State House pe cei trei. Toată comunitatea armeneasca-n păr, cu mic cu mare, a fost martora unei celebrări cu totul speciale care a durat vreo 5 ore.

Cum nu sunt critic literar, sper ca cititorul acestor rânduri născute din citirea unei superbe cărti, să nu se fi aşteptat cumva la o analiză competentă a acesteia.
Tot ce mi-am dorit scriind rândurile de faţă a fost doar să vă spun că în timp ce citeam cartea, am simţit nevoia, destul de neobişnuită pentru lecturile mele nemedicale, să-mi iau un creion şi să subliniez pasaje. Probabil din cauză că dorind să intru iluzoriu în posesia unui anume gen de frumuseţe, nevoia  de a sublinia în “Cartea Şoaptelor” a fost o încercare de a mai ţine cumva frumuseţea metaforelor pe loc, să nu plece în următoarele secunde odată ce ochii şi concentrarea se vor fi mutat pe paragraful următor.  Altă justificare nu există, dovadă că înainte de a o înapoia lui Harry, am şters cu radiera toate sublinierile.  Pasaje întregi ale acestei cărţi de călătorie prin timpuri şi spaţii necunoscute mie, mi-au părut sublimări în aburii vorbelor ale unui lichid cald şi de preţ care poate că se cheamă sângele unui popor.  Popor care a suferit neştiut de alţii în tăcere, ori numai gemând in şoaptă, popor care se mai întreabă încă şi azi, temător şi neîmpăcat “şi acum, ce se va mai întâmpla cu noi?”.
Este dureros de minunat ceea ce spune clopotarul Arşag, cum că “nimeni n-a ridicat o clopotniţă atât de înaltă, din care, uitându-te din ferestrele ei, să afli răspunsul până la capăt” !  Şi că ceea ce vede el acolo unde ceilalţi nu ajung cu privirea, îl nelinişteşte. “De aceea sunt mai neliniştit decat voi.  De aceea am ales să bat clopotul, pentru că el mi se pare nefiresc, nedrept de liniştit, atât de împăcat, în timp ce noi suntem neîmpăcaţi.”

Rândurile mele se vor un ison la dangătul clopotului lui Arşag, la unison cu toate celelalte clopote care s-au pornit cu siguranţă-n lumea-ntreagă să bată tot mai lung şi mai tare, pe măsură ce şoaptele acestei cărţi, venite de undeva de dedesubtul nostru, au pornit să facă înconjurul lumii, parcurgând nu doar distanţele dar şi constiinţele noastre.

Dr. Adriana Neagoe,

Massachusetts, USA

scrisoare primită la redacție

Stimate domn Cazazian,

Va cer iertare pentru indrazneala de a va contacta, fara macar sa ne fi cunoscut in prealabil, cu o intrebare legata de ziarul Ararat. Inca si mai rau, numele meu este Adriana Neagoe, deci nici macar nu-s armeanca…

Va scriu de peste ocean, de la Boston, unde sunt stabilita cu familia mea de peste douazeci de ani si unde profesez medicina.  Traind si lucrand aici, am ajuns sa am prieteni si pacienti armeni si astfel, prin intermediul lor, am ajuns sa cunosc  mai indeaproape cate ceva din cultura, obiceiurile si istoria lor, care ma fascineaza de catva timp.  Mai mult, am citit pentru prima data o carte scrisa de un armean, si am ramas pur si simplu uimita de frumusetea cu care a scris-o si pe care eu una nu as fi banuit-o la un om despre care stiam destul de vag ca este mai degraba procupat de politica si de cifre, nicidecum de metafora.

Asa se face ca zilele trecute am simtit nevoia sa astern pe hartie ganduri despre prietenii mei armenii, pornind de la superba carte a domnului Vosganian, pe care ei o aveau primita de la comunitatea din Bucuresti, prin nu stiu ce intamplare. Dupa ce au ascultat cu luare aminte cele ce scrisesem, au sarit cu ideea ca “draga, asta trebuie sa apara neaparat in ziarul nostru” si imediat mi-au aratat ziarul pe care il conduceti si mi-au dat ideea sa contactez redactia si sa intreb daca nu cumva ar interesa sa  trimit scriitura cu pricina si poate, in cazul in care cineva ar considera-o meritorie, sa “apara la ziar”.

Asadar astept un raspuns din partea dv si o indicatie daca, unde si cand as putea sa trimit eseul.

Cu aleasa consideratie,

Dr. Adriana Neagoe,
Boston Massachusetts

by Mihai Stepan Cazazian