SIRUNI: IORGA DESPRE GENOCID

Siruni a scris mult despre Iorga.  Numai volumul memorial închinat marelui istoric, publicat în limba armeană la Beirut, în 1972, cuprinde 462 de pagini format mare. Prezentăm astăzi cititorilor noştri un mic fragment, din Partea a III-a, Cap. VI, paragrafele 1-3, din acest volum.[1]

Red.

Cap.VI.  IORGA  ŞI  CAUZA   ARMEANĂ.

1. Cu privire la martiriul nostru.

Istoria a devenit brusc înspăimântătoare.  Au obligat-o să înscrie o nouă pagină îngrozitoare în cartea ei, în primii ani teribili a primului mare război mondial.

În acele zile, un întreg popor era sacrificat, pe pământul său natal, abandonat de toată lumea, şi lăsat în voia soartei.

Era poporul armean, care ispăşea faptul de fi rămas credincios tradiţiilor sale milenare, de a fi fost superior celor care îl înconjurau, păcatul lui de neiertat de a tinde mereu tot mai sus.

Războiul l-a aruncat în braţele fanatismului Junilor Turci iar lumea civilizată era spectator la un Mare Yeghern[2], privind de departe, unii total indiferenţi, alţii  simpatizând cu călăii.

Şi totuşi s-au ridicat şi strigăte de mânie, pe alocuri, şi au fost şi unii care s-au ridicat împotriva martiriului poporului armean.

Dintre aceştia era şi Nicolae Iorga.

Martirologia  noastră era zguduită cu adevărat. Iorga la fel. El a urmărit istoria noastră şi cunoştea dezastrele care au traversat această istorie. El cunoştea loviturile care ne-au fost aplicate de secolele trecute, şi popoarele sub călcâiul cărora a stat pământul nostru. Dar ştia de asemenea că martiriul nostru în decursul ultimei jumătăţi  de secol nu avea asemănare în istoria popoarelor, prin amploarea şi profunzimea sa.  Şi aceste măceluri, care urmăreau să extermine poporul armean, le considera ca o plagă pe fruntea omenirii.

Mânia lui venea de mai demult. Referindu-se la măcelurile hamidiene, în volumul său dedicat războaielor  balcanice, el spunea , că pentru că au ridicat problema unei patrii, armenii, au fost măcelăriţi  u numai în provincii dar şi la Bolis, chiar sub ochii diplomaţilor străini, care nici măcar nu au protestat, deoarece aveau interese. Şi apoi adăuga, regimul Junilor Turci armenii l-au salutat convinşi că perioada băilor de sânge e de domeniul trecutului, dar aceste speranţe ale lor au durat cât durează iluziile politice.[3]

Ulterior Iorga va ridica glasul lui plin de compasiune cu prilejul grozăviilor din timpul marelui război, în 1916, publicând un editorial în Neamul Românesc  nr.79, cu titlul Exterminarea armenilor în Turcia.

Folosindu-se de un autor erudit, bun cunoscător al Orientului Turcesc, Herbert Adams Gibbons, care a publicat în engleză şi franceză volumul Măcelurile recente din Armenia , spunea că acest autor nu poate fi acuzat de parţialitate deoarece scriind despre începuturile imperiului otoman el spusese că otomanii nu sunt o hoardă de sălbatici, aduşi de valul năvălirilor în părţile acestea, ci urmaţi adevăraţi ai predecesorilor lor, adică grecii, ba chiar a salutat cu simpatie pe junii turci şi perioada lor clocotitoare acordându-le un fel de credit, credit ce a durat până la 1909 când 30000 de armeni au fost măcelăriţi la Adana. După ce spune că îngrijorarea lui Adams Gibbon se îndreaptă spre armenii de bună credinţă măcelăriţi astfel, Iorga scrie că el vine acum să arate prin fapte, relatate pe un ton foarte paşnic, trei lucruri—că exterminarea armenilor în 1915 a fost executată conform unui plan special, că circa un milion de armeni au căzut victime călăilor, că un asemenea fapt este fără precedent în istoria contemporană.

Iorga, urmând în continuare faptele consemnate de Gibbons, spune că armenii au fost încorporaţi sub arme în 1914, ori au plătit o sumă pentru scutire de serviciul militar; iar în aprilie 1915, pe cei rămaşi acasă, turcii au început să-i măcelărească sub pretextul de a preîntâmpina o mişcare, omorându-i fără deosebire de vârstă sau sex, i-au scos din oraşe şi i-au sfâşiat precum nişte câini turbaţi, sub ochii prietenilor lor creştini, germanii. Alţii au fost scoşi din casele lor sau i-au ucis chiar în casele lor. Aceiaşi soartă au avut-o cei care erau înrolaţi în detaşamentele de muncă. Pe de altă parte familiile victimelor —precum ulterior şi familiile greceşti, care au dat şi ei un milion de jertfe, —au fost deportaţi spre Mesopotamia, spre a muri de foame şi sete, în timp ce sabia şi baioneta  făcea restul. Cadavrele sunt risipite pe drumuri: bătrâni, copii , femei, bolnavi stau la rînd. Apoi sosesc bandele de kurzi, precum corbii aruncându-se asupra sutelor de mii de nefericiţi ca să se desăvârşească nenorocirea.

Rezumând astfel cartea lui Gibbons,  Iorga subliniază că autorul englez consideră Germania complice la crimă, adăugând că ambasadorul ei la Bolis, Weingenheim, i-a sprijinit pe turci, în timp ce chiar şi ofiţerii germani deschideau focul asupra victimelor lor.

Iorga adeseori s-a referit la martiriul armean.

În timpul lui Abdul Hamid, căruia nu i se va ierta, şi chiar sub regimul Junilor Turci mai mult decât un milion de armeni au fost măcelăriţi în Asia Mică, în modul cel mai barbar—a scris el. —Sub pretextul că erau suspecţi, erau escortaţi de jandarmi şi în timp ce erau duşi dintr-un loc în altul, erau ucişi cu atâta sălbăticie cum nu au fost ucişi vreodată fiinţe omeneşti[4]

El spunea , de asemenea, că Niciodată un popor nu a îndurat atâta suferinţă şi atâta nedreptate şi a suportat un tratament atât de nemilos ca poporul armean.[5]

Astfel încât, Sub jugul turcesc armenii au suferit un trtatament inimaginabil de sălbatic care este pata cea mai neagră a viaţii politice contemporane.[6]

2.Momentul renaşterii.

Poporul armean, pe neaşteptate, a uluit propria sa istorie.  Nu i-a permis ca să înregistreze moartea sa.

Din ruine, lua fiinţă o nouă patrie, în faţa ochilor derutaţi si lumii.

Era momentul eroic al Sardarapatului, şi Armenia, pe care acesta urma să o creeze, în urma luptelor ei eroice legendare din anul 1918, luna mai, la nici trei ani de la marele măcel.

Cu entuziasm a salutat Iorga această renaştere în 1918. Cu titlul O nouă Armenie în editorialul din Neamul Românesc nr 171, (din 21 iunie 1919), el ura un viitor fecund armenilor, spunând că în decursul războiului poporul armean a suferit noi şi teribile persecuţii pe lângă care pălesc cele mai sângeroase persecuţii din istorie.

Nu am considerat de prisos să redăm, mai jos, acest editorial al lui Iorga, unde pe lângă mulţumirea exprimată de marele istoric, reies şi rezervele lui fundamentale, rezerve a căror răspuns urma să vină de la evenimentele ce s-au derulat ulterior.

Prin înţelegerea dintre Turcia şi Germania —tocmai în momentul în care ia naştere vechiul  Azerbaigean persan la Baku — se naşte o nouă Armenie.

Ea se va forma, spun agenţiile de presă ruseşti, de unde avem ştirea, pe baza fostelor regiuni ruseşti  Erevan, Elisabetpol şi Tiflis, având capitzala la Erevan

Este vorba deci despre un teritoriu foarte mic, începând de la poalele Caucazului, —şi se naşte întrebarea, ce rol poate juca Armenia alături de popoarele muntene care au avut parte de culturi diferite şi au scopuri diferite în ceea ce priveşte viitorul. —şi până la acea triplă graniţă care desparte Turcia, Rusia şi Iranul.

Nici măcar întreaga Armenie rusească, deoarece cetatea cea mai puternică a câmpiei Araratului, Karsul, rămâne la turci, şi altfel nici nu se putea. Trupele ruseşti vor mai  vechea cetatea romană , vechea cetate frontalieră bizantină, Erzerumul, —ceea ce semnifică cetatea romanilor[7] —principala capitală a Armeniei turceşti înainte de 1877, pe care au cucerit-o atunci ruşii cu atîtea sacrificii. Şi având în mâinile sale Karsul şi Erzerumul, precum şi Alexandropolul, care este un important centru militar, imperiul otoman, refăcut de Enver Paşa, în asemenea condiţii, şi cu astfel de scopuri, pe care le ştim prea bine pentru a ni le mai aminti aici, vor avea siguranţă militară nu numai Armenia în zonele învecinate,  care continuă să rămână încercuite, ci va controla acele văi asupra cărora se întindea suveranitatea şi slava Bagratizilor războinici a acelei Armenii, care întărită între munţi, unde rămânea inexpugnabilă, se întindea spre câmpie, spre vest, spre a ajunge până la apele Mediteranei pe ale cărei unde spre sfârşitul Evului Mediu , ultima jumătate a sec 14-lea, încă mai navigau corăbiile Micii Armenii sub pavilionul cruciaţilor latini, aflaţi sub stăpânirea casei de Lusignan.

Dincolo, Ecimiadzinul, cetatea de scaun a vechii credinţe armene şi patriarhilor armeni, îşi împarte soarta cu  Erevanul, cu care este vecin.

Nu mai vorbesc despre valoarea economică, a acelor regiuni pe care pun mâna turcii pe un preţ atât de mic, ca urmare a unei mari revoluţii sociale, apărută ca urmare a haosului unui vechi adversar care este superior din atâtea puncte de vedere, şi li se pare cî nu vor fi obligaţi să le returneze niciodată Rusiei , când aceasta se va reface în vreun fel, ori Armeniei, care ve redeveni stăpână pe destinele sale într-o altă formă, decât cea pe care o are astăzi. (…).

[2] Genocid

[3] Istoria Războaielor Balcanice, 1916, pag. 60.

[4] Patru Conferinţe, pag.40

[5] ibid. pag 14

[6] ibid. pag . 15

[7] Arz   Rum

by Bedros Horasangian