Serj Sarksian: „Noi sîntem fermi şi sînt convins că vom ajunge la recunoaşterea Republicii Karabaghul de Munte. Acesta este scopul nostru.”

Evenimentele relativ neaşteptate din luna iunie au arătat limpede un lucru: negocierile privind chestiunea Karabaghului se află într-un impas total şi cvasi-insurmontabil. În ciuda întregii agitaţii diplomatice, la orizont se conturează nu soluţia paşnică, ci spectrul războiului.

Faptele:

Profitînd de organizarea forumului economic de la Sankt Peterburg din 17-19 iunie, preşedintele rus, Dmitri Medvedev, i-a convocat încă o dată la o reuniune la vîrf tripartită pe omologii săi armean şi azer, ce a avut loc pe 17 iunie. Astfel, Rusia îşi sublinia rolul de principal arbitru regional, graţie influenţei căruia au fost organizate cele mai multe întîlniri directe între Serj Sarksian şi Ilham Aliev. Dar, după cum avea să se vadă imediat după întîlnire, şi aceasta a avut mai degrabă un rol publicitar pentru Rusia, decît unul practic. Nimeni (sau aproape nimeni) nu se aştepta la vreun rezultat concret. Cu toate acestea, tonul declaraţiilor de presă de după întîlnirile similare, inclusiv aceasta din urmă, a fost unul optimist, în care se sublinia ataşamentul preşedinţilor ţărilor în conflict faţă de soluţia paşnică, negociată.

Însă Ilham Aliev a ţinut să-i arate lumii că realitatea este cu totul alta. Oficial aflat la Sankt Peterburg pentru forumul economic, preşedintele azer s-a întors în ţară precipitat, imediat după reuniunea cu omologii săi armean şi rus, fără să mai participe la forum. La cîteva ore după aceea, cu puţin înaintea miezului nopţii de 18 spre 19 iunie, un grup de comando azer (circa 20 de oameni, potrivit surselor armene) a lansat un atac-surpriză asupra liniilor armeneşti din nordul Karabaghului, din apropierea satului Ceailu din raionul Martakert. Azerii au pătruns prin liniile de apărare armeneşti şi, în lupta de aproape ce a urmat, patru soldaţi armeni au fost ucişi (printre care un sergent), iar alţi patru răniţi. Lăsînd şi ei un mort în tranşeele armeneşti, azerii s-au retras.

Aşa a aflat toată lumea de ce s-a grăbit Ilham Aliev să se întoarcă la Baku: pentru a urmări de aproape executarea diversiunii nocturne. „Înainte de fiecare reuniune la nivel înalt autorităţile de la Baku au încercat să zădărnicească negocierile prin declaraţii provocatoare şi ameninţări cu războiul”, a spus ministrul de externe armean, Eduard Nalbandian, comentînd atacul azer şi contextul în care acesta s-a produs. „După toate probabilităţile, văzînd că nu le reuşeşte acest lucru, azerii de această dată, imediat după întîlnirea la nivel înalt tripartită din 17 iunie, au mers mai departe, trecînd la provocarea evidentă. Putem spune că, nereuşind să părăsească sala negocierilor, conducerea azeră a organizat o operaţiune de diversiune în noaptea de 18 spre 19 iunie în raionul Martakert din Karabagh. Atacul sub vălul nopţii este caracteristic Azerbaidjanului. Nu se întîmplă pentru prima oară”, a declarat Nalbandian.

Într-adevăr, nu este pentru prima oară că azerii lansează atacuri nocturne asupra poziţiilor armeneşti, dar este prima dată cînd toate ţintele lui Ilham Aliev – militare, politice şi diplomatice deopotrivă – au fost atinse. Incidentul din 18-19 iunie nu este cea mai mare ciocnire de pe linia frontului din ultimii ani. De departe cea mai sîngeroasă înfruntare a fost cea din martie 2008, imediat după agitaţia şi conflictul violent post-electoral de la Erevan, cînd azerii au atacat liniile armeneşti din Karabagh cu arme grele, iar numărul morţilor cumulat de ambele părţi a fost de cîteva ori mai mare decît acum. Atunci azerii au testat soliditatea apărării armeneşti pe care, probabil, o sperau slăbită ca urmare a haosului ce domnea la Erevan. Acum au vrut să transmită un mesaj, altfel decît verbal. Indiferent de întîlnirile pe care le-a avut cu omologul său armean, preşedintele azer a repetat într-una că nu va accepta niciodată desprinderea Karabaghului de Azerbaidjan şi că armata sa poate oricînd să recucerească regiunea armenească.

Şi iată că, prin lansarea şi deznodămîntul operaţiunii de comando din 18-19 iunie, Ilham Aliev a reuşit tot ce şi-a propus: diplomaticeşte, a arătat că nu este mulţumit de cursul negocierilor şi că nu acceptă decît soluţia sa a conflictului; politiceşte, a arătat că voinţa sa este mai importantă pentru stabilitatea regiunii decît orice mediere internaţională, iar conflictul nu este îngheţat; militar, a înregistrat un succes (chiar dacă minor) ce-i foloseşte ca probă în faţa propriului popor cum că aşa este cînd spune că armata sa este mult mai puternică decît cea armeană (că doar raportul pierderilor a fost de patru armeni la un azer). Caracterul deliberat şi scopul atacului din 18-19 iunie sînt expuse fără ascunzişuri chiar de purtătorul de cuvînt al ministerului de externe de la Baku: „Ministrul de externe al Armeniei vorbeşte despre orice, dar nu despre esenţa conflictului. Astăzi avem un conflict armat acut şi asemenea ciocniri arată că partea azeră nu se va împăca niciodată cu ocuparea teritoriilor sale”, a spus diplomatul azer, continuînd astfel: „Astăzi există posibilitatea încetării acestui gen de ciocniri armate dacă partea armeană se va aşeza la masa negocierilor şi va continua eforturile constructive în vederea aplicării principiilor documentului înnoit de la Madrid. Asemenea incidente arată că conflictul din Karabagh nu este îngheţat, cum ar fi vrut partea armeană”. Aşadar, nimic mai limpede.

Departe de a-i speria pe armeni, provocarea azeră a fost primită cu fermitate şi solidaritate naţională. Preşedintele Sarksian a fost informat la Sankt-Peterburg, prin telefon, de incidentul armat din Karabagh. „Nu avem nevoie să ne reevaluăm [poziţia la masa negocierilor], întrucît mergem foarte conştienţi la negocieri, iar scopul nostru este foarte clar. Nu ne-am abătut niciodată de la scopul nostru pentru ca, motivînd cu asemenea operaţiuni ale azerilor, să revizuim ceva”, a comentat preşedintele Sarksian de la Sankt-Peterburg proaspăta veste a atacului. Şi a conchis: „Noi sîntem fermi şi sînt convins că vom ajunge la recunoaşterea Republicii Karabaghul de Munte. Acesta este scopul nostru”. Acest ultim citat din declaraţia lui Serj Sarksian, alături de reacţia pe care atacul din 18-19 iunie a stîrnit-o în întreaga societate armenească, ne arată că, indiferent de celelalte avantaje, politice sau de imagine, pe care le-a obţinut personal preşedintele Azerbaidjanului, Ilham Aliev, din operaţiunea de comando, un lucru îi este peste puteri: să îi sperie pe armeni, să le scadă moralul. Dimpotrivă, după reacţiile venite din Karabagh, atacul azer nu a făcut decît să crească vigilenţa armatei şi hotărîrea de a face faţă unui nou război.

Pe frontul diplomatic, însă, incidentul de pe linia de contact i-a nemulţumit profund pe armeni: nimeni nu a condamnat pe faţă, direct, provocarea azeră. Deşi Erevanul a insistat că cea mai bună cale de evitare a altor ciocniri asemănătoare este aceea de a spune lucrurilor pe nume şi a-i condamna pe făptaşi, toată lumea (OSCE sau marile capitale) s-a mulţumit să-şi exprime „preocuparea” faţă de situaţia din regiune, fără să-i arate lui Ilham Aliev cartonaşul galben, aşa cum a reclamat diplomaţia armeană. Fapt ce a provocat o stare de frustrare atît la nivel oficial, cît şi în presă. Întrucît, este evident faptul că „pudoarea” diplomatică îi va încuraja pe azeri să recurgă, în viitor, la alte provocări armate.

Oricum , pentru „cei mari” incidentul din 18-19 iunie este unul neglijabil. Reuniţi la summit-ul G8 de la Toronto, pe 26 iunie preşedinţii ţărilor ce coprezidează Grupul de la Minsk al OSCE, Barack Obama, Dmitri Medvedev şi Nicolas Sarkozy, au semnat o declaraţie comună cu privire la Karabagh în care cei trei îşi reafirmă „angajamentul  de a-i sprijini pe liderii Armeniei şi Azerbaidjanului în momentul în care aceştia pun la punct principiile de bază pentru o soluţie paşnică în conflictul din Karabagh”. „Luăm act cu plăcere de etapa importantă pe care o constituie recunoaşterea de către cele două părţi a faptului că o soluţie pe termen lung trebuie să se bazeze pe principiile de la Helsinki şi pe elementele pe care le-am propus conform comunicatului nostru de la summit-ul G8 de la l’Aquila din 10 iulie 2009”. Printre aceste elemente se numără „restituirea teritoriilor din jurul Karabaghului, un statut interimar pentru Karabagh cu garantarea securităţii şi o guvernare independentă”, precum şi „dreptul de revenire a tuturor refugiaţilor şi persoanelor deplasate”.

„Preşedinţii Armeniei şi Azerbaidjanului trebuie să facă următorul pas şi să încheie lucrul asupra principiilor de bază pentru a permite începerea elaborării unui acord de pace”, mai spune comunicatul ruso-franco-american. Aşadar, politica mare nu se împiedică de cîteva morţi mărunte.

Vartan MARTAIAN

by Vartan Martaian