SCRISOARE PRIETENULUI MEU TURC

În 2015 se vor împlini 100 de ani de la una din cele mai ruşinoase pagini din istoria omenirii, primul genocid al secolului XX. În 1915, Turcia otomană i-a deportat pe armeni din patria lor istorică, iar apoi, pe drumul exilului, a exterminat 1,5 milioane dintre aceştia. Genocidul Armean a fost deja recunoscut şi condamnat de peste douăzeci de state, printre care Rusia, Franţa, Grecia sau Argentina. În cîteva state europene negarea genocidului este sancţionată penal. Procesul condamnării genocidului continuă, însă Republica Turcia duce înainte, cu obstinaţie, o politică de negare a Genocidului Armean.

Această scrisoare deschisă, ce apare astăzi în traducere în zeci de publicaţii din lume, este apelul scriitorului armean adresat societăţii turce, un apel pentru depăşirea tabuurilor politice şi renunţarea la stereotipul negării.

Ne-am cunoscut din întîmplare, la un festival literar internaţional. Conversînd am aflat unul despre celălalt: tu eşti scriitor turc, iar eu armean. Atunci (precum şi în întîlnirile noastre ulterioare) nu am apucat să spun prea multe, dar cuvintele nespuse îmi stau ca un nod în gît. Aşadar scriu această scrisoare ca pe o mărturisire şi invitaţie la dialog. Scriu ca să scutur ura dictată de memorie, să şterg şi să arunc la coş tiparul de a vedea în orice turc un duşman al poporului meu, ce nu ne părăseşte de circa 100 de ani… Este exact perioada de cînd trăim prezentul prin trecut, dar trebuie să avem deschiderea ca măcar viitorul să-l eliberăm de coşmarul trecutului.

Ştii deja că mă numesc Ananian. Numele meu, etimologic vorbind, ar fi an-Ani-ian, adică “cel ce a pierdut Ani-ul”, armeanul “fără de Ani”. În 1319, din cauza marelui cutremur ce a devastat Ani, cea de a 11-a capitală a Armeniei, înaintaşii mei şi-au părăsit leagănul strămoşesc, au lăsat magnificul oraş al celor o mie şi una de biserici şi s-au refugiat în satul Kuhp din nord-estul Armeniei. Arborele meu genealogic se trage din vlăstarul princiar al Bagratizilor armeni, întinzîndu-se pînă la nepoţica mea de un an, Ani, şi cu orice ocazie îmi caut, cu binoclul la ochi, ruinele casei strămoşeşti, printre sîrmele ghimpate ale impenetrabilei graniţe armeano-turce. Şi, de fiecare dată, mă uit cu invidie la păstorul kurd lipsit de griji şi la turma sa de mioare adunate în umbra zidurilor oraşului în ruină…

Nu, nu m-ai înţeles bine, acesta este doar fumul nostalgiei mocnite din gena mea naţională, acea formulare de “force majeure” din franceză, şi nu cauza naţională ce de nouă decenii deja agită sufletele a 1,5 milioane de victime ale Genocidului Armean (ce acum, prin spor natural, ar fi depăşit pragul de 5 milioane) şi a tot atîţia urmaşi ai exilaţilor în întreaga lume, cauză ce îşi aşteaptă soluţia justă.

De dragul lui Dumnezeu, numai să nu repeţi şi tu refrenul oficial turcesc: chipurile, că în 1915-1923 nu a fost comis un genocid al armenilor, ci doar masacre regretabile… şi că (cinism nedisimulat), profitînd de haosul din primul război mondial, armenii au fost cei ce i-au masacrat pe turcii “fără apărare”… şi că descoperirea adevărului trebuie lăsată în seama judecăţii comisie istoricilor.

Istoria a dat demult deja un verdict: tone de documente, mărturii cutremurătoare ale martorilor oculari armeni şi străini, documente filmate, clădiri confiscate şi ruinate, pămînturi pustiite, biserici transformate în moschei…

Pe vizitatorii din deşertul sirian Der-Zor şi astăzi îi orbeşte fosforul scheletelor deportaţilor armeni rămaşi fără mormînt…

Omenirea ştie demult adevărul de netăgăduit, şi Erdogan îl ştie, şi Obama, sînt sigur că şi tu îl ştii. Şi secretarul de stat american, doamna Clinton, îl ştie, chiar dacă din “citadela democraţiei” de la Casa Albă formulează standarde duble, mărturisind într-un moment de sinceritate: „Din păcate, în diplomaţie interesele de stat sînt deseori mai importante decît adevărul”.

Şi Congresul american îl ştie, chiar dacă de fiecare dată parcă joacă arşice, ţinînd cu răsuflarea tăiată un întreg popor prin negoţul politic imoral ce-l face pe tema introducerii sau nu pe ordinea de zi a chestiunii Genocidului Armean… Un joc cu duble, triple, multiple feţe…

Se întrerupe oare tradiţia farsei şi a mascaradei atunci cînd, pentru a arunca praf în ochii lumii, la Van se restaurează biserica Sfînta Cruce de pe insula Ahtamar, fără cruce şi fără liturghie, iar în paralel în catedrala din Ani se oficiază un namaz ? O adevărată batjocură la adresa primei ţări ce a adoptat creştinismul ca religie de stat în anul 301. E timpul ca astăzi să le spunem lucrurilor pe nume, e timpul nu să citim sfaturi moralizatoare, ci să trăim după principii morale. Tocmai această viziune a stat la baza Convenţiei pentru Prevenirea şi Pedepsirea Crimelor de Genocid a Adunării Generale a ONU (1948), pe care şi-a pus semnătura şi Republica Turcia şi care parcă a fost elaborată după exemplul Genocidului Armean.

Dar motivul pentru care scriu această scrisoare nu sînt nicidecum adevărurile din enciclopedii, pe care oricum le ştii. Cînd, cu luni în urmă, ai vizitat Erevanul la invitaţia mea, ai întrebat: “Cît de adînc stă ura în sufletul armeanului, oare este posibil ca în civilizatul secol 21 să ştergeţi tragedia trecutului, acum cînd aveţi deja o ţară independentă şi o capitală atît de frumoasă?”. Şi cît de consonantă era întrebarea ta cu uimirea corespondentului cotidianului turcesc Hürriyet: “Cum să înţelegi faptul că muntele Ararat este pe teritoriul unei alte ţări, dar aproape toate poemele armeneşti îl proslăvesc ca pe măreţul munte al armenilor…?” Eu i-am răspuns aşa: “Araratul este în fiinţa noastră, probabil este chiar fiinţa noastră, pe care nimeni nu ne-o poate lua. Araratul este memoria identităţii şi simbolul renaşterii noastre. În fond, nici luna nu este a voastră, dar stă pe drapelul turc…”

Eu ştiu un adevăr incontestabil ce se transmite din generaţie în generaţie. Îl ştiu pe dinafară, cum ştiu străvechiul alfabet al lui Mesrop (inventatorul alfabetului armean, în anul 405). Îl ştiu toţi armenii, de la simplul ţăran pînă la preşedintele ţării: Genocidul nu are un termen de valabilitate, aşa cum nici memoria durerii noastre naţionale nu poate apune. Voi acum veniţi şi ne îndemnaţi să uităm trecutul?

Cum să uităm caravanele exilului şi 1,5 milioane de victime nevinovate, ai căror urmaşi nu-şi pierd speranţa şi credinţa revenirii în patria strămoşească?

Să uităm noaptea Sfîntului Bartolomeu din 24 aprilie 1915, cînd cu o lovitură de secure xenofobă a fost decapitată crema intelectualităţii armene occidentale, Siamanto, Daniel Varujan, Ruben Sevak…?

Să uităm cîntecul de jelanie „Golgota armenilor” (1924) al părintelui Grigoris Balakian, martor al masacrelor, al cărui titlu spune deja totul?

Să uităm de compasiunea şi bunăvoinţa poporului arab ce le-a oferit refugiu rămăşiţelor deportaţilor armeni, împărţindu-şi bucata de pîine cu semenii săi străini?

Să-l uităm pe marele filantrop norvegian Fridtjof Nansen, prin a cărui strădanie Liga Naţiunilor a hotărît (în 1924) acordarea “paşapoartelor Nansen” (adică de cetăţean al lumii) pentru 320 de mii de armeni scăpaţi din Genocid ce pribegeau ca apatrizi prin diverse ţări?

Să uităm romanul „Cele patruzeci de zile de pe Musa Dagh” (1934) al scriitorului austriac Franz Werfel, despre autoapărarea disperată, dar eroică a populaţiei armeneşti împotriva armatei turceşti…?

Să uităm auto-justificarea cinică a lui Adolf Hitler privind genocidul evreilor: „Cine mai vorbeşte astăzi de anihilarea armenilor?” (1938)…?

Ce să mai enumăr…?

Îmi amintesc cum, cînd eram mic şi tuşeam, bunica mea Anuş, care era întruchiparea bunătăţii şi compasiunii, îmi spunea de îndată: “Sănătate, băiatul turcului să tuşească”. Într-o bună zi am întrebat-o: „Ce ne-a făcut nouă băiatul turcului de-l blestemi mereu, că nu-l cunoaştem?” Bunica mea, o armeancă orientală ce nu văzuse Genocidul, a plecat privirea, tăcută. Dar, cînd i-a dat (pentru a cîta oară) pîine lui Mihran milogul, pribeagul din Trabizonda, mi-a povestit odioasa întîmplare. Mihran era atît de slab, încît pînă şi numele i-l subţiaseră, zicîndu-i Mran. El cunoscuse toate ingredientele iadului genocidar: în 1915, în faţa sa, cu topoare şi furci îi ciopîrţiseră cei şase copii, nevasta i-o omorîseră cu baioneta, trăseseră asupra lui, îi jefuiseră şi incendiaseră casa… Vecinul kurd l-a ascuns în hambar pe grav rănitul Mihran, l-a îngrijit, iar la vară l-a dus pînă la păşunile alpine, salvîndu-i viaţa.

Şi acum, după zeci de ani, chipul numai piele şi os al lui Mran îmi bîntuie somnul, cu traista-i de cerşetor cu nelipsita urna funerară în care avea un pumn din cenuşa căminului ars, cu graiul său dezrădăcinat pe buze: “Îmi dei niţică pîne?”. Pe chipu-i ridat se scurgeau lacrimile, iar odată cu el plîngea în hohote chiar dispăruta Mare a Vanului.

Dacă şi-ar fi putut alege vecinul, poporul meu şi-ar fi adunat avutul, valorile ce le-a dat civilizaţiei universale, şi ar fi plecat unde ar fi văzut cu ochii. Dar ţara nu-i o casă pe care să o poţi schimba cînd vrei.

Dacă aţi fi ştiut ce suferinţă înseamnă să vezi în fiecare dimineaţă, ca o rană deschisă, Araratul, şi să-ţi aminteşti, să-ţi aminteşti… Probabil că demult aţi fi demolat cu buldozerele şi aţi fi strămutat cu tărgile muntele biblic, făcîndu-l una cu pămîntul…

Dacă…

Dar istoria nu tolerează modul condiţional.

Recent, pe un site turcesc, un activist pentru drepturile omului a făcut o observaţie interesantă despre motivul pentru care Genocidul Armean este încă un tabu politic. Că doar Turcia contemporană, prin întemeietorul noii republici, Kemal Atatürk, nu poartă răspunderea crimei comise de Junii Turci în timpul Imperiului Otoman. Într-adevăr, de ce…?

Acesta enumeră trei motive care leagă, prin cordon ombilical, Turcia de la începutul secolului trecut de cea din zilele noastre. Primul este planul “Turcia pentru turci”, prin care Anatolia a fost curăţată de armeni, greci, evrei şi de alte elemente creştine. Potrivit acestuia, pe aceste teritorii în ultimii 96 de ani au fost comise 10 genociduri (dintre care 4 pe seama kurzilor), cel mai generalizat şi organizat fiind Genocidul Armean. Al doilea motiv se leagă de războiul de eliberare care, pe lîngă ajutorul în arme şi bani oferit de liderul bolşevicilor ruşi, Lenin, a folosit ca sursă de finanţare şi bunurile confiscate ale armenilor. Şi, în fine, al treilea motiv ar fi acela că autorii Genocidului Armean, ce aveau mîinile mînjite cu sînge nevinovat, s-au regăsit pe listele cadrelor guvernamentale şi diplomatice ale noii republici. Iată de ce astăzi Turcia zădărniceşte toate încercările de soluţionare a chestiunii.

Acest lucru nu eu îl spun, ci îl spune un intelectual turc imparţial, adăugînd că statul turc are doar o ieşire din întunecata fundătură negaţionistă: să se bizuie pe lumina penitenţei. Altfel, îşi va pierde raţiunea de fiecare dată la auzul sintagmei Genocidul Armean. Iar un stat iraţional, cu sloganurile sale pseudo-democratice, oricît ar bate şi cu mîinile şi cu picioarele la poarta Uniunii Europene, nu trebuie să fie primit vreodată.

Germanii au avut curajul să recunoască Holocaustul, după 70 de ani şi ruşii au admis crima de la Katin. Este rîndul vostru acum. Aşadar, nu întîrziaţi ratificarea protocoalelor armeano-turce, al căror iniţiator este preşedintele Armeniei, Serj Sarksian.

Dar să lăsăm politica în seama politologilor şi a oamenilor de stat. Noi sîntem scriitori, iar datoria noastră este să ajutăm societăţile, prin scris şi prin cuvînt, să se cunoască reciproc, să convingem că acceptarea Genocidului nu va arunca o umbră asupra naţiunii turce, ci dimpotrivă, o va înălţa. Cîtă vreme în fiecare dintre noi nu a avut loc un Nürnberg al Genocidului Armean, prin falsificare sau trecere sub tăcere devenim părtaşi ai crimei.

La lansarea cărţii tale ai vorbit foarte frumos despre depăşirea pragurilor. Ai spus că există praguri între ţări şi popoare, praguri ce ar trebui să fie nu obstacole, ci trecători. Graniţa armeano-turcă este încă închisă, iar tu ai pierdut mult timp venind de la Ankara la Erevan, deşi ai fi vrut să vii cu un zbor direct, pe drumul ce duce “de la inimă la inimă”, drumul cel mult cîntat în baladele populare armeneşti şi turceşti. Uneori, ai spus, pragurile sînt în flăcări, iar dacă ezitarea de a trece pragul va dura prea mult, atunci suferinţa înstrăinării se poate transforma în boală.

Dar vai, pentru trecerea pragului este nevoie de o uşă deschisă, însă voi aţi închis toate uşile în faţa sufletului, în faţa căminului, în faţa ţării…

Un lucru este adevărat: dacă mîine ar recunoaşte Genocidul şi Statele Unite, şi celelalte ţări ce se prefac a fi surde şi mute, armenii şi turcii s-ar aşeza la masa negocierilor, iar dreptul la ultimul cuvînt i-ar aparţine chiar societăţii turce.

Din fericire, zidul impenetrabil al negaţionismului se fisurează deja. Genocidul a fost recunoscut în mod public de laureatul premiului Nobel pentru literatură, Orhan Pamuk, de renumitul istoric Taner Akçam, de publicistul şi editorul Ragip Zarakolu, precum şi de alte sute de personalităţi curajoase ce nu vor să trăiască în fals şi minciună.

Asasinarea lui Hrant Dink a cutremurat lumea (cît de multe s-au schimbat de pe vremea lui Mihran pribeagul?), iar în ziua înhumării sale au luat naştere acţiunea civică şi sloganul „Eu sînt Hrant, eu sînt armean”. În 2010, la una din gările din Istanbul (de unde, în 1915, a început deportarea intelectualilor armeni), a avut loc o manifestaţie de protest şi o ceremonie de aprindere a lumînărilor. Iar recent, intelectualitatea turcă a lansat o strîngere de semnături în favoarea recunoaşterii Genocidului.

Dialogul a început deja, iar condamnarea crimei are nevoie de vocea puternică a societăţii.

Şi de încă o voce.

A ta.

În numele adevărului istoric.

În numele celor ce nu-şi vor spurca limba cu blesteme.

În numele celor ce vor veni să preia povara Istoriei şi provocările Viitorului, cu mîinile curate şi conştiinţa curată.

În numele copiilor noştri pe care îi încălzeşte acelaşi soare, indiferent de naţionalitate, culoare a pielii, grai sau opţiune morală.

LEVON ANANIAN

Preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Armenia

by Vartan Martaian