Scris în şoaptă Cartea Şoaptelor a apărut în ebraică !

Găsesc de cuvinţă să atrag atenţia distinşilor mei cititori că Any Shilon a terminat traducerea mult lăudatului şi premiatului roman al lui Vosganian Varujan „Cartea Şoaptelor” a apărut în librării în Israel sub redactarea lui Anita Peri Sela şi în Editura „Kibutz Meuhad – Sifriat Hapoalim.

În urmă cu doi ani, atunci când a apărut cartea în România, Riri Sylvia Manor e cea care a adus imediat cartea la Editură, a explicat valoarea excepţională a cărţii, a pus pe loc în contact telefonic pe directorii editurii cu Domnul Varujan şi astfel în aceeaşi zi au căzut de acord pentru drepturile de autor şi pentru traducerea şi răspândirea cărţii în Israel.

Interesant că editura a ţinut să menţioneze pe pagina a doua a cărţii acest fapt: că Riri Sylvia Manor a adus cartae la editură.

Mai târziu editura a cerut şi a primit sprijinul material al ICR în scopul acoperirii parţiale a cheltuielilor pentru traducere şi editare.

Acest roman de excepţie este considerat de mulţi ca cea mai bună carte apărută în România în ultimii 20 de ani.

Iar apariţia sa în ebraică este o ocazie pentru copiii şi nepoţii celor originari din România să citească şi să se poate mândri cu înaltul nivel de cultură al ţării de origine a familiei lor.

„Cartea Şoaptelor” în ebraică poate deveni un cadou recomandat pentru generaţia a doua şi a treia de români în Israel.

Dar să lăsăm articolul lui Riri Sylvia Manor să ne convingă.

Doina Meiseles

„La pomul nelăudat să te duci cu sacul” – aş parafraza eu bine cunoscutul proverb românesc, ştiind cât de puţin se aştepta lumea literară românească ca tocmai Domnul Varujan Vosganian să scrie nu numai cel mai bun roman al anului – aici şi acum -, dar, după părerea mea, şi  dintre cele mai puternice şi valoroase creaţii literare pe plan mondial din ultimii ani.
Realitatea este că, la început, cei care luau în mână volumul cădeau pradă ideilor preconcepute şi îşi spuneau banalităţi (e vorba de un om cu totul şi cu totul remarcabil, reuşit, Senator, doi ani ministru de Finanţe, economist de vază, matematician, orator strălucit, intelectual rafinat, preşedinte al Uniunii Armenilor din România şi vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor, el a scris şi poezii, iar acum, iată, a scris şi primul său roman – O.K. – Domnul Vosganian a scris un roman…) – toate acestea până la prima fraza a cărţii. Atunci, fiecare cititor se freacă la ochi.

E de necrezut… Eşti captivat de la prima frază, pui diagnosticul pe cât de surprinzător pe atât de exact: e vorba de o carte clasică de zile mari. Şoaptele Domnului Vosganian se transformă într-un magnet irezistibil care – indiferent de gradul tău de cultură şi de apartenenţă politico-literară sau de neapartenenţa politico-literară – te atrage şi te ţintuieşte lângă aroma paginilor.

Sângerezi alături de învinşi, eşti fugărit şi fugi alături de ei, înţelept ca ei, armean ca ei. Dar nu mori. Dovadă: cartea.
Cum reuşeşte Domnul Vosganian să îţi descrie toate lucrurile abominabile care s-au petrecut şi, în acelaşi timp, să îţi înalţe ochii tăi de cititor înspre valorile umane în care trebuie – întotdeauna şi cu toate acestea – să mai credem încă?
Cum reuşeşte Domnul Vosganian această vorbire universal valabilă – de la suflet la suflet? Şi încă, într-un secol în care au existat şi încă mai tropăie rinocerii, imortalizaţi de un alt mare român, pe nume Eugen Ionescu.
Fără încercări de moralizare, fără patos, fără acte de acuzare tsunamice – autorul permite faptelor să vorbească şi devine cu atât mai credibil, mai convingător, mai dezvăluitor al insesizabilului care e prezent în fiecare dintre noi. Ne face – descriind această saga a poporului armean – să ne gândim la experienţele noastre, la durerile noastre, la viaţa petrecută adesea ca învinşi în această plimbare fără scut şi fără zale prin sângerosul secol douăzeci. Învinşi, dar supravieţuind şi reînviind din şi peste cenuşa oamenilor, a oraşelor, a lagărelor. Reînviind ca să spunem mai departe mesajul nostru: noi suntem, am rămas, trebuie să rămânem oameni. Mesaj care va rămâne poate integru. În ciuda celor care s-au petrecut şi poate tocmai de aceea. „Noi nu ne deosebim prin ceea ce suntem, ci prin morţii pe care fiecare îi plânge”, a spus bunicul Garabet care a devenit şi al nostru. Bunicul Garabet din Focşani care mai spunea şi că, dintre toate gusturile, cel mai bun e gustul vântului, bunicul care credea că atât cât trăeşti eşti nemuritor. Şi care a asemuit covoarele armeneşti cu Biblia – „găseşti totul în ele, de la începuturi şi până azi”, el având o viziune aproape kantiană despre lume: acoperişul deasupra capului, altarul în faţa ochilor şi covorul moale sub picioare”. De fapt, din „Cartea şoaptelor” s-ar putea separa încă o carte dedicată numai perlelor spuse cu o nonşalantă înţelepciune de către bunicul Garabet, înţelepciune care pare a fi sedimentată şi din experienţă zilelor de acum. „Nu te grăbi – spunea el. Rareori cel care pare că a învins e adevăratul învingător, iar istoria au făcut-o învinşii, nu învingătorii. A învinge e, până la urmă, un fel de a ieşi din istorie”. Tocmai de aceea bunicul Garabet socotea că cei care fac istoria cu adevărat nu sunt generalii, ci poeţii, iar „adevăratele bătălii nu trebuiesc căutate sub copitele cailor”.
„Biruinţa – spunea celălalt bunic, Setrak din Craiova – nu e puterea de a vărsa sângele altora – asta e, mai degrabă, nepăsare sau ură -, ci puterea de a-ţi vărsa propiul tău sânge”.
Orice mare prozator este, înainte de toate, poet şi am putea spune că din fiecare fibră a romanului lui Varujan Vosganian tâşnesc metaforele ca vinul din amfore… Cu economie de cuvinte, dar prin alegerea lor desăvârştă, se creează mereu de-a lungul paginilor o situaţie emoţională de înalt voltaj. Te simţi electrocutat, atins, de parcă ai fi protagonist şi nu cititor.

Când bunicului ameninţat de o santinelă rusă, i se dă drumul şi i se arată cu arma să o ia în lungul strazii, autorul scrie o singură frază: „Nimeni nu poate spune că ştie cu adevărat ce este tăcerea dacă nu aude, în spate, ţăcănitul armei cum se încarcă”.

Ce imagine a situaţiei, pe cât de concretă pe atât de nedulceag poetică, tulburătoare şi, totodată laconică.
Iar în alt loc, se descrie puşcăria ca ceva care nu vine şi trece, ci e ca „o umezeală care o dată ce te-a pătruns, îţi intră în oase, o porţi pe dinăuntru”.

Poate reuşita imprimării acestei cărţi în suflet izvorăşte tocmai din abundenţa de imagini poetice căci „Sufletul nu gândeşte niciodată în absenţa unei imagini”, ne învaţă, încă în vremea sa, Aristotel.

După depănarea amintirilor din casele aş spune buniceşti (nu aflăm ceva despre casa părintească) autorul redesfăşoară, – în faţa ochilor tăi de cititor – martor ocular virtual – epopeea poporului armean, supravieţuirea cu atâtea răni deschise. „Dar – scrie Vosganian – fiecare rană deschisă e un început de drum sau un drum părăsit. Pe măsură ce te lecuieşti te vatămi.”

Iar morţii? „Morţii se mutaseră în fotografiile de pe policioară” sau „Fotografia devenea scuza celor care, în acel secol prea grăbit, plecaseră fără să apuce să-şi ia rămas bun.”

Cândva, în alte secole şi lumi, Dante, ghidat de Virgiliu, ne-a descris tristele încăperi ale unui infern plăsmuit prin imaginaţia sa de poet…

În zilele noastre, Varujan ne ghidează printr-un infern real dezlănţuit contra poporului său pe la începutul secolului douăzeci, infern pe care îl reclădeşte minuţios bazat pe documente şi îl simte bazat pe intuiţia sa de poet şi scriitor.

„Cea mai adevărată dintre vieţile pe care le port, ca un mănunchi de şerpi înnodat la un capăt, e viaţa netrăită.” Fiecare personaj din „Cartea şoaptelor” este un caz particular care a existat şi care e resuscitat şi expus nouă, cititorilor. Varujan, nefiind contemporan perioadei, nu a putut trăi viaţa lor. Dar fiecare personaj pe care l-a descris împreună cu alţii şi alţii descrişi şi reînviaţi – cu datinile lor, cu visele lor, cu istoria care îi fugăreşte din urmă – alcătuiesc parcă un mănunchi de oameni legaţi între ei şi brodaţi pe canavaua imensă a catastrofei umane provocate de alţi oameni care îi vedeau numai ca pe nişte cifre globale ce trebuie anihilate. Masa compusă din „Ei” care trebuie şterşi de pe faţa pământului de către îndreptăţiţii „NOI”.

Unul din marile merite ale Cărţii şoaptelor este că ne poartă şi pe noi ore întregi desculţi, pe traseul acelei noi Via Dolorosa împreună cu fiii unui Dumnezeu care nu ocroteşte sau nu mai locuieşte în ceruri de mult.

Dar Varujan nici măcar nu se uită înapoi cu mânie – el este acolo şi ne ia cu el. E clar că, născuţi în alt loc, în alt timp – puteam fi noi acei armeni.

„Mai importantă decât moartea este memoria”, mărturiseşte autorul.

„Toate mijloacele folosite pentru uciderea armenilor pe drumurile Anatoliei au fost utilizate mai târziu de nazişti împotriva evreilor. Atâta doar că în lagărele naziste deţinuţii purtau numere… Morţii rămaşi în urma acţiunii de nimicire a poporului armean nu sunt mai mulţi, dacă între crime de asemenea amploare se pot face comparaţii de acest fel, dar sunt mai nenumăraţi.”

Ceea ce m-a uluit – căci nu ştiam înainte de a citi cartea – este faptul că la armeni generaţia rămasă în viaţă după genocid şi chiar urmaşii lor nu vorbeau, nu povesteau niciodată despre grozăviile văzute şi trăite în Anatolia. Mureau şi amintirile erau şi ele înmormântate. Iar generaţia a treia îşi dădea seama că nu ştie nimic, niciun amănunt despre genocidul din care au scăpat părinţii sau bunicii. M-a uluit acest fapt, pentru că şi în Israel, unde au trăit şi mai sunt în viaţă unii dintre supravieţuitorii lagărelor de exterminare naziste, majoritatea supravieţuitorilor nu povestesc nimic copiiilor lor, nepoţilor lor. Tac. Traumă care continuă toată viaţa? Sentiment de vinovăţie că au permis să li se întâmple? Ruşine?

Marele scriitor israelian David Grosman, invitatul de onoare al Festivalului de literatură de la Berlin din 2007, a dedicat o mare parte din conferinţa sa acestui fenomen. Interesant că a folosit tot cuvântul „şoapte” atunci când explica de ce nu a vrut să răspundă la întrebarea băieţelului său: „Ce au făcut naziştii?” „Nu am vrut să îi spun” – admite Grosman… Eu, care am crescut în interiorul tăcerii şi al ăoaptelor fragmentate care mă umpleau de spaime şi coşmare, eu care scrisesem o carte despre un băiat care aproape că şi-a pierdut minţile din cauza tăcerii părinţilor săi, eu – spune Grosman – mi-am înţeles deodată părinţii şi prietenii lor care au ales calea tăcerii. Am simţit că dacă îi spun chiar pe departe ce a fost acolo – atunci ceva din puritatea sa de copil va fi poluat, că din clipa în care posibilitatea unei astfel de cruzimi va fi formulată în conştiinţa sa inocentă de copil, el nu va mai fi niciodată acelaşi copil, el nu va mai fi de fapt copil!”  Nu e nicio îndoială de asemănarea între tăcerea şi şoaptele fragmentate în care a crescut David Grosman în Israel şi şoaptele din cartea lui Varujan Vosganian.

După cum un pictor amestecă mai multe culori ca să primească efectul unei nuanţe unice, mai apropiată de realitatea naturii decât ar fi fost fiecare culoare în parte, autorul cărţii ţoaptelor ia cifrele şi datele istorice şi portretele personajelo5r şi ne apropie de veridicitate.

Cât de uşor ar fi fost pentru un autor obişnuit să îşi alunece romanul acesta în capcana plictisului (înşirând datele exacte riguros documentate) sau în capcana sentimentalist-moralistă de tip siropos şi deja vu.

Dar Varujan Vosganian nu e un autor obişnuit, el a ştiut să navigheze cu eleganţă şi iscusinţă între Scilla documentării riguros ştiinţifice şi Carribda creativităţii literare per se. O astfel de cizelată îmbinare a materialului documentar şi emotiv se poate obţine însă numai după foarte multă muncă şi în acest punct nu sunt deloc de acord cu unul din criticii publicaţi care a susţinut că lui V. V. „îi reuşeşte totul în viaţă inclusive scrisul şi asta încă fără pic de efort, fără să se consacre literaturii în mod exclusiv” (Antonio Patraş, Ramuri 10, 2009). Însă această carte a şoaptelor ca să se prezinte aşa cum a ieşit din tipar a necesitat, fără nicio umbră de îndoială, ani de zile de muncă şi faptul că nu era singura preocupare a autorului nu e deloc relevant. Mulţi se dedică exclusiv scrisului şi nu toţi scriu lucrări de valoare.

Trebuie totuşi să menţionez că în mod particular această carte a trezit în mine şi ecouri personale. Dacă am iubit de mic copil literatura română şi dacă am devenit de atunci devotată scrisului şi cititului datorez aceasta la doi oameni: unul este bunicul meu Hermann din Craiova – ca şi bunicul Setrak – şi al doilea este profesorul meu de limbă română de la Institutul Moteanu de pe calea Victoriei pe care îl chema Garabet, ca pe celălalt bunic al Domnului Varujan.

„E o mare responsabilitate să trăieşti pe pământul acesta mai mult decât Iisus Christos, spunea bunicul. Trebuie să ai argumente puternice să te încumeţi să faci asta.”

Oare noi le avem? – ne întreabă Cartea şoaptelor care strigă la cer… în şoaptă.

Riri Sylvia Manor

Articol publicat în ediţia ebraică şi ediţia engleză a ziarului „Ha Aretz” la apariţia cărţii în România în urmă cu doi ani şi în revista „Luceafărul”

by Mihai Stepan Cazazian