Sărbătoarea de HAMPARȚUM la armenii din Constanța

La numai câteva zile de la sărbătorirea primei republici armene, printr-o serbare câmpenească, desfășurată în curtea bisericii armene și organizată de filiala constănțeană a U.A.R. în colaborare cu biserica, a avut loc o festivitate dedicată zilei de HAMPARȚUM (Înălțarea Domnului), la care au participat toți credincioșii prezenți la Sfânta Slujbă a Liturghiei, precum și câțiva simpatizanți.
Încă ne aflam sub impresia vie, pătrunzătoare, a cuvintelor părintelui Oshakan Khachatryan, rostite în duminica precedentă de la amvonul bisericii, evocând luptele eroice care ne-au marcat istoria la începutul secolului al XX-lea; încă mai păstram în auz sunetul clopotelor de la Ecimiadzin reînviind amintirea acelor zile, despre care părintele ne-a povestit: „Din ordinul său (al Catolicosului Kevork al V-lea Surenianț, n.n.) bat clopotele tuturor bisericilor din Ecimiadzin, bat cu putere, bat neîntrerupt, umplând zarea cu vibrația lor cutremurătoare, răscolitoare, și nu încetează până la victoria finală de la Sardarabad.” Și iată că ne întâlnim din nou, bucuroși – ca întotdeauna – de revedere, nerăbdători ca, după reculegerea și rugăciunea din biserică, să ne așezăm în „sala de jos” la taifas cu prietenii.( Nu putem trece cu vederea că obiceiul acesta, intrat deja în tradiția enoriașilor constănțeni – introdus în comunitatea noastră prin strădania doamnei preotese Armine Khachatryan – a avut darul de a ne apropia mai mult, de a ne cunoaște mai bine și, în ultimă instanță, de a spori coeziunea și unitatea întregii comunități.)
„Și iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul lumii” a fost citatul ales de părinte, din evanghelistul Matei (28. 18 – 20), ca motto pentru predica sa. Acestea sunt ultimele cuvinte rostite de Însuși Domnul nostru Hisus Cristos pe Muntele Măslinilor înainte de Înălțarea Sa la cer. Ni s-a explicat din ce cauză Hisus s-a înălțat la cer abia după patruzeci de zile după Sfânta Înviere: pentru a consolida încrederea și convingerea tuturor, prin numeroasele sale apariții, că miracolul Învierii s-a produs cu adevărat. De asemenea, El a băut și a mâncat cu apostolii, pentru a-i încredința că nu este doar spirit, ci a înviat cu același trup cu care a suferit torturi și batjocuri în viața pământeană.

„HAMPARȚUM – ul este una din cele mai îndrăgite sărbători – a continuat părintele – și a generat foarte multe datini, fiind o sursă importantă în etnografie și folcor.” Ne-a vorbit despre cel mai cunoscut – și având diverse variante – obicei, „Vigeagul” („vigeag” – în traducere liberă, „ursită, noroc”) , păstrat și respectat până astăzi în comunitățile armenești nu numai în țara de origine, ci în toată diaspora. Ne-a explicat, „că această sărbătoare se numea pe vremuri „Ziua norocului (a ursitei)” sau a „gianghiulului (trandafirului drag)”. Cu o zi înainte de ÎNĂLȚARE, fetele – în grupuri de câte șapte (7 – cifră magică a norocului) – plecau în zori de zi la cules de flori, pentru buchetele tradiționale. Pregăteau un ulcior cu apă neîncepută (pură) luată din șapte izvoare, în care puneau șapte frunze de la șapte copaci diferiți, șapte flori diferite, șapte pietre adunate de la o apă curgătoare. În acest ulcior fiecare fată depunea câte un gaj (obiect personal mai prețios; de ex. o bijuterie); apoi se așezau să păzească ulciorul, care trebuia să rămână toată noaptea sub cerul liber, de teamă că băieții (interesați a nu fi deconspirați) l-ar putea fura. A doua zi, cu buchetele așezate în față, începea „vigeagul”. Fetele cântau ori rosteau o strofă-două din versuri special rânduite pentru această uzanță, cuprinzând invocația către trandafir și având valoare de descântec; după fiecare cântec, se scotea un obiect din ulcior; cea căreia îi aparținea își afla destinul ori i se sugera ursitul din conținutul catrenului cântat ori recitat.”

După aceste explicații, care, îndeosebi tinerilor li s-au părut noi și deosebite, părintele a revenit la cele sfinte, spunând în încheiere: „ Sărbătoarea ÎNĂLȚĂRII este pentru noi un prilej de a ne ridica deasupra păcatului și de a ne regăsi slava paradisiacă de odinioară, tot astfel cum Hristos, Domnul nostru, s-a ridicat la Cer, pentru a se statornici în slava Lui.”
Festivitatea care a urmat ne-a încântat pe toți deopotrivă, atât prin cântecele adecvate momentului, interpretate de corul bisericii, cât, mai ales, prin bucatele pregătite de harnicele noastre gospodine; a stârnit entuziasm, tradiționala Harissa, preparată de doamna Aida Elluchian; de altfel, masa aranjată ca de sărbătoare, a fost plină de bunătățile aduse de toate doamnele, din care cităm pe Irma Enopian, Haiganuș Ovanesian, Armine Khachatryan, Magda Sarchizian, Siranuș Olariu, Areknaz Tatosian, Zăvart Boranian, Annig Șișlian, Vartanuș Avakian și altele.
Momentul „Vigeagului” a fost cu deosebire apreciat de oaspeți, cărora li s-a părut un obicei remarcabil. Corul a cântat, conform tradiției, „Hamparțum yayla,/ Yayla gian, yayla…” la fiecare extragere de vigeag (versete pe care le alesese părintele din Cartea Sfântă „hrad”uri, adică sfaturi sau recomandări), efectuată de micuța Mariamig Hachatryan. Cităm dintre acestea: „Ferice de cei milostivi, căci ei vor găsi milă de la Dumnezeu”(Matei 5. 7.); „Ferice de cei care lucrează pentru instituirea păcii, pentru că ei se vor numi fiii lui Dumnezeu” (Matei 5. 9.); „Dumnezeu ne dă înțelepciunea și din aceasta izvorăsc cunoașterea și geniul” (pildă – folclor)
După sfințirea mesei de către părintele Oshakan, ne-am ospătat, am discutat și am glumit până târziu, pierzând din vedere să ne mai uităm la ceas.
Arșaluis Gurău

by Mihai Stepan Cazazian