Salonul de carte armeneasca din Alfortville aduce un omagiu lui Hrant Samuel

Pentru cea de-a cincea ediţie care a avut loc între 11 şi 13 decembrie 2009, salonul de carte armenească din Alfortville a adus un omagiu lui Hrant Samuel, această mare personalitate a Cauzei armenilor şi a comunităţii armeneşti din Franţa; prilej numai bun pentru a vă prezenta viaţa acestuia.

de Anahide Ter Minassian

Librăria

Înfiinţată în august 1930, la Paris, Librăria Hrant Samuel se află pe strada Monsieur le Prince la nr. 51, în apropiere de Sorbona, într-o clădire unde decorul a rămas neschimbat. Ea a fost creată pentru a răspunde nevoilor cititorilor armeni într-un moment în care refugiaţii începuseră să formeze o diaspora. Librăria comercializa cărţi vechi şi era în acelaşi timp şi editură şi legătorie. Cu toate acestea, în cîţiva ani, ea a devenit librăria orientală dotată cu cataloage şi cu o reţea de corespondenţi internaţionali, frecventată de intelectuali, de jurnalişti politici şi de curioşi. Dar pentru armenii autohtoni sau veniţi din străinătate ea reprezenta o instituţie la fel ca şi biserica de pe strada Jean-Goujon. Aici veneau să ceară un sfat, o adresă, să se întîlnească cu compatrioţii. Zăboveau şi studiau; descopereau o carte, un autor, citeau un ziar: librăria reprezenta o universitate populară.

Fondatorul Hrant Samuel(ian) (1891-1977)

Viaţa şi opera sa, legate foarte strîns de istoria diasporei armeneşti din Franţa ar merita o disertaţie. Copilăria şi adolescenţa, marcate de drame colective, şi le-a petrecut în Cilicia. Avea doar 4 ani atunci cînd tatăl şi fratele său mai mare au fost masacraţi de turci, în 1895, în timpul domniei sultanului Abdul Hamid. După ce a făcut şcoala în orfelinatele din acea regiune a fost admis la seminarul Catholicossatului din Sis odată ce acesta si-a redeschis porţile. Fiind un elev muncitor şi isteţ primeşte o educaţie solidă înainte de a fi admis la Colegiului din Darson (Tarse) (1907-1909). După ce masacrul din Cicilia (1909) distruge oraşul, Hrant va învăţa într-o şcoala armenească din Constantinopol. În 1911 el se înscrie la Facultatea de Drept din Constan- tinopol, facultate unde preda Krikor Zorhab. Dar în acelaşi timp pentru a se putea întreţine practică jurnalismul şi astfeldevine colaborator permanent al cotidianului Jamanak. Acest cotidian fondat în 1908 de Missak Kotchunian (Kassim) şi condus în prezent de urmaşii acestuia tocmai şi-a sărbătorit cea de-a o suta aniversare la Istanbul. Tînărul Hrant asistă în 1912-1913 la aniversarea a 1500 de ani de la crearea alfabetului armenesc (412) şi la cea a 400 de ani de la apariţia tiparului armenesc. Fiind ofiţer de rezervă în armata otomană, el este chemat la luptă în vara lui 1914. Începînd cu august 1915 el lucrează în spitale militare în Konya, Panderma, Manisa, Ierusalim, Nazaret, Nablus. În septembrie 1918 este luat prizonier în Palestina de armata britanică însă în scurt timp este angajat ca inter pret, deoarece în afară de armeană şi turcă, ştia şi engleză, franceză şi arabă. Hrant se afla în Constantinopol cînd acesta a fost ocupat de trupele aliate în 1919. El îşi reia studiile de Drept şi se implică în viaţa comunităţii armeneşti, comunitate care cunoaşte o scurtă perioadă de renaştere culturală pînă la victoria lui Mustafa Kemal (1923). Hrant colaborează din nou cu un ziar armenesc Joghovourti tzain (Vocea poporului) înainte să se mute la Paris, în aceeasi perioadă în care s-a semnat tratatul de la Sevres (august 1920), eveniment major care l-a marcat. Fiind un elev sărac, el locuieşte la început în micile hoteluri din împrejurimile Sorbonei urmînd ca mai apoi să stea împreuna cu mama sa, la Hotel du Sénat, hotel ce reprezenta o adevărată ascunzătoare pentru refugiaţii armeni. Îşi termină studiile şi reuşeşte să prezinte la Facultatea de Drept dizertaţia sa „Le Commerce international de la Cilicie aux XIIIe et XIVe siecles et l’origine des capitulations“. În mica colonie armenească care se află în dezvoltare în anii ’20, el se remarca ca un militant ferm al Daşnakţutiun. Cînd a devenit el membru FRA? Nu este important, dar trebuie menţionat însă că a participat la cel de-al zecelea congres general al parti dului la Paris (1924), un congres ce viza reconstrucţia necesară în urma crizelor din trecut (războiul, Geno cidul, revoluţia bolşevică, kemalismul, sfîrşitul Armeniei independente). În 1925 participă la înfiinţarea ziarului Haratch, ziar fondat de Schavarch Missakian, şi devine colaborator permanent al acestuia. Din acel moment viaţa sa se împarte între jurnalismul armenesc şi militantismul în toate formele sale. Într-o jumătate de secol a scris mii de articole în presa daşnakă (Drochak în Geneva, Hayrénik în Boston, Houssapèr în Cairo, Aztak chapatoria în Beirut). Dar acest militant convins al Cauzei armenilor nu era un fanatic. Mic de statura, cu trăsături inconfundabile, pri virea serioasă sau ochii zîmbitori, el era un om calm şi echilibrat, simpatic, care impunea respect. Fiind adesea chemat la diverse ceremonii comemorative ce fă ceau parte din viaţa comunităţii armeneşti, s-a dovedit a fi un orator popular şi convingător nu printr-o emfaza retorică inutilă ci prin discursuri pertinente. La fel cum s-a dovedit a fi şi un bun negociator la Biroul pentru refugiaţii armeni, birou ce ţinea de Liga Naţiunilor, unde Hrant colabora cu scriitorul Archak Tcho ba nian. El avea de asemenea un rol im portant şi în cadrul publicaţiei periodice bilingve Le Refuge (1928-1932). Acest organism al refugiaţi lor armeni prezenta dificultăţile lor dar îi şi provoca să-şi depăşească condiţia de apatrizi şi să-şi cîştige, printr-un comportament demn, cetăţenia în „refugiul“ francez. În timp ce îşi conducea librăria cu o eficacitate remarcabilă, Hrant Samuel şi-a asumat si cele mai mari responsabilităţi în cadrul FRA. Membru permanent reales al Comitetului Central al Europei Occidentale, el a fost de asemenea timp de 4 ani în anii ’60, alături de Hovig Eghiazarian (care a murit în 2008), membru al Biroului Mondial, cea mai înaltă instanţă de conducere a FRA. În 1945, după moartea lui Alexandre Khatissian el devine preşedintele Dele gaţiei Republicii Armene. Funcţie care necesită o explicaţie. Ştim că Avédis Aharonian (1876-1948), preşedintele Delegaţiei Republicii Armene, venit la Paris în 1919, a semnat tratatul de la Sevres (1920) recunoscînd de facto tînărul stat armenesc şi conferindu-i o extindere teritorială în Turcia. După sovietizarea Armeniei (1921), Delegaţia a jucat un rol de guvern aflat în exil în Franţa. Ea a continuat să emită documente oficiale pînă în 1924, an în care Franţa recunoaşte URSSul. Deşi privată de mijloace de acţiune, Delegaţia supra vieţuieşte ca un simbol al revendicării politice sub preşedinţia lui Aharonian pînă în 1934, apoi sub cea a lui Alexandre Khatissian (1876-1945) care a avut un rol extrem de important în Armenia independentă. În calitatea sa de Preşedinte al Delegaţiei, Hrant Samuel a avut adesea întrevederi cu reprezentanţii Georgiei aflaţi în exil (N. Jordania,V. Zourabichvili) şi cu cei ai Azerbaijanului (A. M.Toptchibachev). Astfel pentru a-şi impresiona omologii caucazieni, adesea snobi, venea acompaniat de seducătoarea şi rafinata Heranouche Kazazian (mama producătorului de film Alain Terzian) promovată la rangul de secretară. În iunie 1965, FRA decide să desfiinţeze Delegaţia pentru a o înlocui cu Comitetul de Apărare a Cauzei Armenilor. Fireşte că Hrant Samuel va fi preşedintele acestuia. O dată cu acest eveniment s-a intrat într-o nouă fază a Cauzei Armenilor: revendi carea independenţei Armeniei a fost înlocuită cu recunoaşterea Genocidului armean. În ceea ce priveşte „relaţiile ex terne“ ale FRA, dialogul cu kurzii – ve cinii imediaţi ai Armeniei – era fundamental. Avînd in perspectivă o alianţa strategică anti-turci, Hrant Samuel a întreţinut, pe parcursul anilor, relaţii amicale neîntrerupte cu Celadet şi Kamuran Bedirkhan, liderii de la Paris ai independenţei Kurdistanului nu fără însă a se îngrijora de revendicările teritoriale kurde. FRA a fost admisă în A Doua Internaţională Socialistă în 1907. După crearea Internaţionalei a Treia Comunistă (Komintern) de către Lenin (1919), A Doua Inter naţională a suferit schimbări şi restructurări devenind după cel de-al Doilea Război Mondial, Internaţionala Socia listă. Hrant Samuel a fost purtătorul de cuvînt permanent al FRA mereu alături de socialiştii din Franţa – respectul între Hrant Samuel şi Gaston Defferre era reciproc. Convins de necesitatea unui spaţiu comunitar, Hrant Samuel a fost unul din fondatorii Casei de Cultură Armeană (MCA) la Paris. Acţiunea sa a fost cea care a stat la baza strîngerii de fonduri pentru achiziţionarea imobilului din strada Bleue nr. 17 (1954) inaugurată în 1965 şi la pune rea în funcţie a consiliului de administraţie a acesteia. A fost membru al mai multor comitete, printre care un comitet Komitas creat în memoria maestrului muzicii armeneşti. Din 1957 pînă în 1977, timp de 20 de ani după dispariţia lui Schavarch Missakian, Hrant a scris în fiecare zi un editorial pentru ziarul Haratch. Fiind grav bolnav, îl scrie pe ultimul pe 24 aprilie 1977, cu cîteva săptămîni înainte de moartea sa, la vîrsta de 86 de ani. În paralel, pe parcursul întregii sale vieţi, pe lîngă studiile privind prezenţa armenilor în Franţa, el traduce romane si nuvele din franceză în armeană. Pe de altă parte el scrie memorandumuri privind problema armenilor, în limba franceză, memoran dumuri ce au ca scop reîmprospătarea memoriei statelor ; un astfel de exemplu este cel prezentat la ONU (în San Francisco, 1945). Are funcţii sociale în sînul FRA. O lungă perioadă de timp el a administrat fondurile pentru modesta pensie acordată «veteranilor» partidului, femei şi bărbaţi simplii militanţi sau intelectuali pe care exilul sau vîrsta i-au dus la sărăcie. Hrant Samuel a făcut faţă, cu o aparentă seninătate unor situaţii extreme. De-a lungul anilor, a suportat, ca şi colegii săi de la FRA, atacurile şi violenţele verbale din partea HOG (Comitetul de ajutorare a Armeniei) controlat de Moscova şi de presa comunistă din Franţa (M. Manouchian, Zabel Essayan), pînă cînd HOG a fost interzis în Franţa iar conducătorii săi au fost asasinaţi în Armenia la sfîrşitul anilor ’30.

Moştenitorii

În 1926, Hrant Samuel s-a căsătorit cu Achkhene Khérian. Această orfană originară din Akn şi descendentă din amira(*), i-a adus o dată cu stabilitatea afectivă şi zestrea sa, s-a adaptat exigenţelor meseriei de librar şi i-a dăruit doi copii. De zeci de ani, Alice (văduva avocatului Emile Aslanian) şi Armen Samuelian conduc împreună o afacere care va împlini 80 de ani în 2010. Ei reprezintă un exemplu rar de armonie fraternă dar şi unul de loialitate faţă de moştenirea părintească pe care au luat-o ca o respon -sabilitate. De la revoluţia electronică care a marginalizat presa scrisă si librăriile, Librăria Orientală nu trăieşte din profit ci din încăpăţînarea „copiilor Samuelian“ de a perpetua o instituţie armenească. Armen a crescut în librărie şi a învăţat de la tatăl său competenţele profesionale care fac din el un „orientalist“ incon fundabil. Alice este pasionată de teatru şi literatură însă a lăsat aceste pasiuni deo-parte în favoarea negoţului cu cărţi. Amîndoi luptă pentru Cauza Armenilor. Alice, susţinută moral şi material de Armen a fost persoana cheie în publicarea cărţii „Crime du silence“ (1984), în care a consemnat alături de Gérard Chaliand şi Claire Mouradian acţiunile Tribu -nalului permanent al poporului cu privire la Genocidul Armean. În 1988, ea a negociat publicarea unui număr special al Les Temps Modernes despre Armenia şi diaspora. În 1989, ea a reuşit să obţină din Seuil cartea „La Tragédie de Soumgait“, operă prefaţată de Bernard Kouchner şi Eléna Bonner. În 2007, an în care ea şi fratele său au fost distinşi cu Ordinul Legiunii de Onoare, ea s-a implicat în organizarea expoziţiei despre mişcarea armenofilă din Franţa, contribuind de asemenea şi la cartea aferentă acestui eveniment „Arménie, une passion française.“

(*) Cuvînt ce desemnează personalităţi care au aparţinut oligarhiei politice şi financiare a comunităţii armeneşti din Constantinopol.

Traducere de Silvia Terzian

după revista FranceArménie

nr. 353 / 2010

by Redactor