S T E N O G R A M A /

Declarațiile din Camera Deputaților [ 27 aprilie 2021 ] cu privire la Genocidul Armean

Ședința a început la ora 10,04.

Lucrările ședinței au fost conduse de domnul deputat Laurențiu-Dan Leoreanu, vicepreședinte al Camerei Deputaților, asistat de doamna deputat Oana Murariu și de domnul deputat Vasile-Daniel Suciu, secretari ai Camerei Deputaților.

Domnul Laurențiu-Dan Leoreanu:

Sărut mâna!

Bună dimineața!

Doamnelor și domnilor deputați,

Declar deschisă ședința de astăzi a Camerei Deputaților și vă informez că, din totalul celor 330 de deputați, până în acest moment, și-au înregistrat prezența 151.

Ordinea de zi și programul de lucru au fost distribuite electronic și afișate pe pagina de Internet a Camerei.

Astăzi avem înscrise dezbateri asupra inițiativelor pentru care comisiile permanente au propus respingerea.

Vă reamintesc programul de lucru pentru astăzi – între 10,00 și 11,30 – dezbateri asupra inițiativelor legislative; între ora 11,30 și ora 12,00 – pauză; de la ora 12,00 – votul final.

Dacă sunt observații în legătură cu ordinea de zi? Nu.

Nefiind observații, în continuare, voi dau cuvântul domnului deputat Varujan Pambuccian, liderul Grupului parlamentar al minorităților naționale, pentru prezentarea unei intervenții.

Vă rog, domnule deputat, lider al Grupului minorităților naționale.

Domnul Varujan Pambuccian:

Vă mulțumesc, domnule președinte.

Vă rog să-mi permiteți să-mi scot masca, pentru că… lucrurile despre care vreau să vă vorbesc astăzi, stimați colegi, au o semnificație extrem de profundă, atât pentru poporul armean, cât și pentru umanitate.

Cu 106 ani în urmă, pe 24 aprilie, în Imperiul Otoman, poporul armean începea să urce o Golgotă la capătul căreia se găsea neantizarea sa.

A început în Istanbul, acolo unde au fost uciși, pe 24 aprilie – întemnițați și mai târziu uciși -, intelectualii armeni cei mai importanți din Imperiu, oameni politici, membri ai Parlamentului.

Unul dintre ei, cu o seară înainte, fusese cu prietenul său, care îi semnase deja mandatul de arestare, într-o discuție foarte cordială, la un restaurant.

A fost un gest de un cinism extraordinar, numai că el avea să pălească în curând în raport cu tot ce a urmat. A urmat dezarmarea și arestarea soldaților și ofițerilor armeni din armata otomană, urmată de uciderea lor, și au urmat ani de nesfârșite convoaie, prin care, sub pretextul unei strămutări, erau duși către deșerturile Siriei, uciși pe drum, iar cei puțini care ajungeau la destinația unde li se promisese un nou început erau uciși acolo. Au fost omorâți 1.500.000 de armeni.

Sigur, a existat o alternativă – alternativa de a renunța la religia creștină, la cultură și la limbă, numai că…

Au fost, au fost și puțini care au făcut lucrul acesta și care astăzi trăiesc mai departe pe acele pământuri, sub alt nume, care practică creștinismul ca și cum ar fura, și astăzi, care își vorbesc și limba acasă, dar cei mai mulți au avut un răspuns foarte simplu – decât să-mi pierd sufletul mai bine îmi pierd trupul. Și au urmat această cale a Golgotei, arătând că erau cu adevărat fiii poporului care a născut primul stat creștin al lumii, la 301, în care creștinismul era unica religie a acelui stat.

Sigur că statisticile pot să spună foarte multe lucruri. Numai că eu mă trag dintr-o familie care a reușit să se salveze din genocid și pentru mine statisticile sunt importante, dar este importantă și povestea familiei mele, pe care o să v-o spun pe scurt.

Familia mea a trăit în Adana. A trăit bine în Adana, oarece timp, destul de îndelungat, generații. De acolo vine și numele nostru – se ocupau cu afaceri legate de bumbac.

Într-o zi, străbunicul meu, Mesia, a fost ucis cu sălbătăcie, bunica și bunicul au fost luați în convoi. Bunica a reușit în ultimul moment să-l arunce pe unchiul meu într-o groapă cu copii armeni uciși, de unde a fost salvat de o prietenă a ei de origine musulmană și crescut până la vârsta de câțiva ani, când au fost regăsiți bunicii mei și unchiul meu a fost returnat lor. După ce a ajuns în România, a fost unul dintre marii anatomopatologi ai României și a predat la Facultatea de Medicină și Farmacie din București timp de aproape 50 de ani.

Tatăl meu s-a născut pe drum. Bunica a avut foarte mult noroc. De obicei, femeilor gravide li se spintecau burta și erau lăsate să agonizeze.

Nu știu ce forță a avut bunicul meu și îi mulțumesc lui Dumnezeu că a avut și ajutorul unui prieten arab din Damasc, care i-a ajutat să fugă din convoi.

Tata s-a născut lângă Damasc, într-un staul, după care a fost ascuns de familia acestui om, care și-a riscat viața lui, a familiei lui și viața familiei mele, pentru că exista o lege în Imperiu care îi condamna la moarte pe toți cei care ajutau armenii. A fost dusă familia mea de acest prieten al lor pe un vas franțuzesc, care a oprit în Cipru. Și acolo au așteptat, pentru că ei tot sperau că se vor întoarce în țara lor, căreia îi erau loiali, în care își doreau să-și continue viața și credeau că acesta a fost doar un accident nebun al istoriei.

Nu s-au mai întors. Și au avut un al doilea noroc extraordinar, care se datorează Guvernului României Mari, din acel moment, Guvernului liberal, condus de Brătieni, care a făcut ca România să fie primul stat din lume care să accepte refugiați armeni din Imperiul Otoman.

Tot atunci a fost înființată Uniunea Armenilor din România – pe care, așa cum dumneavoastră reprezentați astăzi urmașii Brătienilor de atunci, așa o reprezint eu astăzi în Parlamentul României; Uniunea noastră are, de aceea, peste 100 de ani – care a avut un singur rol, să ajute la integrarea – atât de înțelepți au fost oamenii aceia de atunci – să ajute la integrarea rapidă a refugiaților armeni în națiunea română.

A fost un gest extraordinar, pe care niciodată un armean trăitor din România sau din lumea aceasta n-o să-l uite.

Pentru ca acest genocid să poată să dea reparația morală și să poată să însemne o revenire la normal, o ieșire din acest Purgatoriu al sufletelor celor uciși atunci, dar și al sufletelor celor trăitori astăzi, un număr mare de state ale lumii au recunoscut genocidul ca atare. Și am să-mi fac o datorie din a le citi.

Cel mai aproape de noi este Parlamentul European, în care toate grupurile politice de aici au membri care atunci au votat Rezoluția acestui Parlament și vă mulțumesc pentru asta; în 2015 se întâmpla.

După aceea, un număr de state europene – Austria, Belgia, Bulgaria, Croația, Cipru, Danemarca, Franța, Germania, Grecia, Italia, Lituania, Luxemburg, Polonia, Olanda, Portugalia, Slovacia și Suedia – au recunoscut genocidul armean ca atare.

În anul 2019, Congresul American a făcut acest gest, întărit de Declarația Președintelui Statelor Unite, de sâmbătă, 24 aprilie anul acesta.

Din cele 50 de state americane, 49 au recunoscut genocidul ca atare. Excepție face Mississippi, în mod de neînțeles.

Există un număr mare de state ale lumii care au făcut același lucru – Armenia, Argentina, Bolivia, Brazilia, Canada, Chile, Elveția, Liban, Paraguay, Rusia, Siria, Uruguay și Venezuela.

Papa Francisc a dat acest semnal către întreaga lume catolică în anul 2015, iar marile familii politice europene au făcut deja același lucru. Familii cărora le aparțineți.

Privind toate aceste declarații, am constatat că ele au în comun – și spun asta pentru o eventuală declarație a Parlamentului României, vreodată; sper să întâmple înainte ca toată planeta să recunoască acest genocid – trei puncte comune, toate trei absolut normale pentru specia umană: omagierea memoriei victimelor – acesta a fost primul; proclamarea zilei de 24 aprilie ca Zi a Genocidului Armean; respingerea oricărei încercări de negare a lui.

La aceste două puncte eu aș adăuga, dacă se va întâmpla lucrul acesta vreodată, omagierea Guvernului liberal al României Mari din 1919, care a făcut ca România să fie primul stat care a recunoscut genocidul armean și omagierea Uniunii Armenilor din România din 1919, care, prin sprijinul dat integrării armenilor refugiați atunci, a creat un număr de personalități armene pentru cultura, știința, politica românească și a reușit – iarăși, un lucru important – să facă din acești refugiați oameni de ispravă, membri ai națiunii române.

Vreau… vreau să le mulțumesc președintelui Camerei Deputaților și membrilor Biroului permanent că mi-au permis să vă vorbesc de la această tribună și că au îngăduit un lucru pe care l-am rugat atunci – ca grupurile parlamentare să poată să-și exprime poziția în această chestiune. Un lucru care pentru mine este extrem de important.

Dragii mei,

Vreau să vă spun un lucru pe care nu l-am mai mărturisit până acum niciodată de la această tribună.

În înțelesul Proclamației de la Alba Iulia, națiunea română este formată din mai multe popoare. Fiecare dintre noi reprezintă un asemenea popor. Eu reprezint poporul armean, colegii de la UDMR – poporul maghiar, colegii mei din Grupul parlamentar – fiecare, alt popor, dumneavoastră – poporul român.

Și vreau să mă adresez celor care reprezintă poporul român în marea națiune română, spunându-vă așa: că să te naști român în România este un lucru firesc; să te naști armean în România este un miracol. Acesta este un miracol pe care noi îl transmitem, generație după generație, tuturor celor care se nasc armeni aici, ca să știe și să înțeleagă cât de extraordinar lucru este să faci parte din națiunea română.

Vă mulțumesc. (Aplauze.)

Din partea Grupului nostru parlamentar va vorbi domnul Vexler.

Domnul Laurențiu-Dan Leoreanu:

Da.

Vă mulțumesc, domnule deputat.

Înscris la cuvânt, domnul deputat Chelaru Mircia, Grupul AUR.

Domnul Mircia Chelaru:

Mulțumesc, domnule președinte de ședință.

Doamnelor și domnilor,

Suntem în Săptămâna Patimilor, a suferințelor celui care a făcut posibil ca noi să avem o identitate îndumnezeită.

L-am ascultat cu frățietate, nu ne cunoaștem de azi, de ieri, iar luarea mea de cuvânt vine doar să întregească ceea ce a spus. Pentru că asemenea momente ale întunericimii istoriei nu trebuie uitate, nu trebuie abandonate.

Noi nu facem recurs la memorie doar pentru a ne tângui. Facem recurs la memorie pentru a înzdrăveni starea de moralitate publică internă sau internațională.

Paranteză la ceea ce a declarat președintele Biden – colegul nostru n-a amintit reacția lui Erdogan. Domnul Erdogan a cerut lui Biden să-și retragă cuvântul, ca și cum 1.500.000 de armeni, oameni ai focului, un popor ancestral, născut odată cu timpul, la fel ca și sorgintea noastră străbună, n-ar fi existat.

Am fost foarte atent la comparația pe care a făcut-o cu privire la elementul, nu compozit, elementul bine structurat al poporului român și vă spun cu toată seninătatea sufletească a acestui moment: nu numai dumneavoastră v-ați găsit loc în sânul, în vatra, în cuibul neamului românesc. Să nu uităm ce s-a întâmplat în Imperiul Bizantin pe timpul iconoclastiei, când sute de mii de la sud de Dunăre fugeau din Imperiul Bizantin pentru a-și găsi adăpost în acest spațiu. Așa s-a întâmplat și cu armenii năpăstuiți, care și-au găsit loc datorită faptului că aici sălășluiește un popor blând, iubitor și a toate primitor, cum spunea Eminescu.

Numai omenia și bunătatea acestui popor au permis ca noi să fim mereu împreună în milostenie.

Avem vocația bunătății. Și trebuie să repet acest lucru pentru cei care încearcă în anumite situații să acuze mereu poporul român de lucruri pe care nu le-a făcut niciodată. Cea mai mare nenorocire este să extrapolezi de la parte la întreg.

Din acest punct de vedere, momentul de astăzi este de a ne reconstitui nu doar memoria istorică, ci și obligația noastră morală de a preveni, de a nu mai permite.

Sunt născut în Iași și, copil fiind, mergeam la Biserica Armenească, care, cu ajutorul domnului Vosganian, a primit și ea chip exterior minunat.

Ei, bine, n-a existat nicio diferență între cine a intrat în acea biserică de rit vechi sau Biserica Albă de pe Lăpușneanu.

Aceasta este adevărata stare de trăire. Acest popor cuminte, blând și iubitor întotdeauna nu va ridica sabia împotriva nimănui.

Dar nici n-o să mai acceptăm să ni se nege atât identitatea, cât și existența noastră în acest spațiu.

Există negaționiști ai poporului  român în ziua de astăzi, dimprejurul nostru, distinse prietene.

Suma compozită a poporului nu este numărul, ci trăirea integrată.

Iată de ce astăzi – astăzi, spun – în numele Grupului pe care îl reprezint – unora le sună mai abitir, alții încearcă să-l maculeze, să-l diabolizeze – în numele acestui Grup al Unității Românilor, vă spunem, sunteți acasă, sunteți în marea familie a neamului românesc, fără nicio diferențiere. Nu doar titlul de cetățean, conform Constituției, vă face egalii noștri, ci omenia, comportamentul dumneavoastră, loialitatea dumneavoastră, puterea de creație, inteligența aplicată, astea ne fac să fim nu numai supraviețuitori ai istoriei, ci cei care am depășit împreună marile momente de cumpănă ale acestei țări.

Așadar, domnilor, iată cum o zi a tristeții istorice poate să reprezinte, prin ceea ce înțelegem fiecare în timpul prezent, dar mai ales să proiectăm timpul care vine cu dragoste, cu omenie, cu pace și credință într-un Hristos!

Amin! (Aplauze.)

O voce de la PSD:

Bravo! (Aplauze.)

Domnul Mircia Chelaru:

Domnilor, să aveți o zi de aur! (Aplauze.)

Domnul Laurențiu-Dan Leoreanu:

Îl invit acum la microfon pe liderul Grupului UDMR, domnul deputat Csoma Botond.

Domnul Csoma Botond:

Stimați colegi,

Am aflat pentru prima oară despre genocidul armean din cartea lui Franz Werfel – „Cele patruzeci de zile de pe Musa Dagh”. Am citit-o acum cred că vreo 20 de ani. A fost pentru mine o experiență personală foarte dureroasă când am văzut, în acea carte, ce s-a întâmplat cu poporul armean în Imperiul Otoman, cum au fost uciși politicieni, intelectuali, comercianți și oameni de rând, în baza unui plan pus la punct și conceput până la cel mai mic detaliu.

În 2015 am avut șansa să vizitez Armenia și, în capitala acestei țări, m-am dus la Muzeul Genocidului, unde am văzut încă o dată acele orori prezentate amănunțit, care s-au întâmplat în Imperiul Otoman.

În ultima cameră a muzeului, în ultima sală a muzeului, înainte de ieșire, am observat pe perete un citat din Adolf Hitler. Potrivit acestui citat, Adolf Hitler, la o conferință a Partidului Nazist, în 1938, ar fi spus că: vedeți, poporul armean a fost nimicit, dar la 23 de ani de la aceste evenimente nimeni nu-și mai aduce aminte.

A folosit acest argument pentru a spune că putem face același lucru și evreilor. În acest context a fost acest citat, a folosit acele orori pentru a spune: ne va fi și nouă ușor pentru că nu-și va aminti nimeni dacă „purcedem la treabă” și dacă comitem aceleași atrocități pe care le-au comis și alții înaintea noastră.

Cred că învățătura pe care o putem trage – nu numai din acest citat, din toate ororile istoriei – este că nu trebuie să lăsăm ca oamenii să uite, trebuie să vorbim, cred că și în școli trebuie să vorbim despre acest genocid. Pentru că prin educație cred că putem stopa, putem ajunge într-o situație în care aceste orori, aceste atrocități nu se vor mai repeta, nici în fostul Imperiu Otoman, nici în alte locuri de pe pământ.

UDMR este solidar cu poporul armean.

Și sperăm că memoria genocidului va fi vie.

Mulțumesc. (Aplauze.)

Domnul Laurențiu-Dan Leoreanu:

Îl invit pe domnul deputat Solomon Adrian, Grupul PSD.

Domnul Adrian Solomon:

Mulțumesc, domnule președinte.

Stimați colegi,

Mi-am luat o pauză după discursul domnului Pambuccian, pentru că era aproape imposibil să poți să fii cu mintea limpede după ceea ce a povestit, și a povestit din experiența, să zicem, familiei sale. E doar experiența în mic a ceea ce a trăit un popor întreg, un popor care până în 1915 trăise în bună pace în interiorul Imperiului Otoman, la fel ca toți creștinii și toți ceilalți de alte confesiuni.

Ce s-a întâmplat în noaptea de 24 aprilie 1915 e poate începutul unei serii întregi de acțiuni împotriva unor minorități, a unor popoare întregi care s-au succedat în prima jumătate a secolului al XX-lea, peste tot în Europa.

Talaat Pașa a dat un ordin care decapita poporul armean în ceea ce avea el mai înalt din punct de vedere intelectual, politic, economic, rămânând, să spunem, această comunitate care număra mult mai mult decât un milion și jumătate de oameni, rămânând aproape fără lideri.

Ce a urmat? Au urmat o serie întreagă de convoaie ale morții, de sute de mii de oameni încolonați, fără niciun fel de provizie, nici apă, nici alimente, nici asistență medicală, din nord-estul Turciei de astăzi, Anatoliei, către Deșertul Sirian. Adevărate convoaie ale morții, pe care, dacă suntem un pic atenți, peste câteva zeci de ani, 20 de ani, le-am văzut și prin nordul țării noastre, și prin sudul Poloniei, și prin toate zonele unde naziștii, fasciștii au luat exemplul lui Talaat Pașa drept temei în ceea ce aveau ei de desăvârșit.

Vreau să vă citesc câteva cuvinte din memoriile unui ambasador al Statelor Unite din Primul Război Mondial, la Constantinopol: „Orice fel de crime ar putea concepe cele mai perverse instincte ale minții umane și orice fel de metode rafinate de persecuție și injustiție ar putea concepe cea mai degradantă imaginație, ele au devenit nenorocirile zilnice ale acestui popor devotat. Sunt convins că nu a existat episod mai sinistru decât acesta în întreaga istorie a umanității. Marile masacre din trecut pălesc pe lângă suferințele îndurate de armeni, în 1915”.

Ar fi fost poate momentul să se oprească acolo aceste lucruri. Ele au continuat însă și în Rusia sovietică, și asupra concetățenilor noștri, la un moment dat, sau a românilor noștri de dincolo de Prut, care au fost deportați și ei în Siberia, au continuat asupra evreilor oriunde în Europa, inclusiv în România, asupra romilor, asupra tuturor celor care erau altfel decât decidenții zilei, la un moment dat. Și erau altfel nu pentru că se închinau altcuiva, erau altfel nu pentru că vorbeau altă limbă, ci erau altfel pentru că erau mai buni. Întotdeauna cei buni sunt ținta unor astfel de politici de exterminare. (Aplauze.)

Ceea ce trebuie să rămână astăzi pentru noi toți, poate că exemplul Parlamentului European va fi urmat și de exemplul Parlamentului nostru național, la un moment dat, și aș vrea să fiu membru în acel Parlament, nume precum Talaat Pașa, condamnat chiar de justiția turcă a Imperiului, după război imediat, și nu a Republicii Turce, condamnat la moarte pentru acele decizii, nume ca Hitler, Antonescu să nu mai revină niciodată în prim-planul politicii naționale, mondiale și așa mai departe, să fim noi capabili să-i excludem pe cei care au porniri de acest tip, să fim noi capabili să spunem „Stop!” cât nu este prea târziu. Istoricii să scoată tot adevărul la lumină. Este obligația lor. Fără ură și părtinire. Iar politicul, decidenții politici, oricine ar fi ei –s-au spus nume mai devreme, n-are rost să repet – au obligația să lase istoricii să-și facă datoria, iar noi, ca creștini, musulmani, evrei, ce-om fi, să fim capabili să ne cerem iertare de la cei care au supraviețuit, de la urmașii lor și să le promitem solemn că așa ceva nu va mai fi posibil cât pe acest pământ va fi rasa umană.

Dumnezeu să-i ierte pe toți!

Și pentru că-i Săptămâna Mare, Sărbători Pascale cu pace și lumină! (Aplauze.)

Domnul Laurențiu-Dan Leoreanu:

Domnul deputat Iulian Bulai, Grupul USR PLUS.

Domnul Iulian Bulai:

„Adevărul ne va face liberi!”, asta scrie în Biblie.

Rămânem muți când auzim asemenea povești și, din partea grupului nostru parlamentar, stimate domnule Pambuccian, noi vă mulțumim pentru curajul pe care l-ați avut pentru a împărtăși cu noi, în fața întregii țări, povestea familiei dumneavoastră. Din inimă mulțumim!

Românii merg în pelerinaj la Putna. Polonezii și alte minorități merg în pelerinaj la Cacica. Armenii merg în pelerinaj la Hagigadar, tot în Bucovina. Am mai spus lucrurile astea. Suntem uniți de aceeași credință, de aceeași cultură, de aceeași credință în umanitate.

Geniul poporului armean – dacă avem ochi să vedem asta – îl vedem peste tot.

Și o să vă spun experiența mea personală.

Eu vin din Roman. Acolo, cea mai frumoasă biserică a aparținut comunității armene, chiar dacă ea este foarte mică acum.

Cel mai frumos palat al copiilor din toată Moldova este la Roman și aparține minorității armenești. Și îmi pare rău că este prea puțin folosit.

Ne unim cu toții în jurul acestei răni a poporului armean și ne minunăm de ce înseamnă forța de renaștere a acestui popor.

Noi, cei de la USR PLUS, credem în diversitate și în forța pe care fiecare minoritate o reprezintă într-un tot mai mare, care reprezintă România.

Voi încheia cu niște versuri dintr-un cântec minunat al formației Phoenix, care sună așa: „Fie să renască numai cel ce har/ Are de-a renaște, curățit prin jar,/ Din cenușa-i proprie și din propriu-i scrum,/ Astăzi, ca și mâine, pururi și acum”.

Curaj, dragi frați armeni, suntem alături de voi!

Vă mulțumesc. (Aplauze.)

Domnul Laurențiu-Dan Leoreanu:

Îl invit pe domnul deputat Gheorghe Andrei Daniel, Grupul Partidului Național Liberal.

Domnul Andrei Daniel Gheorghe:

Mulțumesc, domnule președinte.

Stimați colegi,

Amintirea acestor tragice evenimente petrecute pe 24 aprilie 1915 în Imperiul Otoman reprezintă unul din lucrurile care trebuie să ne călăuzească în tot ceea ce facem noi în politică, și nu doar în politică.

Memoria, păstrarea conștiinței asupra tragediilor trecutului reprezintă baza de la care putem porni către un viitor comun, iar poporul armean, întâiul popor care și-a declarat creștinismul drept religie națională, că tot ne găsim astăzi în Săptămâna Pătimirilor lui Hristos, este un popor care în istoria sa a urcat pe cruce, a suferit, a murit și a înviat, iar pilda de eroism a poporului armean reprezintă unul din acele lucruri care stau la temelia unei lumi în care să reușim să depășim toate tragediile trecutului, să depășim toate acele lucruri care ne despart și care ne fac astăzi să nu putem gândi un viitor unitar, ca umanitate. Nu mă refer strict în cazul României.

Mă bucur că domnul Pambuccian a enunțat unul din principiile fundamentale ale statului național. Minoritățile etnice sunt parte constitutivă a națiunii române, iar acesta este unul din lucrurile pe care le-au garantat liberalii la 1918 și unul din principiile fundamentale ale României de astăzi. Fiecare comunitate etnică din România este parte a națiunii române, fără doar și poate, iar acest lucru așa va rămâne pentru totdeauna.

România de acum 100 de ani a fost prima țară care a acordat refugiu și a acordat asistență și susținere armenilor.

Guvernul condus de Ionel Brătianu a găzduit un număr de până la 30.000 de persoane, plecate de pe teritoriul otoman, persoane de etnie armeană; unii au rămas aici, în România, iar alții au mers mai departe, către Occident.

Comunitatea armeană a adus României o contribuție uriașă la istoria sa, la cultura sa, la știință, la artă.

Când vorbim despre armeni nu putem omite personalități precum Gheorghe Asachi, Ana Aslan, Garabet Ibrăileanu, Spiru Haret, liberalul care a modernizat învățământul românesc, Vasile Morțun și nu în ultimul rând Grigore Trancu-Iași, cel care la data de 25 ianuarie 1919 a fost primul președinte al Uniunii Armenilor din România, asociația comunității armene având, iată, un caracter istoric și fiind una dintre acele instituții ale comunităților etnice din România, minoritare, care au contribuit din plin la dezvoltarea României și la înfăptuirea României Mari, la fel cu celelalte minorități etnice, așa cum sunt ele, minorități naționale de pe teritoriul României, recunoscute conform Constituției.

Suferința poporului armean trebuie să ne rămână drept pildă peste generații. Nu trebuie să uităm niciodată aceste tragedii care au făcut ca viața oamenilor să se schimbe brusc și într-un mod brutal, de mai multe ori în timpul istoriei noastre recente, a istoriei umanității.

Și, de asemenea, este esențial să mai spunem un aspect. Guvernul liberal al lui Ionel Brătianu a dat dovada a ceea ce înseamnă un înalt simț democratic, spirit de umanitate, spirit de compasiune și dragoste creștină, și nu doar creștină, dragoste față de oameni, în ceea ce privește actul deosebit prin care a asigurat asistență, ajutor și susținere comunității armene.

România a fost și rămâne un model sub aspectul păstrării, apărării și susținerii drepturilor omului, iar comunitățile naționale de pe teritoriul României sunt parte integrantă a poporului român.

Să nu uităm că România poate fi și model, iar unul dintre aceste episoade istorice în care România a dovedit că poate fi model a fost acel moment când guvernarea liberală a lui Ionel Brătianu, sub sceptrul Regelui Ferdinand, a oferit ajutor fraților armeni.

Și să nu uităm că, mai presus de orice, cu toții suntem oameni, cu toții suntem parte a unei conștiințe a umanității, iar înțelegerea și depășirea acestor momente tulburi ale trecutului, capacitatea noastră de a sta liberi și de a dialoga față în față, indiferent de originea noastră, indiferent de religia pe care o avem, indiferent de țara din care provenim, reprezintă însăși dovada unui caracter demn, dovada libertății depline a spiritului și dovada faptului că umanitatea a evoluat și a reușit să depășească aceste tragedii cumplite ale trecutului și a reușit să se îndepărteze de toate lucrurile care au înnegurat conștiința umanității în ultimele secole.

Fie ca aceste evenimente să ne servească drept model pentru ceea ce reprezintă conștiința noastră și pentru ceea ce reprezintă înțelegerea unui viitor mai bun, întemeiat pe solidaritate, pe respect și pe deplină iubire între oameni.

Suntem în Săptămâna Patimilor lui Hristos. Doresc să urez tuturor sărbători cu bine și Dumnezeu să ne dea înțelepciunea ca niciodată să nu mai repetăm greșelile trecutului.

Vă mulțumesc. (Aplauze.)

Domnul Laurențiu-Dan Leoreanu:

Vă mulțumesc și eu.

Nu mai sunt luări de…

Domnul deputat Vexler, din partea Grupului minorităților naționale.

Vă rog.

Domnul Silviu Vexler:

Vă mulțumesc, domnule președinte.

Undeva, în anii ’50, o jurnalistă evreică, Hannah Arendt, vorbea despre „banalitatea răului”. E o construcție gramaticală poate ușor curioasă să ai în aceeași frază atât banalitate, cât și rău.

Cu nu foarte mulți ani înainte de acest mesaj al doamnei Arendt, Mihai Antonescu, pe atunci viceprim-ministru al României, spunea în deschiderea unei ședințe a Consiliului de miniștri că îi este indiferent dacă vom intra în istorie ca barbari.

Și, făcând legătura între cele două fraze, mi-am dat seama care era semnificația acelei banalități: indiferența față de rezultatul istoriei.

Și dacă se vorbește adeseori despre suferință, dacă oamenii se concentrează extrem de mult pe cifre, pe numere, pe ceea ce s-a întâmplat, cred că mult prea puțin ne concentrăm pe cei care au suferit cu adevărat, pe cine au fost toți acei oameni care au fost uciși în timpul anihilării poporului armean în numeroase comunități armene.

M-am întrebat adeseori, m-am întrebat și acum, cât îl ascultam pe Varujan, cine au fost cu adevărat acei oameni, ce au fi putut face ei pentru omenire?

Am crescut văzând filmele unui armean, este vorba despre Serghei Parajanov, este regizorul care mi-a marcat cariera și traseul ulterior. Îi menționez numele, pentru că mi-aș dori mai mult decât orice, în cazul acestei tragedii a istoriei și a umanității, să aud numele celor care au murit.

Pentru aceia dintre dumneavoastră care au avut ocazia să viziteze Memorialul martirilor „Yad Vashem”, de la Ierusalim, există o sală în care sunt redate aproape integral numele celor care au fost uciși în perioada Holocaustului și în fiecare an, în ziua de comemorare a victimelor Holocaustului, aceste nume sunt rostite. Evident, acest mesaj curge, și curge permanent acolo, ca o aducere aminte, în primul rând, a victimelor, a victimelor poate chiar mai mult decât a agresorilor. O veche tradiție evreiască vorbește despre nume, despre datoria pe care un evreu o are de a-și transmite numele mai departe.

Tradiția nu este gândită doar pentru perpetuarea numelui în sine, ci este gândită ca o tradiție a păstrării memoriei omului, a celui care a fost și a ceea ce a însemnat.

Și mi-aș dori ca într-o zi, poate chiar la București, oriunde, de altfel, să văd un astfel de memorial dedicat oamenilor care au pierit în această tragedie a istoriei, o tragedie care este mult prea puțin cunoscută, care adeseori este discutată în termeni politici și ai relațiilor internaționale din lumea de astăzi și cu mult prea puțin accent, repet, pe oamenii de atunci.

Și cred că gestul de astăzi al Parlamentului României trebuie să fie în primul rând acesta, de a pune accent pe sufletul acelor oameni care trăiesc astăzi datorită și acestor gesturi, datorită unor texte, datorită unor mesaje.

Și felul în care contribuția culturii armene, felul în care contribuția vieții armenești este percepută, se datorează și lor, și datorită suferinței lor, datorită acestei amprente pe care nu o pot șterge. Vorbesc despre această amprentă, pentru că o cunosc, din păcate, mult prea bine și mă bucură acest gest de normalitate pe care îl facem astăzi. Dar ajungem inevitabil și la momentul când cuvintele își pierd sensul, sau mai bine zis nu mai au putere. Cuvintele sunt insuficiente dacă nu sunt continuate de fapte; rămân doar un fragment mic pe o bucată de hârtie. Și datoria morală, datoria față de istorie, de a-i ține minte, nu trebuie să se oprească astăzi aici.

Vă mulțumesc. (Aplauze.)

Domnul Laurențiu-Dan Leoreanu:

Vă mulțumesc și eu.

by Mihai Stepan Cazazian