România Literară nr.47/2021 | Adrian Lesenciuc : Miracolul poveștii la scara 1/10

Rareori povestea poate fi spusă într-un asemenea fel încât, indiferent de distanța geografică în raport cu teritoriile ficționale sau cu autorul, indiferent de îndepărtarea în timp, lectura să însemne și senzație fizică, prezența sufocantă a unui nod în gât, ca în cazul cărții proaspăt apărute în limba română, Din cer au căzut trei mere, scrisă de Narine Abgarian1. Romanul a fost distins în 2016 cu Premiul Iasnaia Poliana și beneficiază de recomandările unor personalități literare uriașe ale literaturii ruse: Evgheni Vodolazkin și Ludmila Ulițkaia. Nimic întâmplător, deoarece romanul poartă în el candoarea unei lumi izolate, redate cu atâta implicare auctorială, presupunând, deopotrivă, atâta implicare a lectorului, încât e foarte dificilă opțiunea critică precisă, apropierea de lucrare în raport cu prevalența unei căi interpretative dominante dintre cele propuse de Umberto Eco: intentio auctoris, intentio operis sau intentio lectoris. O egală proiecție pe cele trei coordonate interpretative este intenția explicită a autoarei, care preluând una dintre formulele clasice de încheiere a basmelor armenești:

[…] și așa să fie mult timp, și așa să fie mereu, și noaptea o să-i facă vrăji, ocrotindu-i fericirea, și va rostogoli în palmele-i răcoroase trei mere, pe care apoi, cum se spunea în poveștile maranenilor, le va arunca din cer pe pământ – unul pentru cine a văzut, unul pentru cine a povestit, iar al treilea pentru cine a ascultat și a crezut în bine (p.255),

o aplică romanului. Cele trei părți ale cărții sunt fiecare dintre cele trei mere, presupunând acțiunea propriu-zisă sau plonjarea în universul ficțional, implicarea auctorială în acord cu sondarea diacronică și focalizarea pe emoția lectorului. Așadar, romanul se construiește pe structura basmului, împrumută valențele acestuia, separă ontologic și geografic tărâmul mitizat: Maran, un spațiu izolat, în munți, separat de două prăpăstii, una continuând să se caște, alta mărginită de un zid de rezistență, situându-se deasupra unei văi de unde începe o altă lume, o altă civilizație, cu care legăturile se fac rar, de regulă prin intermediul acelorași negustori de bunuri necesare traiului. Povestea este plasată într-un spațiu indefinit, simbolizând Armenia, spune undeva, într-un interviu, autoarea2, în care limitele sale ar fi putut fi mărginite de o stâncă în a cărei rezistență oamenii credeau cu sfințenie, dar care la rândul său se prăbușește. Colțul de piatră simbolizează probabil Araratul, muntele sacru al Armeniei, un vulcan stins care se află pe stema statului, dar care administrativ aparține Turciei (în urma extinderii teritoriale din 1918 și a Tratatului de la Sèvres din 1920, în continuarea genocidului de la începutul secolului trecut, 1915-1916; bunicul patern al Narinei Abgarian este supraviețuitor al acestui genocid, iar dramele produse de masacru au rămas vii în istoria familiei): „Oamenii care credeau cu sfințenie în forța colțului de piatră care rămăsese pe loc chiar și după faimosul cutremur, tratau alunecarea de teren cu o imensă indiferență – ce rost mai are să te temi de ceva care n-o să te ajungă niciodată?“ (p.215), în timp ce vizionarul satului, Akop, în ciuda acestei opinii consolidate, „a văzut că vârful vulcanic nu va rămâne în picioare“. De asemenea, povestea este plasată într-un timp indefinit, probabil în preajma primului război mondial și a genocidului. Acest cadru de basm, acest spațiu ontologic delimitat, încadrat în limitele comunităților izolate pe care le-au creat în marile romane ale umanității Hermann Hesse, Gabriel García Márquez sau Lawrence Durrell – la acel Macondo mitic și distopic al lui Marquez trimite direct, dar într-o perspectivă inversată, prin finalul romanului –, proiectează explicit coordonatele ficționale ale normelor, cadrul mitologic, amestecul de credințe și fapte, prezența realității palpabile și testabile, verosimile, și a simbolurilor de dincolo de lume, a morților care revin amenințător sau proteguitor în raport cu realitatea ficțională în așezare. Eroina poveștii poartă numele care amintește de marele genocid, Anatolia – un nume care nu înseamnă doar răsărit, presupunând implicit speranța, ci și unul care include în ele tragedia din 1915 din vilayatele estice ale regiunii cu același nume – și, în ciuda faptului că se pregătea să moară, o întâmplare neașteptată produce întorsătura totală. Romanul debutează astfel: „Vineri, imediat după amiază, când soarele, trecând de zenit se rostogolea ceremonios spre marginea de apus a văii, Sevoianț Anatolia s-a întins să moară“ (p.7). Puterea vindecătoare a poveștii răstoarnă datul, iar povestea devine purtătoare de miracole și semne din alte lumi, în egală măsură purtătoare a unei moșteniri istorice incontestabile, cea a regelui Leon al V-lea Lusignan al regatului armean al Ciliciei (sau Levon Luzinian), creștin cruciat cu rădăcini occidentale, dar devotat poporului său, ultimul rege armean până la reapariția, după mai bine de cinci sute de ani, a statului armean, a Primei Republici Armene. Fiecare gest este încărcat de simboluri culturale puternice, fiecare nume din cartea Narinei Abgarian poartă în el pagini de istorie concentrată, rezumată, restrânsă.

citește articolul integral pe romanialiterara.com

by Redactor