ROMÂNIA LITERARĂ / MAREA DOAMNĂ A TEATRULUI ARMEAN

Am primit cu profundă tristeţe vestea dispariţiei la Erevan, pe 24 noiembrie, a celebrei actriţe Varduhi Varderesian, născută la Focşani, în 1928, dar stabilită în Armenia după cel de-al Doilea Război Mondial, în urma propagandei comuniste de repatriere a armenilor. Provenea dintr-o familie care, în 1915, în timpul Genocidului Armean, se refugiase  în România ospitalieră.

Din fericire, visul tinerei Varduhi Varderesian de a se consacra carierei teatrale s-a împlinit în Armenia, unde după ce a traversat câţiva ani de dificultăţi materiale, a absolvit Studioul Teatrului Dramatic din Leninakan (azi Gyumri), cel de-al doilea oraş important al ţării, cu profunde tradiţii culturale, unde a şi jucat până în 1958. Succesele repurtate în primii ani i-au permis să se mute pe prima scenă a capitalei armene, la ceea ce astăzi poartă numele de Teatrul Naţional Academic „Gabriel Sundukian”. Acolo a evoluat alături de cei mai mari actori, ajungând foarte curând o vedetă iubită şi aclamată de publicul din ţară şi de cel dintr-o serie de ţări, cu prilejul  turneelor.

Au rămas celebre interpretările lui Varduhi Varderesian în piesa „Pentru onoare” a clasicului armean Alexandr Şirvanzade (ulterior ecranizată), în „Otello” de Shakespeare, în „Fata fără zestre” de N. Ostrovski, dar şi în spectacole cu piese de Eduardo de Filippo, Cronin, Casona, Dostoievski, Arthur Miller, Garcia Lorca, Dürrenmatt etc.

Un rol de referinţă din cariera actriţei a fost cel al puştiului Johnny din „Inima mea e pe înălţimi” de William Saroyan, piesă cunoscută şi la Bucureşti din montarea de la Teatrul „Bulandra”. Am avut şansa de a o putea admira pe Varduhi Varderesian în acest rol travesti, de compoziţie, pe care l-a interpretat vreme de şaptesprezece ani şi despre care marele poet armean Paruyr Sevac scrisese că este „personajul cel mai saroyanesc”, interpretarea actriţei însemnând „o lumină totală, o seninătate care se răsfrânge în sufletul spectatorului. Nicio grimasă, nicio mişcare inutilă, nicio intonaţie de prisos(…) Este greu să-ţi imaginezi un alt Johnny.”

O cunoscusem pe Varduhi Varderesian în 1970, cu prilejul unei vizite la Bucureşti, când realizasem un interviu pentru „Nor Ghiank”. Am revăzut-o apoi la Erevan în 1974, când am admirat-o în piesa lui Saroyan, dar şi în câteva piese din dramaturgia armeană contemporană.

Alte succese memorabile din cariera actriţei au fost Ranevskaia din „Livada de vişini” (Cehov), prinţesa Mariam din „Zeii cei vechi” a dramaturgului armean Levon Şant. La sărbătorirea a 50 de ani de teatru, actriţa strălucise în spectacolul „Monolog”, după nuvela Simonei de Beauvoir.

În octombrie 2005, am întâlnit-o pe Karine Khodikian, pe atunci ministru-adjunct al culturii, cunoscută prozatoare şi autoare a unor piese de teatru, căreia i-am tradus ulterior câteva proze scurte, precum şi piesa „Nu trageţi! Sunt deja moartă”, care s-a jucat vreme de un an la Cluj. D-nia sa mi-a vorbit atunci despre o piesă pe care i-o dedicase Doamnei Varderesian şi care urma să se joace în acele zile de către o trupă particulară pe scena Teatrului „Paronian”. Premiera absolută avusese loc în primăvară la Los Angeles. Am asistat la premiera erevaniană cu „Mamă, nu eşti singură”. Varduhi Varderesian şi-a dat întreaga măsură a măiestriei sale artistice în rolul principal – mama unei familii destrămate în urma unor dificultăţi materiale şi a emigrărilor, piesa încheindu-se totuşi cu o rază de speranţă. Spectacolul a fost primit cu ovaţii şi cu multă emoţie, căci oglindea o realitate contemporană cu care se confrunta societatea armeană, mesajul piesei fiind destul de trist, căci eroina spunea, la un moment dat, că „o mamă trebuie să se obişnuiască cu singurătatea.”

Varduhi Varderesian s-a bucurat de cele mai înalte titluri onorifice, de ordine şi medalii ale Statului şi ale Bisericii din Armenia, dar mai ales de dragostea şi afecţiunea compatrioţilor săi.

Tot atunci, în 2005, am făcut un amplu interviu cu venerabila artistă (vezi vol. II din „Cu şi despre armeni”), cu care prilej am evocat îndelungata sa carieră, dar am discutat şi despre volumul său autobiografic „Basmul vieţii mele”, publicat cu doi ani în urmă. Îl citisem cu nesaţ înainte de a pleca la Erevan şi am profitat de ocazie să-l comentăm. Vorbea minunat româneşte. Îşi aducea aminte cu nostalgie de anii 1930, când învăţase la Şcoala Armeană din Bucureşti, despre dascălii săi, dintre care unii au avut un destin tragic, căci fuseseră deportaţi în Siberia după război. Îl avusese profesor  de istorie şi geografie pe Levon Garabet Balgian, devenit ulterior episcop al Bisericii Armene din România, iar mai târziu Vasken I, Catolicos şi Patriarh Suprem al tuturor armenilor la Sf. Scaun de la Ecimiadzin. Acesta mergea adeseori la spectacolele actriţei şi, la un moment dat, îi dăduse să recite câteva fragmente, pe care le tradusese el însuşi din celebra scriere medievală armeană „Cartea plângerii” de Grigor Narecaţi în faţa unei delegaţii cu înalţi prelaţi români. De altfel, recita versuri ale poeţilor români la toate manifestările culturale organizate de Asociaţia de Prietenie Armenia-România.

Deşi trăia în patria-mamă, firele care o legau pe Varduhi Varderesian de România nu se destrămaseră. „Uneori – îmi spunea Doamna Varderesian – iau versurile lui Eminescu şi lectura lor îmi provoacă o dulce tristeţe. Am impresia că în interpretarea mea actoricească există un anume izvor ce provine din România, pe care am să-l păstrez cât am să trăiesc. Nu se uită niciodată locul unde te naşti.”

A purtat în suflet dragostea şi dorul de România, unde visa să vină într-o zi şi să recite Eminescu în armeană şi în română.

N-a fost să fie aşa…

                                                                                                  Madeleine Karacaşian

(„România literară” nr.1 – 8 ianuarie 2016)

by Mihai Stepan Cazazian