REVISTA 22 / Datoria memoriei – faza turcă
de Codrut Constantinescu
Războaiele memoriale sunt cel puțin la fel de disputate şi aprinse ca războaiele clasice (e drept, mai puţin sângeroase), iar atunci când este vorba despre conflictele care implică memoria în interiorul unei societăţi, situaţia este cu atât mai delicată şi complicată.
Laure Marchand şi Guillaume Perrier, corespondenţi ai prestigioaselor publicaţii franceze Le Figaro şi Le Monde, realizează într-un volum alert, bine scris, cu un titlu sugestiv (Turcia şi fantoma armeană) o combinaţie fericită de reportaje jurnalistice şi analize istorice, care se axează pe spinoasa problematică a genociului armenesc perpetuat şi încontinuu negat de Turcia. Volumul celor doi oferă o viziune unitară, în ciuda faptului că cele două publicații franceze au orientări diferite, una de centru-dreapta (Le Figaro) şi cealaltă, de centru-stânga (Le Monde).
Ceea ce ulterior va fi cunoscut ca genocidul armenesc a început cu arestarea, în noaptea de 24-25 aprilie 1915, a 250 de intelectuali din Constantinopol, care au fost deportaţi în două lagăre de concentrare din Anatolia, ulterior fiind ucişi. Însă evenimentul nu poate fi înţeles fără a fi plasat în contextul complicat al primului război mondial. Imperiul Otoman s-a aliat cu Germania, sperând să recupereze întinsele posesiuni (faţă de care oricum nu avea niciun drept istoric şi, în multe cazuri, nici măcar demografic) pe care le pierduse până în 1914, intrând în conflict cu Rusia. Cele două puteri s-au confruntat pe frontul caucazian din estul Anatoliei, o zonă greu accesibilă, muntoasă. În rândul trupelor ţariste se aflau şi câteva mii de voluntari armeni, din Armenia ţaristă, actualul stat independent Armenia. Până în 1915, ruşii reuşiseră să-i împingă pe otomanii debusolaţi şi prost echipaţi înspre vest. Atunci când frontul a ajuns în zona lacului şi a oraşului Van, la 20 aprilie 1915, guvernatorul otoman a ordonat masacrarea importantei comunităţi armene, pretextând că ar furniza informaţii duşmanului rus. 1.500 de combatanţi armeni au hotărât să-i protejeze pe cei 30.000 de civili, chiar dacă echipamentul lor militar era modest (300 de puşti şi 1.000 pistoale vechi). La 24 aprilie, ministrul de Interne Talaat Pașa a escaladat situaţia, semnând un decret de deportare, aruncând anatema unei presupuse trădări asupra unui întreg popor. Din acest punct de vedere, guvernul Tinerilor Turci a produs un precedent care va fi multiplicat de prea multe ori în secolul al XX-lea. Armenii au fost scoşi din oraşe sau sate, încolonaţi în vederea relocării în deşertul sirian, departe de frontul ruso-otoman din nord-estul Anatoliei, unde nu îi aştepta nimic altceva decât moartea. De multe ori bărbaţii au fost împuşcaţi imediat, copiii aruncaţi în Eufrat, civili arşi de vii în grotele unde se ascundeau. Paleta masacrelor a fost amplă şi teribilă, iar istoricii au estimat pierderile umane la 1.500.000 de persoane. Alte zeci de mii de armeni au avut de ales: fie erau asasinaţi, iar avutul le era confiscat, fie treceau la Islam. Aceşti apostaţi care au supravieţuit fizic au fost mutilaţi spiritual, răpindu-li-se conştiinţa, căci, după trecerea furtunii, ei nu au putut reveni la armenitate – doar, recent, descendenţi curioşi află originea bunicilor şi încearcă să reînnoade legăturile cu vechile rădăcini. Ei reprezintă un neajuns şi pentru diaspora armeană, care nu poate concepe că un armean ar putea avea o altă religie decât cea creştină. „Unii dintre convertiţi s-au străduit din răsputeri să facă uitat faptul că sunt armeni, ca să se sustragă presiunii sociale sau, pur şi simplu, ca să nu rişte să fie ucişi, aşa că au sfârşit prin a fi asimilaţi. A deveni mai turc decât turcul, iată cel mai bun mijloc de a rămâne în viaţă.“Puţin cunoscută este Operaţiunea Nemesis, organizată de comunitatea armeană supravieţuitoare, şi care a dus la asasinarea între 1920-1922 a opt demnitari ai Comitetului Uniune şi Progres, refugiaţi în străinătate, mai ales în Germania.
„De-a lungul întregului secol XX, nonmusulmanii care scăpaseră de masacre şi nu se exilaseră au trebuit să-şi îndoaie şira spinării în faţă ostilităţii Republicii turce, oficial laică.“ O metodă folosită şi în alte părţi a fost aceea de a impune minorităţilor nonmusulmane impozite foarte mari pe proprietate sau afaceri, forţându-le să vândă şi, de preferat, să plece. De altfel, procesul spolierii a demarat imediat ce armenii au fost încolonaţi şi alungaţi din oraşe. Au existat în 1915 comisii de turcizare, similare cu comisiile de românizare ale legionarilor, al căror principal scop era confiscarea bunurilor armenilor şi încurajarea apariţiei unei burghezii turce, ştiut fiind faptul că pe la 1915 turcii erau fie funcţionari sau militari, fie ţărani. Izbitoare asemănări cu România interbelică, atinsă de flagelul legionar! Şi, în mod sigur, mizele negaţionismului oficial şi agresiv al statului turc rezidă şi din această perspectivă economică deloc de neglijat. Căci, odată recunoscută tragedia, Turcia ar trebui să plătească şi despăgubiri însemnate (zeci de mii de case, hambare, terenuri, palate, magazine au fost confiscate etc.). Au existat şi turci drepţi, pentru că nu toţi funcţionarii au fost entuziaşti să execute ordinele criminale primite, un subprefect otoman din Anatolia profundă şi kurdă care încercase să întârzie punerea în aplicare a ordinului prefectului a fost chemat la ordine şi, pe drum, asasinat. Sau Mehmet Djelal Bey, guvernator otoman al Alepului şi, mai apoi, al oraşului Konya, guvernatorul Ankarei, care pe atunci era doar un obscur târg de provincie, şi care ar fi tras de timp atunci când a primit ordinele scrise de la Istanbul. Când un reprezentant în persoană al Ministerului de Interne s-a prezentat la el pentru a-l obliga să respecte decretele, i-ar fi spus franc: „Nu, Atif Bey, sunt guvernator, nu bandit, nu pot face asta; prefer să-mi părăsesc postul“. Din nefericire, regimul instaurat de Mustafa Kemal a preluat mulţi demnitari ai Junilor Turci şi a ratat cu cinism oportunitatea de a se delimita de politica genocidară a fostului regim. Mai mult, a continuat războiul împotriva minorităţilor, mai ales a celor creştine.
Turcia continuă să ducă un război propagandistic nemilos împotriva genocidului armean la mai bine de un secol de la consumarea masacrelor, neprecupeţind nici energii şi nici sume de bani pentru a contracara oriunde în lume adevărul istoric. Şi asta în ciuda faptului că autorităţile de la Ankara îşi dau seama că nu pot falsifica percepţia internaţională la nesfârşit, în ciuda disproporţiei între puterea sa militară şi politică, apartenenţa la NATO (de unde şi interesul SUA pentru a-i menaja susceptibilităţile) şi insignifianta Armenie. Mai degrabă minoritatea armeană este un factor care este luat în seamă în democraţiile occidentale (mai ales Franţa şi Statele Unite). Autorii francezi constată sec că în Turcia istoria nu este doar o disciplină umanistă, ci un adevărat câmp de luptă. Asasinarea ziaristului armean Hrant Dink, un militant al reconcilierii istorice între turci şi armeni, în 19 ianuarie 2007, omorât în faţa redacţiei ziarului armean Agos (Brazdă) de către un puşti ultranaţionalist turc, o dovedește din plin. Mulţi intelectuali turci s-au solidarizat cu ziaristul armean, la funeralii luând parte zeci de mii de oameni, eveniment care a luat forma unei manifestaţii. La 24 aprilie 2011, o altă crimă monstruoasă a avut loc şi a înspăimântat suplimentar lumea armeană, dovedind faptul că nu poţi propaga nonstop ura, fie prin şcoală sau prin mass-media oficiale, fără ca aceasta să nu-şi arate roadele. Sevag Şahin Balıkçı, soldat în jandarmeria turcă, de origine armeană, a fost asasinat cu sânge rece de un camarad turc în timp ce-şi satisfăcea serviciul militar obligatoriu în plină zona kurdă, în regiunea Batman. A avut loc un proces, la care asasinul, un simpatizant al unui partid de extremă-dreapta, a pledat că a fost doar un accident. Autorităţile au muşamalizat cazul, au intimidat martorii, au falsificat probe etc. Însă modesta minoritate armeană a încercat şi să lupte împotriva acestor abuzuri ale autorităţilor turceşti, susţinând în zona kurdă insurecţia PKK, având în vedere şi relaţiile istorice destul de ciudate între armeni şi kurzi (în timpul genocidului, bandele kurde au luat parte în mod activ atât la spolierea şi asasinarea armenilor, dar, în unele cazuri, punctual, şi la salvarea lor).
Ziariştii francezi oferă la final şi o imagine mai optimistă a evoluţiei dezbaterii naţionale interne din Turcia faţă de genocidul armean şi trezirea conştiinţei unui segment important din opinia publică şi societate, care, ambele, sunt interesate de depăşirea momentului, asumarea vinilor şi, în fond, o evoluţie proeuropeană. Un mecena miliardar turc, Osman Kavala, susţine financiar sectorul societăţii civile din Turcia, precum şi dialogul armeano-turc sau greco-turc. Iar Hasan Cemal, unul dintre cei mai influenţi ziarişti turci (scrie şi pentru Milliyet), dar şi nepotul lui Djemal Pașa, a publicat la sfârşitul anului 2012 o carte care a şocat Turcia – 1915, genocidul armean. Chiar şi în interiorul Turciei profunde şi zonei kurde există speranţe şi semnale de schimbare a percepţiei asupra genocidului armean, primari care militează pentru diversitate lingvistică, încercând să repare măcar parţial traumatica dramă. Dar semnalul ar trebui să vină de la cele mai înalte instanţe în stat, care, în schimb, nu fac altceva decât să hărţuiască şi împiedice procesul. Această înmugurire din societatea turcă s-ar fi putut transforma într-o primăvară, dacă guvernul i s-ar fi alăturat, însă nu a fost cazul, iar procesul asasinului de 17 ani ai lui Dink s-a transformat într-o farsă judiciară. În ciuda faptului că toate firele duceau către serviciul de securitate turc şi jandarmeria din Trabzon. Pentru a conştientiza nevoia de reconciliere cu trecutul, o societate are nevoie de un anumit grad de maturitate.
Volumul corespondenţilor francezi oferă nu numai o radiografie amplă, de natură istorică, dar oferă soluţii, care sunt cele mai simple. Dar, pentru aceasta, Turcia ar avea nevoie disperată de alţi lideri politici care să aibă curajul de a o apuca pe alte căi decât pe cele atât de bătătorite şi pline de sângele armenilor. „Poporul turc are în faţă un drum foarte lung de parcurs pentru a-şi însuşi responsabilitatea istorică şi a-şi lua asupra datoria memoriei.“ Din neferirire, contextul geopolitic în care este situată în momentul de faţă Turcia nu este cel mai favorabil, iar aparenta încercuire cu duşmani mai degrabă favorabilă menţinerii statu-quo-ului. Rămâne de mirare cum ostilitatea cu care este privit, pe bună dreptate, regimul Erdoğan de aproape toţi vecinii săi (de la greci, armeni, kurzi până la israelieni şi ruşi) pare a nu-l afecta deloc.
Turdean Ritta: 
EUGENIA: 
Seta: