RESTITUIRI | MIHAIL SEBASTIAN – HAIG

ACTERIAN, povestea unui duel literar celebru în epocă

În 1936, când publică la editura „Vremea“ placheta „Pretexte pentru o dramaturgie românească“, Haig Acterian era deja un nume binecunoscut în lumea culturală românească, având deja publicat un volum ce-l făcuse celebru și numeroase cronici și eseuri teatrale .
„Pretextele“ ar fi trecut probabil aproape neobservate dacă asupra lor nu s-ar fi aplecat, într-o cronică de excepție publicată în celebra „Rampa“ , nimeni altul decît marele dramaturg, romancier și cronicar Mihail Sebastian care, în rândurile sale, nu s-a sfiit să-l „necăjească“ de câteva ori pe tânărul om de teatru.
Cronica lui Sebastian, publicată integral în rândurile de mai jos, este grăitoare:

<„Pretextele“ pe care le publică d. Haig Acterian sunt un insuficient prilej de a vorbi mai pe larg despre personalitatea autorului lor.
D. Acterian a scris poezie și eseu, a făcut teatru și a lucrat în cinematograf – în toate aducând o generoasă curiozitate intelectuală și, în acelaşi timp, un surprinzător simț de maturitate și echilibru.
Într-o generație cu frumoase dar zăpăcite calități, domnia sa reprezintă, mi se pare, o liniștită conștiință de muncitor, fără grabă și fără improvizație. Dacă aș fi sigur că mă voi face bine înțeles, aș spune că ce stimez înainte de orice în acest intelectual este lipsa lui de vervă. Lipsă de vervă nu înseamnă lipsă de spontaneitate și în niciun caz de imaginație. Dar e ceva aspru și colțuros în Haig Acterian, ceva lent și reținut în gândirea sa. Puțini oameni îmi dau o mai precisă impresie de mare bogăție interioară, nu îndeajuns adusă la lumină, din lipsă de facilitate verbală.
Ceea ce l-a orientat pe Haig Acterian spre teatru, și mai ales spre regizorat, cred că a fost o necesitate de expresie plastică. Acest reflexiv avea nevoie să-și vadă gândurile. „Eu am văzut idei!“, cum spune versul orgolios al domnului Camil Petrescu.
A văzut Haig Acterian idei? Nu știu. În orice caz, pentru a le vedea, s-a decis să facă teatru. E o inteligență care fuge de abstract și care tinde instinctiv spre spațiu, spre decor – cu un cuvânt spre expresie concretă.
Toate acestea aș vrea să le spun mai amplu și mai nuanțat. Dar pentru a le spune, aș avea nevoie nu de un pretext, ci de un obiect, de o realizare, de o operă de creație.
Fără să nesocotesc valoarea micului volum pe care ni-l oferă trebuie să spun că el este prea sumar față de personalitatea mult mai complexă a autorului. Prea sumar și – în acelaşi timp — prea lipsit de unitate.
În 131 de pagini, domnul Acterian publică un eseu „despre tragic“, o serie de „pretexte pentru o dramaturgie românească“ (ce împrumută titlul volumului întreg) și mai multe ,,note pentru drama și arta dramatică“, pentru ca să nu mai socotim cuvântul introductiv al lui Gordon Craig.
Din toate aceste pagini, cam disparate prin subiectul lor, ar fi greu să degajăm o singură linie. Comentariul nostru ar fi nevoit să se rezume la diverse aspecte sau detalii, considerate izolat.
Nu e, de exemplu, arbitrară reunirea „eseului despre tragic“ cu „pretextele“ și „notele“, pe care le precede? Lectura se frânge aici – și suntem brusc introduși în alt ciclu de idei.
Rezultă de aici o impresie de fragmentar, care face din cartea domnului Acterian mai mult o operă de sugestii, decât una de expunere critică.
Ideea în sine, pe care se sprijină eseul său despre tragic, este incontestabil interesantă, și toate consecințele ei în explicarea lui Eschil față de ceilalți tragici greci, sunt revelatoare. Dar d. Acterian e injust cu sine, căci schițează prea schematic, prea eliptic un subiect nesfârșit mai larg. Concizia sa este excesivă – și am fi bucuroși să vedem tema tragicului reluată.

*

Recunosc că în înțelegerea elementelor strict de teatru din volumul domnului Acterian, eu sunt prost plasat. (Cu atât mai prost plasat, cu cât mă aflu în cadrul unei cronici literare).
D. Acterian vorbește de dincolo de rampă, iar eu îl ascult din stal. Optica este total diferită.
D. Acterian crede în tehnică. Elementele de teatru pentru domnia sa sunt scena, actorul, lumina, decorul. Când domnia sa așteaptă o renaștere a teatrului românesc, de aici o așteaptă.
În ce mă privește nu văd dimpotrivă decât o singură renaștere creatoare: a literaturii dramatice. Restul se realizează prin consecință.
Tot ce scrie domnul Acterian despre destinul teatrului nostru i se poate reduce la o singură propoziție: trebuie creată o tehnică dramatică românească!
Ori, impresia mea e că o tehnică nu se crează. Ea se desprinde din materialul de viață, pe care-l ordonează.
Întâi este Caragiale – și pe urmă vine tehnica interpretării lui.
Nu văd, nu înțeleg, o tehnică de teatru în abstract. Văd o operă dramatică și înțeleg că ea cuprinde un stil ce trebuie exprimat scenic. Altă tehnică – instrument autonom de text – mi se pare că nu poate fi decât o schemă sterilă.
De altfel mi se pare că noțiunea aceasta de „tehnică dramatică“ și mai ales de „tehnică dramatică românească“ este neprecizată suficient în volumul domnului Acterian.
Oamenii de meserie, oamenii mult mai ușor. Calitatea mea de spectator sau cel mult de critic literar, îmi dă dreptul să înţeleg mai puțin bine.
D. Acterian preconizează o întoarcere la inspirația autohtonă. Cum e vorba despre tehnica teatrală, mărturisesc că acest deziderat etnic mi se pare cam vag. Există vreun mod „autohton“ de a-l juca pe Shakespeare?
D. Acterian cere „spirit, tehnică și artă originală“. Le cere chiar cu anumită violență.
„Nu putem ajunge aici decât azvârlind de pe noi toate țoalele străine“ .
Ideea este completată în altă parte, la fel de exclusiv:
„Numai în țăran, la sat, în țarină zace întreg materialul ce trebuie exploatat“ .
D. Acterian e prea atent și lucid ca să nu vadă că acestei deziderate au rădăcina în sămănătorism. De aceea se grăbește să se desolidarizeze – și o face în termeni netezi:
„Nu e vorba de o tehnică, formă de artă etnografică sămănătoristă“ .
Sau, în altă parte, cu totul reprobabil:
„Etnicul nu este integral, așa cum există în creația searbădă și lipsită de vlagă și interes a sămănătorismului“ .
Dar dacă protestele antisămănătoriste ale domnului Acterian sunt foarte categorice, ideile sale ni se par mai neclar despărțite de școala de la 1906.
Ca să-l necăjim vom spune că domnia sa este un sămănătorist fără voie. Și o vom spune nu numai pentru a-l necăji, ci și pentru a-l îndemna să revină asupra unor chestiuni esențiale pentru teatrul nostru și în genere pentru cultura noastră.
„Pretextele pentru o dramaturgie românească“ sunt o carte ce invită la gândire. Ele aduc puțină neliniște, puțină pasiune într-un domeniu sufocat de obișnuințe vechi și de lene permanentă.
E o carte de curaj și o carte de inițiativă. Ea formulează sau te obligă să formulezi o sumă de întrebări, cărora e indiferent dacă le răspunzi ca autorul sau altfel decât el.”>

Haig Acterian acceptă imediat provocarea, răspunzându-i lui Sebastian printr-o scrisoare pe care acesta o va publica, „comunicând cetitorilor fragmentele cele mai cuprinzătoare“, două zile mai târziu, tot în „Rampa“ :

„Ai simțit nevoia să declari că volumul e prea sumar. Știi mai bine decât mine că antonima lui sumarius este longus și între aceste două elemente îl aleg pe summarius. Afirmația mea este actuală pentru că, privind fenomenul literar și filosofic contemporan, cronicarul se plasează ca Boileau, la mijloc, majoritatea producătorilor tind spre Longus, și eu, cu foarte puțini, mă îndrept spre Summarius. Iartă-mă că întrebuințez cuvinte latinești, dar în aceste limbi moderne în care suntem obișnuiți să scriem, în care mulți socotesc că «stilul pogoară spirit», se înțelege mai greu decât într-o limbă veche, un¬de ideea este înregistrată așa cum se cuvine de împletirea consoanelor și vocalelor. Deși cuvântul summarius (scurt, prescurtat) căruia îi găsești atâta vină pentru că îl îndrăgesc, nu acuză. Dim¬potrivă. În ăst fapt ne despărțim categoric și risc (după cum am riscat cu toată cartea) să nu înțelegi. Nu simți că până în limba românească sumar cuprinde toate argumentele chiar de la rădăcina vorbei, și că tot ce cade în afara noțiunii este inutil? Așadar, tot ce ai fi vrut să nu fie prea sumar (ce ar însemna lungirea ideilor) nu este necesar.
Mă tem că vezi noduri în papură «Pretextelor» mele și nu vezi nodurile odgonului teatrului românesc. Între cauză și efect erorile toate sunt la dumneata. Între spirit și materie tot adevărul e la mine. Eu știu că, plasându-ne atât de halucinați în timp, doar viitorul îmi va da dreptate, dar pentru că am mania de a releva eroarea atât cât este necesară chiar dincoace de tragic îți răspund.
Cele trei constatări ale cronicii de joi sunt:

1. «…Nu văd decât o singură renaștere creatoare: a literaturii dramatice. Restul se realizează prin consecință».
   Inexact. Faptul literar dramatic nu produce faptul de artă a scenei. Faptul teatral este independent de literatura dramatică. Dovadă: Commedia dell’arte și zeci de amănunte din istoria artei dramatice universale. Arta dramatică își are legile ei, legi scrise cu sentimente și gânduri în actor, legi care n-au texte literare. Dramaturgia are deci altă soartă decât poezia dramatică.
2. «Impresia mea e că o tehnică nu se crează. Ea se desprinde din materialul de viață pe care-l ordonează… Nu văd, nu înțeleg o tehnică de teatru în abstract. Văd o operă dramatică și înțeleg că ea cuprinde un stil ce trebuie exprimat scenic».
   Deci, dacă scenicul are nevoie de o expresie, este o exprimare scenică, după cum este o expri¬mare literară. Deci iată eroarea: o consecință nu poate avea o expresie independentă de expresia din care se trage. Aici sunt două expresii bine definite de istoria teatrului: faptul literar, faptul Hypokrites. Tehnica dramatică românească, mai limpede, tehnica nu se desprinde din materialul de viață, nu ordonează materii, ci se naște în spirit, se crează spiritual, tehnica este armătura spirituală. Deci e uluitor cum, după experiența concretă a mecanicii, nu s-a aflat că tehnica este abstractă, mai ales când orice joc de pârghii îți face imediat dovada că nu e nimic material în acel joc de forțe. Atunci cum rămâne cu omul? Căci tot teatrul se reduce la un singur actor!
3. «Domnul Acterian preconizează o întoarcere la inspirația autohtonă».
   Propunerea de a citi încă o dată cartea n-ar fi rău venită.
   La pagina 66 din «Pretexte» se clarifică cunoașterea absolută de sine, națiune, umanitate și ideal pentru clipa dramatică românească. Cine va înțelege va ajuta teatrului românesc ca să se afle; cine va înțelege va ști să întrebuințeze și cuvântul semănatorist, căci semănatorismul presupune o atrofiere a cunoașterii de sine.
   Haig Acterian“

Duelul celor doi, devenit celebru în epocă, va continua, uneori destul de dur, ținând seama că, în 1936, Haig Acterian se va înregimenta politic, fapt imediat amendat de Sebastian.
Dincolo de asta, prietenia celor doi va rămâne de nezdruncinat până la dispariția lui Haig, în vara anului 1943. Dar despre asta vom povesti, poate, cu altă ocazie.

George Anton Dumitrescu

by Redactor