REPORTAJ / Ara Echighian : Călătorie în timp

foto Hrayr Baze Khacheryan

E dimineață devreme acum, la marginea Pacificului ce atinge malurile lumii noi, pe care atîția și-au dorit s-o numească patrie pe care eu aveam s-o părăsesc pentru puțin timp in drumul meu de recunoaștere și regăsire a timpului trecut.

Aeronava rulează încet prin pădurea de lumini și pornește cu viteză spre destinația mea care se află la mare distanță. Deasupra norilor, ochii minții traversează America. Nu vezi nimic, dar știi că în scurt timp vei fi deasupra Atlanticului de Nord apropiindu-te de Europa – vechiul continent, prin comparație mic ca întindere de pământ, dar presărat de țări purtătoare de istorie care au influențat omenirea și au imprimat viitorul.

Sunt într-o cursă KLM care mă va duce relativ repede în orașul lui Bucur, în orașul nașterii și renașterii mele și a tuturor armenilor de origine română, ce cu mândrie purtăm numele de Romana-Hye. Îi port pe toți în sufletul meu și deopotrivă suntem însetați de istorie, de istoria noastră grefată în existența poporului român care ne-a primit cu brațele deschise când patria noastră, Armenia, era lovită de evenimente geo-politice ce-au dus la dezrădăcinarea noastră din țara-mamă. Am prins rădăcini noi pe meleagurile mioritice.

Familiile armeneşti au muncit din greu, cu sfințenie, de-a lungul istoriei, ceea ce a generat respectul tuturor descendenților vremurilor Daco-Române.

Am intrat în spațiul aerian românesc; încet străpungem norii și, prin deschizătura hubloului din dreptul meu pot zări destinația mea finală. Plecasem în urmă cu zeci de ani cu un pachet mare de speranțe, soția și fiica noastră de patru ani. Nu mă gândeam atunci, când nici nu știam cum arată America, că astăzi voi reveni încărcat de sufletele pline ale Romana-Hyelor din Los Angeles – orașul îngerilor – plini de dor să-și viziteze Biserica unde s-au botezat și cununat și unde, cu cuvioşie să aprindă o lumânare în memoria celor lăsăți în urmă care n-au reușit să ajungă în California. Știam că vizita în biserica noastră avea să fie primul pas în călătoria regăsirii.

Am fost primiți cu multă căldură, respect și dragoste în acea zi de duminică de sfîrșit de Octombie înnorat (eu, împreună cu familiile de Romana-Hye luați cu mine, ȋn inima mea de la Los Angeles); am umplut biserica construită de comunitatea armeană în urmă cu 102 ani; de fapt singura biserică construită în fatidicul an 1915 pentru toți armenii din toată lumea.

Era prima zi, mai aveam multe de făcut, multe etape de parcurs și aveam să descopăr curând respectul câștigat prin muncă și încununat de realizări al comunității de-a lungul timpului.

Fiii și fiicele romanahay-lor lăsăți în urma noastră, a acelora care am emigrat din România de-a lungul timpului după cel de-al II-lea Război Mondial, au ținut torța etniei armene aprinsă și, prin munca lor asiduă au continuat să mențină respectul națiunii gazdă pe care ne grefasem în urmă cu aproape o mie de ani. Aceasta este o mîndrie cu rezonanță istorică.  Care alt popor în diaspora a reușit să se salveze, să se dezvolte și să înflorească precum poporul armean, o floare rezilientă care de cele mai multe ori a înflorit într-un pământ aspru, arid, care s-a născut și a renăscut precum Pasărea Phoenix din propria-i cenușă?!

Am pășit cu sfială în clădirea, care cu 60 ani în urmă găzduia școala comunității armene din București, și eu fusesem elev acolo. Urcam scările și auzeam parcă glasurile noastre, zgomotul specific unei instituții de educație…glasul meu și chiotele colegilor mei. Astăzi era de fapt liniște, niciun clopoțel și niciun glas de copil. Colegii mei nu apăreau; se desțeleniseră încă o dată cu familiile lor, în căutarea pământului fertil, favorabil perpetuării neamului nostru.

În timp ce urcam scările și toate-mi păreau noi, căci nu mai recunoșteam nimic, am început să citesc inscripțiile de pe uși și inima mi se umplea cu lacrimi de tristețe și de mîndrie în egală măsură; tristețe pentru copilăria mea pierdută și mândrie pentru clădirea școlii mele / noastre care se păstrase, se metamorfozase.

Armenii, așezați în Cetatea de Scaun a Țării Românești,  care au construit școala și biserica au reușit să-și folosească în bună administrare bunul patrimonial construit. Acolo, în fosta școală se află sediul central al Uniunii Armenilor din România.  Sămânța florii poporului armean, în centul Bucureștilor a creat o nouă floare. Udați acest pământ pentru floarea neamului, ocrotiți această avere ce vă aparține; cu dăruire și unire, niciun slujitor al niciunei entități nu va putea să autorizeze secătuirea acestui pământ.

Urcam scările repetând lecția de viață în bătaia vânturilor care îmi arată stuctura creerii lăcașurilor armeneşti în diaspora: poporul armean prigonit a poposit pe aceste meleaguri, au construit biserici și școli, și, abia apoi au venit slujitorii fiecărei realizări. Se spune în poporul meu că atunci când doi armeni se întâlnesc întâi construiesc o biserică și apoi o școală și, oriunde vă veți uita veți găsi în comunitățile armeneşti simbolul educației spirituale și al educației școlare; generațiile care vin având rol de slujitori şi custozi ai generațiilor trecute. 

Sus, în biroul Președintelui Uniunii Armenilor se pregătea o ședința internă; de scurtă durată care avea să definească toată incursiunea vizitei mele; nu era vizita mea privată și nici o vizită oficială a Președintelui singurei Organizații din Diaspora de Romana-Hye ci vizita Familiilor de Romana-Hye din Los Angeles care părăsiseră spațiul Mioritic acum mulți ani. Toate onorurile și căldura găsită acasă, în România, le-o dedic lor pentru că le aparține deplin.

la Focșani

Planul era bine stabilit cu noii mei colegi de la București urmând a vizita obiectivele importante care adunau chintesența existenței armeneşti pe teritoriul românesc și să-i întâlnesc pe cei responsabili de conservarea neamului nostru. Președintele Ununii Armene din România, Dl Varujan Vosganian, împreună cu cei mai apropiați colaboratori: Dl Sirun Terzian – Vicepreședinte UAR; Dl Hacic Garabet – Secretar General; Dl Mihai Stepan Cazazian – redactor șef al Revistei Ararat (publicația armenească a Comunității Armene din România) și mulți, mulți alții au contribuit direct sau indirect la succesul acestei vizite. Pentru mine a fost impresionant măcar de-aș fi putut împărtăși fiecăruia de acasă, din Los Angeles prin îmbrățișarea dată la reîntoarcerea mea, mulțumirea și exuberanța pe care le-am simțit eu vizitând lăcașurile armenești din România.

Eram așadar pregătit pentru călătoria în trecut de unde, noi, cei din Los Angeles veniserăm. Am traversat Câmpia Bărăganului și mașina s-a îndreptat spre nord, pe marginea de răsărit a Carpaților, ȋn inima Moldovei. Prima oprire – Focșani. Dl Sirun Terzian era strict responsabil asupra programului deja stabilit. Întâia dată ne-am oprit la Biserica din Focșani pe care n-am mai văzut-o din 1974; amintirile mă copleșeau; fuseserăm întâmpinați de Preotul Paroh Avedis Sorin Mandalian – mândru de comunitatea și credincioșii armeni al căror pastor este.

Ne-au fost prezentate în detaliu toate valorile noastre armenesti din Focșani, frumos a fost căci am vorbit în dulcele nostru grai matern, armeana, deși puteam vorbi în românește, poporul blând care ne-a primit și găzduit în timp sub soarele său blând. Cu toate că eram necunoscuți unul altuia (eu cu Preotul Avedis) ne-am despărțit, de parcă am fi fost prietenie veche. Legenda spune că atunci când doi armeni se întâlnesc își spun “frate”, și, primul lucru pe care-l fac construiesc o biserica, apoi o școală. “Vartzchernit Gadar” Der Avedis Mandalian.

la Bacău

Urcarăm către Bacău, și soarele trecuse de amiază. În fața sediului Uniunii Armenilor din Bacău ne-a întâmpinat Președintele Uniunii Dl Vasile Agop împreună cu soția sa – mândru de realizările lor, ne-au prezentat planurile de viitor pentru sediul lor, proiectele în care sunt implicate Organizații Românești locale; acolo am întâlnit o comunitate închegată și omogenă bazată pe respectul poporului gazdă frumos contopit cu comunitatea armeană. Așa a supraviețuit și dezvoltat floarea neamului armenesc de-a lungul veacurilor în diaspora.

Biserica armeană din Roman

Pe cerul Moldovei soarele apunea căzând încet, încet în spatele Carpaților de Răsărit, și zilei îi urmă seara printr-un cer purpuriu. La orizont se întindea orașul Roman. Ajunserăm pe când cerul era încă violet și-am fost întâmpinați de Președintele Filialei Roman, Dl Dr Emanuel Nazaretian însoțit de soția sa; și-am luat o gustare împreună în biroul lor plin de bunătăți armeneşti. Lupta lor continuă de promovare a valorilor armeneşti în comunitate – în Roman existase cândva o școală chiar în complexul învecinat al bisericii. Cu grație, D-na Nazaretian ne-a invitat să mergem la Biserica Armenească, dată în custodie Bisericii Ortodoxe Române. Aici ne-a întâmpinat Preotul Doru Ioan, care, deși român, aduce atât de bine cu fizionomia specifică a unui armean. Părul său sur și barbă deasă, ochi negri pătrunzători și mai ales o inimă mare. Am fost într-una din încăperile învecinate și-am văzut pentru prima oară cristelnița din marmură încastrată în pereți, apa sfântului mir al pruncului ȋncreştinat care se duce undeva sub biserică hrănind pământul bogat. Aici am înțeles cât de mult respect poartă acest preot român armenilor refugiați în regiune cu secole înainte. În timp, ușa laterală a bisericii a devenit intrarea principală, iar în holul care găzduia cândva intrarea principală, preotul a amenajat un muzeu cu pietre de mormânt. Aici găsești hacickar-uri, vechi de sute de ani. Știa despre istoria Bisericii Armene, despre valorile arhitecturale și tradițiile armeneşti mai multe decât știam noi, sigur mai multe decât știam eu. Mă simțeam ca un copil aflat în fața unor minunății, dornic de cunoaștere, ca un burete uscat era mintea mea atingând apa limpede și clară a cunoașterii existenței armenimii în acel spațiu. Îmi doream să ne schimbăm itinerariul și să mai zăbovim cu Părintele Doru Ioan măcar un timp, fascinat fiind de glasul său moale cu profund accent moldovenesc; încântătoare întâmplare să învățăm despre istoria armenilor din buna orânduire duhovnicească a unui Preot român.

Dar, cum timpul nu iartă, tovarășii mei de drum îmi făcură semn că-i timpul să plecăm. Ne-am despărțit cu regret dar într-o frumoasă nouă prietenie promițându-i că am să revin. Peste Roman căzu noaptea. Mai aveam ceva drum până la Iași. Întârziați, dar în deplin confort am ajuns în Iași unde ne aștepta însuși Președintele Uniunii Armenilor, Dl Varujan Vosganian însoțit de Preşedintele Filialei Iaşi Dl Maricel Agop şi Vicepreşedintele Uniunii Regiunea Moldova Dl Dr. Zare Nazarian. Acum într-adevăr luarăm cina, cu produse tradiționale moldave, ne-am depănat impresiile de peste zi și am mai învățat ceva, despre armenii din Iași, despre scrierile lor, despre activitățile lor cotidiene, despre tineretul activ și prezent în toate evenimentele locale și regionale.

Împreună cu Varujan ne-am îndreptat în mers agale către hotel, admirând orașul luminat, respirând aerul rece de început de noiembrie, ca doi prieteni după o zi de muncă traversând piața spre Hotelul Traian. Sfârșitul unei zile în care parcursesem secole de istorie armenească pe meleagurile Moldave. Și nu eram obosit, eram doar foarte copleșit.

Hagigadar

Gabi Popescu ne aștepta în dimineața următoare să pornim spre Cetatea de Scaun a Moldovei – Suceava. Pentru noi, armenii, Suceava are o însemnătate deosebită, datorită Mănăstirii Hagigadar situată la intrarea în oraș, drept pavăză creștină de-a lungul istoriei. Legenda spune că, doi negustori de vite armeni care străbăteau regiunea cu destinație definită pentru a-și vinde vitele la târg, la Viena, au fost surprinși de o furtună puternică chiar pe dealul pe care se află acum mănăstirea. În urma rugăciunilor lor ridicate către Ceruri, le-a apărut Fecioara Maria care le promitea că vor scapă teferi atât ei cât și vitele doar că, în acel loc să ridice casă de rugăciune care să poarte numele ei. Și-au scăpat negustorii legendei teferi, au reușit să vândă vitele la târg, iar în drumul lor spre casă, au poposit pe deal și-au ridicat o mănăstire din lemn, cu numele Hagigadar (crucea care îndeplineste dorințe) care poartă Hramul Adormirii Maicii Domnului. Mare sărbătoare, mare Madagh se întâmplă aici, la Suceava, în fiecare an în duminica din preajma Adormirii Maicii Domnului; la care pelerini din toată țara, din toată lumea, armeni sau ne-armeni își găsesc alinare în rugile lor fierbinți către Dumnezeu. 

Suceava însorită stătea în zarea minții noastre așa cum există de sute de ani, și toți eram dornici să o revedem după atâția ani; Hagigadar reprezintă în memoria poporului armean lăcașul de ocrotire și armonie împreună cu poporul român.

Turnu Roșu Suceava

Fuseserăm întâmpinați de Președintele Uniunii Armene – Filiala Suceava, Dl Ioan Foit însoțit de D-ra Corina Dreher – și-am primit o frumoasă lecție de respect și admirație pentru tot ceea ce reprezintă tezaurul armenesc din incinta și zona Sucevei.  Pasiunea pentru cercetare, reconstrucție și afirmare a valorilor patrimoniale armeneşti erau copleșitoare, dedicația cercetătorilor și prezentarea adecvată ne-a încălzit inimile tuturor. Istoria se derula mândră în prezentarea ei, armonioasă și lungă de secole: reședința primului Mitropolit Armean în Moldova în anul Domnului 1401.

pietre tombale Botoșani

Peste un timp ne-a însoțit și Preotul Paroh Azad Mandalian în ținuta sa preoțească gata să ne conducă pe drumurile armeneşti din acest colț de Bucovina. Am vizitat una câte una toate cele cinci lăcașuri de rugăciune care există în Suceava. Reconstrucțiile și munca de conservare a acestor lăcașuri inspiră respect și admirație: Hagigadar, Zamca, Cartea realizărilor armeneşti de către oameni devotați ce au în gând numai respectul pe care-l merită aceste valori patrimoniale ale Comunității Armeneşti. Fiecare dintre ele ascunde între zidurile sale un bagaj imens de istorie. După multe ore petrecute în aer liber, ne despărțim de gazdele noastre și ne îndreptăm către Botoșani, la nord de Suceava. Deși alt oraș, suntem întâmpinați cu aceeași ospitalitate și deschidere de către Dl Cristian Lazarovici – Președinte al Uniunii Armenilor Filiala Botoșani care ne-a prezentat realizările, dar mai ales planurile de viitor ale acestei comunități înfloritoare prin devotamentul acelora care cu mândrie se consideră armeni sau descendenți ai vechilor familii armeneşti. Vizitezi cu respect și cuvioşie Muzeul Comunității Armene și nu poți să nu te gândești la un adevăr istoric:

Atunci când o națiune creează valori în artă, cultură, în plan social, în muzică și arhitectură, ea îmbogățește patrimoniul național care stabilește durata și poziția acelei națiuni în istoria omenirii.

Când fiii sau fiicele unei națiuni își dedică creativitatea și resursele pentru a păstra și spori patrimoniul național, atunci națiunea își dublează lungimea existenței sale în istoria lumii. Armenii, oriunde s-au stabilit, au creat, păstrat și respectat valorile patrimoniului național.

În seara acestei minunate zi de noiembrie am ajuns înapoi la aeroportul din Iași; în fața aeroportului ne-am luat rămas bun de la Gabi Popescu, gazdă caldă și primitoare prin inima Moldovei și nicidecum doar un bun șofer și călăuzitor în drumurile noastre. Tot atunci am lăsat în urmă și surâsul cald al personalității lui Sirun Terzian, căruia îi voi purta stimă eternă pentru tot efortul său de-a lungul vizitei mele în România.

Aeronava Tarom ne-a străbătut în noapte drumul înapoi către orașul lui Bucur, făcând astfel o retrospectivă a tot ceea ce văzusem și tot ceea ce mă impresionase în ultimele două zile; de la locuri, și obiecte construite cu multă trudă, la oameni, buni custozi ai patrimoniului construit de predecesorii noștri.   

În dimineața următoare am fost primit de către IPS Episcopul Datev Hagopian, Întâistătătorul Bisericii Apostolice Armene din România – o vizită cordială, cu respect reciproc.

În duminica aceea, împreună cu Varujan Vosganian, Varujan Pambuccian și Mihai Stepan-Cazazian, am depus o coroană de flori din partea Organizației noastre RAFFI (Romanian-Armenian Cultural Association) din Los Angeles, la mormântul mult iubitului și regretatului nostru Arhimandrit Dr. Zareh Baronian, plecat prematur la Domnul, în Joia Mare a acestui an; în 13 Aprilie 2017.

În aceeași zi (n.r. 5 noiembrie 2017) am participat cu toții la Madagh-ul (Hramul) Catedralei Armeneşti din București care poartă numele Sf Apostoli Mihail și Gavriil; un eveniment strict armenesc în memoria înaintașilor noștri; prin comemorarea predecesorilor noștri celebrăm viața însăși și poporul nostru milenar. Catedrala era plină, iar vocile celor din cor cântând Hayr Mer au răsunat până sus, la Ceruri în rugă sfântă pentru poporul nostru. La eveniment au participat reprezentanți ai diferitelor culte, prietene ale Bisericii Apostolice Armene; și Excelența Sa, Dl. Hamlet Gasparian, Ambasadorul Republicii Armenia în România, o prezență atât de agreabilă care ne-a încununat ziua.

Două zile mai târziu, și la o săptămâna până la plecarea mea, am avut onoarea de a participa la ședința de lucru a Comitetului Director al Uniunii Armenilor din România în calitate de vicepreședinte pentru Diaspora. Deși stingher la început, toate s-au limpezit când sala de consiliu s-a umplut cu o parte din cei pe care îi întâlnisem deja și care sunt responsabili în gestionarea averilor patrimoniale ale etniei armene din România, avere patrimonială creată de-a lungul unui mileniu de prezență pe aceste meleaguri. Am întâlnit și pe cei din alte regiuni ale României, din vestul țării, pe care n-am apucat să-i întâlnesc în drumurile mele. Ședința a fost condusă de Președintele UAR – Dl Varujan Vosganian împreună cu Vicepreședinții UAR – Dl Varujan Pambuccian, Dl Sirun Terzian și cu Secretarul General al UAR – Dl Hacic Garabet.

Mi-am plimbat privirea de-a lungul mesei, în timp ce Președintele Uniunii făcea scurte prezentări ale fiecărui membru al Comitetului Director și rolul fiecăruia în Uniune; ascultând realizam că viitorul armenimii în România are potențial de reîntinerire, datorită prezenței active a tineretului armean; energia venea și din partea opusă a prezidiului; izvorâtă din mintea senină și doritoare de muncă, din entuziasmul tineretului armean devotat națiunii mamă. Peste masă am văzut fețe senine, frunți încruntate de dorința succesului, am văzut ochi armeneşti ușor umezi, ageri și calzi care garantau un viitor frumos, incluzând chiar și pe al meu. Fără să-mi dau seama, eram angrenat sufletește, mă reintegrasem și mă simțeam renăscut dar mai ales cu speranță; și ce simțământ minunat!

lîngă Khacikarul din Constanța

Deși-mi ajunsese la ureche întrebarea dacă sunt dispus a accepta să susțin un interviu la Televiziunea Română cu abordarea temei românii armeni din Los Angeles, nu vedeam niciun impediment inițial. Până să iau o hotărâre însă, o fată de la tineret, domnișoara Maria Erzian mi-a și stabilit programul pentru vineri – experiența noastră de muncă comunitară în Los Angeles. Acesta este entuziasmul tineresc întâlnit care nu acceptă refuzul drept răspuns, tineret dinamic și cu siguranță entuziast; astfel că, în două zile trebuia să-mi pregătesc materialul ce urma să-l expun in interviu și să fac față celor două întâlniri sudate cu Directorul TVR Internațional responsabil al diasporei române de oriunde din lume și cu Directorul Minorităților conlocuitoare din România.

Între timp, însoțit de Hacic Garabet am făcut o scurtă vizită la Uniunea Armenilor din Constanța, unde l-am reîntâlnit pe Dl Dr Liviu Merdinian – Președintele Filialei Constanța; tot acolo am întâlnit și o veche și dragă colaboratoare a mea și a  RAFFI-ului – D-na Carmen Dropol; și câtă bucurie întâlnirea noastră, căci am avut, în fine, ocazia să-i mulțumesc personal pentru tot sprijinul prompt acordat nouă, celor din Los Angeles de-a lungul anilor. Însoțit de Liviu Merdinian am vizitat obiectivele armenești din Constanța; Hacikarul amplasat în fața Cazinoului; întâlniri cu oficialități locale cu care armenii din Constanța colaborează pregătind acțiuni comune de promovare a tradițiilor, culturii și obiceiurilor armenești.

În drumul meu înapoi către Capitală s-a consolidat o frumoasă și durabilă prietenie cu Hacic. Ultimul obiectiv în agenda mea de vizite a fost Biserica Armeană din Pitești, unde, deși n-am reușit să mă întâlnesc cu Președintele Filialei Pitești – Dl Eduard Asadurian, m-am întâlnit cu Dl Pȋrȋianu, un cercetător asiduu și mândru de realizările sale în domeniul documentării asupra existenței armenilor în Pitești. Un octogenar armenofil, de o energie și un entuziasm absolut debordant.

În ziua de vineri, de dimineață am realizat că urma să fac ceva absolut nou și complet străin mie și mi-am pus speranța în entuziasmul și profesionalismul Mariei Erzian, socotind-o pur și simplu îngerul meu păzitor. Totul a decurs bine sub lumina puternică a reflectoarelor, dar dincolo de emoțiile date de camera de filmat căzută pe fețele noastre, întâlnirile imediat următoare cu Directorul TVR Internațional – D-na Cristina Leorenț și mai apoi cu Directorul Departamentului Minorități – Dl Borislav Velimirovici mi-au dat o nesperată șansă de a crea legături puternice ȋn timp, oportunitate pentru care le mulțumesc.

la ședința Comitetului Director al UAR

Ultima duminică petrecută pe pământ natal, am petrecut-o la Uniune invitând în numele RAFFI pe toți cei care doreau să-și ia rămas bun de la grupul din sufletul meu. A fost emoționant și de neuitat.

Luni – ultima zi, personal am folosit-o să mulțumesc tuturor celor care din umbră au muncit să facă din această călătorie un succes de neuitat. La ora unu, în amiază, Dl Varujan Vosganian a venit la Uniune să-și ia rămas bun. Un semn de deosebit respect pe care UAR-ul ul are pentru Asociația RAFFI din Los Angeles – singura Organizație din diaspora a Romna-Hye-lor.

Am plecat din complexul Armenesc din București convins și îndurerat, că poate am lăsat în urmă persoane pentru care am dezvoltat respect, dar n-am apucat să-mi iau rămas bun. Cu respect cer indulgență și profundă iertare.

Marți dimineața, plecam îmbogățit cu amintiri spre țara pe care cu mândrie o numim Patria nostra SUA, spre statul care este supranumit cel de Aur – California, și, mai apoi spre Orașul Îngerilor (Los Angeles). Părăsesc România și sunt din nou în Amsterdam, două săptămâni mai târziu decât la sosire, de data asta plecând și nu sosind. Așteptam legătura spre Los Angeles și de-o dată ceva îmi fulgeră în minte, o revelație, o rază Dumnezeiască – această “Călătorie în trecut” îmi schimbase din rădăcini viitorul.

Am plecat cu acest gând, și, de acasă, transmit gând bun și de recunoștință și de mulțumire tuturor celor care au contribuit la această călătorie, la acest succes.

Mii de mulțumiri inimilor tinere care mi-au reîncălzit speranța pentru viitor.

 de Ara Echighian

by Mihai Stepan Cazazian