REMEMBER | MARTA TRANCU-RAINER, prima femeie chirurg din România
O personalitate de excepție merită a fi amintită spre a nu fi uitată. Este vorba de prima femeie chirurg din România, Marta Trancu-Rainer.
Marta Trancu s-a născut pe 25 septembrie 1875, la Târgu Frumos, în Moldova. Era dintr-o veche familie nobiliară armenească. Fratele său mai mare, Grigore Trancu-Iași, a devenit un cunoscut om politic, profesor universitar, economist, avocat şi scriitor. Marta urmează Institutul liceal Humpel din Iași și la finalizarea cursurilor urmează Facultatea de medicină, tot din Iași. Pentru rezultatele merituoase, primește o bursă a Fundației „Vasile Adamachi” de la Academia Română.
După terminarea studiilor medicale, pleacă la București, cu intenția de a se specializa în anatomie patologică cu profesorul Victor Babeș.
La spitalul Colțea, profesorul George Stoicescu îi propune să se specializeze în anatomie patologică alături de șeful de laborator al clinicii, Francisc Iosif Rainer. După terminarea specializării, s-a întors la Iași, dar a continuat să corespondeze cu dr. Rainer, cu care în anul 1903 s-a şi căsătorit, mutându-se definitiv la București.
În urma unui concurs, a reușit să câștige postul de medic secundar chirurg, în specialitatea chirurgie și ginecologie, la un spital din București. În timpul Primului Război Mondial a primit gradul de maior și a lucrat ca medic chirurg de campanie. A condus trei spitale militare: spitalul Colțea, spitalul de chirurgie din Palatul regal (la cererea Reginei Maria) și spitalul de la Școala de Poduri și Șosele, unde opera soldații răniți.
Regina Maria și Marta Trancu-Rainer erau mereu împreună în marile spitale și în cele de campanie, în mijlocul răniților de război. Regina Maria a suferit o plagă infectată din cauza expunerii la infecțiile răniților, dar a fost operată cu succes la mână de către „prietena sa”.
În această conjunctură Marta și-a câștigat respectul Familiei Regale, devenind medicul curant a reginelor României.
După terminarea războiului, Marta Trancu-Rainer a continuat să profeseze ca medic chirurg, dar la cabinetul particular practica și ginecologia, fiind considerată la București unul dintre cei mai buni medici ginecologi. S-a îngrijit și de doamnele din înalta societate, dar și de femeile sărmane, pe care le-a tratat pe toate la fel, cu același devotament și cu aceeași dorință de a face bine.
Activitatea ei medicală a fost cunoscută și recunoscută în țară, dar și în străinătate. A publicat multe lucrări și articole științifice și a fost la curent cu tot ce era nou într-un domeniu în permanentă evoluție. În anul 1935, a fost primită în Academia de Medicină și membru de onoare a Societății de Biologie din București.
Ce este deosebit de important este faptul că Marta Trancu-Rainer a ținut să-și noteze evenimentele zilnice într-un jurnal în perioada 1914-1950. Lucrarea prezintă la început amintiri din copilărie, studiile universitare, profesorii de la medicină și primii ani de practică.
Volumul a apărut la Editura Eminescu, în anul 1982, și s-a intitulat FILE DE JURNAL. Lucrarea este prefațată de Mihai Neagu Basarab, care face o introducere cuprinzătoare privind viața și activitatea acestei remarcabile femei medic. El o consideră pe Marta Trancu-Rainer „solid ancorată în realitatea concretă; o intelectuală realistă și pozitivă, cum îi stă bine unui medic și, în general, unui savant.”[1]
Trebuie să consemnăm și câteva mărturii scrise în acest jurnal de Marta Trancu-Rainer.
„Mama tatălui meu se numea Marta, era mare meșteră în lecuirea bolilor și țăranii îi spuneau coana Marta doftoroaia. I s-a ridicat o fântână lângă Târgu Frumos, care poartă numele ei.”[2]
Din anii de studenție își aduce aminte: „eram în total șaisprezece studenți, dintre care patru studente și anume: Maria Anastasescu-Piaseschy, care a practicat la Galați medicina, Elena Densușeanu-Pușcaru și buna noastră colegă Lucreția Moțoc, care a murit în anul trei de facultate.”[3]
În anul 1916, autoarea avea să mărturisească pe 14 august: „Când s-a declarat războiul, regina Maria mi-a cerut să conduc spitalul regal de chirurgie, instalat în Palatul regal din Calea Victoriei.”[4]
Dar, pe 19 septembrie, este semnalat un alt episod legat de regina Maria: „Am pansat pe regină pentru o mică infecție la spate. Punea mâna fără nicio prudență pe toți bolnavii supurați. Regina, văzându-mă așa de palidă, mi-a pus la fiert o flaneluță parfumată, ca să-mi miroase bine. De dimineață îmi dăduse și busuioc și mărgheran. La Palatul regal, am deschis un flegmon la mâna reginei, care avea și niște arsuri. Regina tot nu s-a atâmpărat și a venit la spital. E de o rezistență femeia asta! La Palat l-au adus și pe Serge Soutzo, care are un glonț la gât.”[5]
Este pomenit și concertul dat de Enescu la Palat, pe 29 septembrie 1916, pentru soldații răniţi internați.
Generalul Dragalina este adus la Palat rănit în data de 15 octombrie și pe 22 octombrie se decide amputarea brațului rănit, însă generalul va deceda pe 25 octombrie.[6]
Ocupația germană a creat o stare groaznică în București. O mărturisire specială este consemnată de autoare, în data de 7 decembrie: ,,Nemții ne cer aproape în toate zilele icre negre pentru masa feldmareșalului Mackensen, sticle de whiskey și de șampanie. Cum au spart totul în casa lui Mișu Soutzo! Seara se aud bombe.’’[7] Au fost devastate și furate casele familiei Elena Sturdza, Lucasievici și Brătianu.[8]
Este pomenită și înmormântarea lui Maiorescu, unde au fost prezenți Marghiloman, Mehedinți, Pogoneanu, Theodor Rosetti, Bengescu, Berindei etc.[9]
O strategie interesantă legată de medicină este relatată în acest jurnal: ,,Cînd vrei să obții consimțământul unui bolnav pentru intervenție, niciodată să nu insiști. Să-i spui că e stăpân pe viața lui și poate să ia orice hotărâre¸ atunci va consimți.[10]
Cantina Facultății de Medicină a început să funcționeze în data de 5 decembrie 1917, condusă de un comitet compus din decanul Petrini-Galați, președinte, Marta Trancu-Rainer, casier și Gh. Săuceanu, secretarul Facultății de Medicină. Dădeam studenților ceai cu lămâie, ori cafea cu lapte, pâine cu magiun, unt sau mezeluri. Foarte multe erau gratuite.
Tichetele plătitoare erau de 25 de bani. De Crăciun și Paști dădeam friptură și cozonaci și se cânta imnul național. Căram pe ascuns totul din cauza nemților. Cantina a fost instalată la început în subsolul facultății, apoi la parter. Am fost ajutați de Crucea Roșie, Eforia spitalelor și de doamnele Elena Ferechide, Ana C. Stere etc.’’[11]
În anul 1918, pe data de 11 februarie, a fost semnalată Pacea de la Brest-Litovsk. În această zi a avut loc și parastasul pentru d-na Humpel. D-na dr. Trancu-Rainer încunoștiințează pe fostele eleve ale Institutului Humpel că duminică se va celebra, la biserica Colței, un serviciu divin pentru odihna sufletului decedatei Elena Humpel, născută Maiorescu. Au fost de față Gisela Soutzo, Virginia Pillat, Roza Brăescu, Felicia Negoescu, d-na Pogoneanu etc.[12]
O scrisoare de mulţumire primită de Marta Trancu-Rainer de la un fost militar tratat de ea, I. N. Drăghici, este redată în acest jurnal: „…Această activitate uriașă, împinsă până la istovire, depusă în serviciul Patriei, în umbra celor patru pereți ai unei săli de operații, va rămâne pentru noi, răniții, drept cea mai vie pildă de muncă, abnegație, patriotism și modestie.”[13]
Retragerea germanilor din București și venirea armatei franceze a fost un bun subiect pe care Marta Trancu-Rainer l-a tratat pe larg: „În data de 15 noiembrie, am invitat în hol 15 soldați francezi, care treceau pe stradă. Le-am oferit câte un pahar de vin. Am sărutat prima roată de tun francez când i-am văzut că au intrat în București. S-a încartiruit la noi Louis Menuer, soldat francez, măcelar la Paris. A stat la noi un an.”[14]
În anul 1918, Marta Trancu-Rainer a reușit să publice lucrarea Compte rendu des opérations de chirurgie de guerre, în limba franceză, în care a făcut un scurt rezumat al activității de chirurg de război.[15]
Aici consemnează: ,,La începutul lui octombrie 1923, regina Maria s-a întors de la Belgrad, grav bolnavă. Regina avea nevoie de intervenție și guvernul lui Ionel Brătianu și Duca vroia să aducă pe Dr. Schamta de la Viena.
Regele și regina doreau ca să o operez eu. Sub anestezie cu eter, făcută de dr. Mamulea, am operat-o. Operația a decurs cel mai mulțumitor și zile și nopți întregi nu m-am despărțit de regină.’’[16]
Printre relațiile de prietenie avute cu personalități din România a fost și cea cu Constantin Stere, despre care autoarea relatează: „La 26 iunie 1936, am avut o mare durere prin pierderea lui C. Stere, care ne-a fost un prieten așa de devotat. Cu cîteva luni înainte de pierderea lui Stere, soțul meu îi făcuse o vizită la Bucov.”[17]
Decesul soțului Francisc Iosif Rainer, în data de 5 august 1944, a fost pentru Marta o mare pierdere.
Dimitrie Gusti avea să afirme la Academia Română „că ceea ce a rămas a fost numai o picătură din comoara cu care s-a dus”.
Prin grija lui Ștefan Popescu, un apropiat al familiei, au fost executate atât piatra de pe mormânt cât și plăcile de la Institutul de anatomie și antropologie.[18]
În memoria lui, după trei ani, s-a decis înființarea unei societăți științifice, Societatea de anatomie și antropologie Fr. I. Rainer și editarea unui Buletin al Societății.
Este considerat singurul universitar care a avut curajul să înfrunte ex cathedra ideologia nazistă și pe care îl putem considera drept unul dintre luptătorii noștri antinazişti, care a demonstrat absurditatea teoriei rasiale, într-un ciclu de conferințe ținut la Universitate, în fața unui public foarte numeros.[19]
Aceste mărturisiri ale Martei Trancu-Rainer despre oameni și locuri, ca și despre viața universitară bucureșteană, constituie o frescă cu numeroase elemente inedite și puțin cunoscute.
ing. Radu Moțoc, 29 iunie 2022
_______________________________
[1] Marta Trancu-Rainer, File de jurnal, Ed. Eminescu, București, 1982, pag. 11
[2] Ibidem, pag. 20
[3] Ibidem, pag. 28
[4] Ibidem, pag. 75
[5] Ibidem, pag. 88,89
[10] Ibidem, pag. 132
[11] Ibidem, pag. 144
[12] Ibidem, pag. 147
[13] Ibidem, pag. 150
[14] Ibidem, pag. 159
[15] Ibidem, pag. 161
[16] Ibidem, pag. 199
[17] Ibidem, pag. 222
[18] Ibidem, pag. 266
[19] Ibidem, pag. 294
Gabriel Antonie Lazarovici: 
EUGENIA: 
Maria Erzian: 
Stefan IONESCU: 
alice: