REMEMBER / HACIG ZAKARIAN îngerul păzitor al ostașilor români

Un episod petrecut cu aproape 100 de ani în urmă, la sfârșitul primului război mondial, a cărei descriere o prezentăm, este o dovadă a contribuției aduse de armeni la întărirea prieteniei dintre poporul bulgar și poporul român. Este mărturie a dragostei purtate de armeni față de români și România, indiferent de țara în care trăiesc ei. Acest episod, astăzi uitat, necunoscut de generația tânără, a fost la vremea lui recunoscut și apreciat de poporul român, a făcut subiectul articolelor din presa interbelică română și din presa locală armeană.

Primul Război Mondial început la 28 iulie 1914, la o lună după asasinatul din Sarajevo a Arhiducelui Austriei Frantz Ferdinand, a cuprins, în scurt timp, întreaga Europă. Cu toate acestea, România și Bulgaria și-au păstrat o lungă periodă, neutralitatea. Pentru ele rănile războaielor de independență și balcanice erau încă proaspete, nevindecate. Într-un târziu, nevoite a se înrola în conflict, aleg tabere adverse, Bulgaria de partea Puterilor Centrale, România de partea Antantei. Bulgaria intra în război în octombrie 1915, România mai târziu, la 17 august 1916, ambele ca urmare a presiunilor din afară și promisiunilor teritoriale. Întrate în război, nu au putut evita inevitabilul și și-au declarat război una alteia: Bulgaria României la 1 septembrie 1916, România Bulgariei în ziua următoare. S-au purtat între ele, lupte grâncene, sângeroase, cu mii de morți, mult mai mulți răniți și, foarte mulți prizonieri. Să amintim numai bătălia de la Turtucaia, din 6 septembrie 1916, ceea mai dezastroasă înfrîngere a armatei române, soldată cu pierderi mari de vieți omenești, șapte mii, și de patru ori mai mulți prizonieri. Anii de război au fost ani grei pentru România, armata bulgară ajungând pînă la București, la fel de grei au fost și pentru Bulgaria care a trăit trei ani lungi de suferințe. În sfîrșit, la 29 septembrie 1918, Bulgaria semnează armistițiul de la Salonic, fiind prima țară din alința Puterilor Centrale care renunță la război și îmbrățișează pacea.

***

După armistițiu, prizonierii români aflați în lagărele bulgare sunt puși în libertate și caută să se întoarcă în patrie. Episodul pe care-l evocăm, este o întâmplare adevărată, o secvență din viața unui grup de ostași români, prizonieri în Bulgaria, despre soarta lor, despre omenia unui bulgar, a unui bulgar de origine armeană, a unui bulgarahay. Este o pagină ca sutele de pagini din istoria Primului Război Mondial, dar care pentru noi armenii ea este o pagină importantă întrucât scoate la iveală curajul și sufletul nobil al armeanului de rând, sensibil la suferința umană.

Majoritatea prizonierilor, aflați pe listele de schimb de prizonieri se retrag cu armata română. Un grup de 35 de ostași români, sub comanda plutonierului D. Stăncescu decid să se despartă de grosul armatei și, singuri, de capul lor, fugari, iau drumul de întors spre patrie. Acum începe calvarul lor, vorba Sergentului din poezia lui Vasile Alecsandri: Mai lungă-mi pare calea acum la-ntors acasă. Teritoriul pe care-l cutreierau era neprielnic, localnicii îi priveau ca dușmănie, cetele bulgare, răzlețe, îi fugăreau, nemții, în retragere, se luptau cu trupele bulgare și-i hărțuiau pe bieții soldați români. Sărmanii ostași erau desculți, flamînzi, înfrigurați, unblau pe ascuns noaptea ca să nu fie descoperiți. Se aflau pe pământ străin, inamic, fără să cunoască limba, fără adăpost și mîncare, căutau disperați un refugiu în drumul lor spre casă și numai crezul în Dumnezeu și rugăciunile îi țineau în viață. După ce pribegesc prin Gabrovo și îndură foamete și chinuri, ajung la malul Dunării, la Rusciuk. Privesc spre țara de unde porniseră cu ani în urmă, dar apa Dunării li se părea atât de lată parcă ar fi fost nesfârșita Mare Neagră.

La ora la care ajung în Rusciuk era noapte, oraşul era pustiu. Cutreierând orașul ajung în fața unei biserici. Unul dintre soldați recunoaște că este biserică armenească și nu bulgărească. Era biserica Armeană Sfânta Maria – Surp Asdvadzadzin, veche de patru secole, alături de ea clădirea parohiei și sediul comunității. Ostașii flămânzi, disperați, bat la ușă și cer ajutor și adapost. Le iese în față un om de inimă, Hacig Zakarian, epitropul bisericii armene, comerciant în Rusciuk. Acesta trecând peste riscurile unei atari fapte, el însuși militar în armata bulgară, îi primește, îi ospătrează, le dă îmbrăcăminte, îi găzduiește în casa Epitropiei. Influent în oraș, Zakarian intervine pe lîngă guvernul bulgar le înlesnește repatrierea și-i ajută sa treacă Dunărea. Războiul e război și omenia omenie, armeanul Hacik Zakarian a dat dovadă de mare omenie.

Ajunși în țară, oștașii își reiau viața. Anii trec, fostul plutonier Stăncescu ajunge petrolist în Ploiești, un alt ostaș, industriaș, fabricant de săpun în București. Ostașii nu l-au uitat pe Zakarian, i-au rămas recunoscători pînă la sfîrșitul vieții.  Stăncescu l-a invitat de nenumărate ori în România, industriașul de săpun i-a trimis colete cu cele mai alese produse ale fabricii sale.

***

Fapta de curaj și omenie a lui Zakarian nu a trecut neobservată, ea a fost apreciată de români, de armeni, de bulgari care s-au mândrit cu omenia cetățeanului țării lor. Drept recunoștință, comunitatea armeană îl invită la București și-i oferă, la 7 octombrie 1937, un banchet la restaurantul Cina. La acea dată Hacig Zakarian era președintele filialei Rusciuk a organizației HOG, așa că banchetul a fost organizat de conducera organizației HOG, invitația venind din partea ministrului Grigore Trancu-Iași, președintele de onoare al organizației. La festivitate au fost prezente personalități ale vieții române și armene din București, dar și ostașii pe care el îi îngrijise, protejase, și salvase. Primul vorbitor, fostul plutonier D. Stăncescu, conducătorul grupului de prizonieri, după ce descrie calvarul acelor zile, mulțumește lui Zakarian pentru grija părintească purtată. Din partea comunității armene țin cuvântări Arhiepiscopul Husik Zohrabian, Aris Fesgian președintele Uniunii Armenilor, Levon Șahazizian, președuntele școlii armene. Vorbitorii evidențiază meritele lui Zakarian, mulțumesc Guvernului Român pentru ceea ce a făcut România pentru armeni, reliefează sentimentele de dragoste ce le nutresc armenii de pe ambele maluri ale Dunării față de poporul român. Prezenți la banchet, ministrul Grigore Trancu-Iași și fostul ministru de interne Dumitru Iuca, aduc și ei elogii armeanului de suflet. Hacig Zakarian, răspunzând în franceză, își exprimă recunoștința față de România şi Bulgaria pentru ospitalitatea față de armenii scăpați de la masacrele turcești.

În anul 1940 este invitat din nou la București, de data aceasta de  Societatea Foștilor Combatanți Români. La 5 mai 1940 este onorat la sediul Societății și are convorbiri amicale cu Președintele societății, Avocat dr. Virgil Serdaru ( consilier Juridic în Consiliul Municipal București, Președinte al Uniunii Naționale a foștilor luptători  și al Partidului Unitatea Națională), cu Petre Dumitrescu, General al Armatei a III-a Române – care în 1941 avea să participe la recuperarea Bucovinei de nord – și cu maiorul C. Atanasescu, veteran al primului război mondial. Tot acum se întîlnește cu Ministrul Agriculturii, Gheorghe Ionescu-Sişeşti care, aflând de prezența lui Zakarian în București, a dorit să-l cunoască.

***

Presa română din anii 1937 și 1940 a consemnat prezența în București al lui Hacig Zakarian și a acordat spații largi actului său de curaj din anii Primului Război Mondial. Ziarul Neamul Românesc din 9 octombrie 1937 îl prezenta om de inimă și de curaj și recunoștea devotamentul cetățenilor români de origine armeană, pentru noua lor patrie, România. Ziarul Universul în articolul “Un prieten al României în zile grele” publicat în numărul din 10 octombrie 1937, îl caracteriza – prețios amic al poporului român, devotat protector al prizonierilor români, care prin ajutorul din propria-i pungă, a scăpat dela o moarte sigură pe cei 35 nefericiți.

Tot acum, ziarele armenești Ararat și Bahag au scris despre prezența lui în București și elogiat curajoasa-i faptă.

***

Cine a fost acest protector al ostașilor români? Hacic Zakarian (1870-1951), a fost un om simplu, nu cu multă educație, dotat cu suflet mare și omenie multă. Familia Zakarian era una din vechile familii armene din Rusciuk, stabilite de timpuriu în Bulgaria. Frații Hacig și Kricor Zakarian s-au născut în Rusciuk, Hacig în 1870, Kricor în 1885. Urmează școala armeană Mesrobian din orașul natal după care, își continuă studiile în școlile bulgare, unde pun accent pe studiul limbilor străine, germană și franceză. Trimiși de părinți la Viena, se specializează în industria textilă și aprofundează limba germană.

În anul 1907 frații Hacig și Kricor Zakarian întemează în Rusciuk casa comercială Frații Zakarian. Firma avea profil de manufactură și era reprezentantă în Bulgaria a firmelor textile europene. Asociația fraților Zakarian cu firmele din Viena și Praga a făcut să se înființeze în Rusciuk fabrica Postoianstvo a textilistului vienez Heinrich Klinger.

Afacerea prosperă și în anul 1929, frații Zakarian fondează în Sofia o fabrică de textile, iar în anul următor o filială în Plovdiv. Fabrica din Sofia, situată în cartierul industrial Voenna Rampa, a purtat denumirea de Fabrica de Vată Zakarian și a fost condusă de Kricor Zakarian. Dotată cu mașini aduse din Germania și Cehoslovacia, producea țesături și materii de filatură și poseda secție de vopsitorie. Apreciate erau țesăturile Bradfort, din lână de capră, și confecțiile din material impermeiabil.

Firma era furnizoarea Curții Regale și primea comenzi pentru Armata Bulgară (prelate, copertine, corturi, pelerine, uniforme militare din postav).

Fabrica Zakarian participa la Târgurile naționale. La Târgul de la Plovdiv primește  diplomă de onoare în anul 1930, medalia de aur în anul 1934, expune la târgul anual din Varna din anul 1934.

Frații Zakarian au fost adânc implicați în viața comunității armene. Hacig Zakarian a fost mulți ani epitrop al bisericii armene din Rusciuk. În perioada 1916-1918 era membru în consiliul parohial, funcție pe care o deținea și în anul 1932-1933 fiind, în timpul războiului, președintele ei. Kricor Zacarian stabilit în Sofia era în anul 1935 președintele consiliului Eparhial al Episcopiei Armene, activ în organizațiile armenești din capitala Bulgariei. Suporteri ai asociației sportive HM{M (Homenătmen), frații Zakarian contribuiau financiar și donau uniforme sportive și îmbrăcăminte tinerilor armeni.

Frații Kricor și Hacig au fost membri ai organizației HOG și au sprijinit Nerkaghtul-Repatrierea în Armenia. Adepți ai teoriei fie pâinea cât de rea, tot mai bună’n țara mea și armeanul poate rămâne armean numai în Armenia, au susținut financiar și prin propagandă repatrierea în Armenia Sovietică.

În noiembrie 1932, făceau parte din Comitetul Central de Repatriere, Kricor în Sofia cu funcția de Președinte, Hacig în Rusciug, cu funcția de președinte al filialei. Sub conducerea lor, are loc la 13 ianuarie 1933 primul Nerkaght al bulgarahayilor.

Ambii frați au lăsat descendenți. Hacig trei fete, Sofig, al cărui fiu Hacig Mihranian a fost o perioadă contabilul firmei, Yeranuhi Bagdasarian și Pirapid Garjarian. Fiul ultimei, este distinsul domn Boghos Garjarian, medic, președintele Epitropiei armene din Ruse și membru în Consiliul Eparhial al Episcopiei Armene. Kricor Zakarian a avut două fete, descendeții lui sunt stabiliți în America de Sud, în Brazilia.

 Edvard JEAMGOCIAN

REFERINȚE

* * * ARARAT Anul XIII, Nr. 150, Octombrie 1937, p. 9; Nr. 151 Noiembrie 1937, p. 3.

* * * ARARAT Nr. 182, Iunie 1940, p. 8 (Gh. Ionescu-Sisești).

* * * Banchetul de la “Cina” în onoarea D-lui H. Zakarian, BAHAG  Anul III, Nr. 108, 1937.

* * * Պուլկարահայ Տարեգիրք ՎԻԹՈՇ-ԱՐԱՐԱՏ, Ա Տարի 1935, Փլովտիվ, Տպ. Փարոս (Vitoş-Ararad, Anuarul Armenilor din Bulgaria, Anul I, 1935, Plovdiv, Bulgaria 1935, Tp. Paros), pp. 135, 169-172, 323-324.

Մկրտիչ Վրդ. Պոտուրեան, Հայ Հանրագիտակ, 1938, Տպ. Պուքրէշ (Păr. M. Bodurian, Hay Hanrakidag – Enciclopedia Armeană, Bucureşti, 1938), p. 775.

* * * Հայրենի Տարեցոյց, Ա. Տարի 1938- Փլովտիվ, Տպ. Սիփան (Hayreni Dareţuiţ, Anuarul Matern, Plovdiv, Tip. Sipan), pp. 117-118.

C. Gheorghe, Miliana Şerbu – Miniştrii de interne (1862 – 2007), Mică Enciclopedie, Editura Ministerului Internelor şi Reformei Administrative,  Bucureşti, 2007, pp. 250-252.

* * * Primăria Municipiului București, Monitorul Comunal, Anul XXV, No. 33, 15 August 1926, p. 1.

* * * Realitatea Ilustrată-Cine a ucis, Anul X, No. 506, 30 Septembrie 1936, p. 24.

* * *   Analiza dictaturii comuniste (XXII), A șaptea dimensiune (cornelcaruntu.blogspot.com) 28 martie 2009.

* * * Petre Dumitrescu en.wikipedia.org/wiki. ‎

by Edvard Jeamgocian

Website