Recitindu-l pe Franz Werfel | ZSURZSAN VIVIEN CASTILIA : Cele 40 de zile de pe Musa Dagh „Marșul Morții”

Zsurzsan Vivien Castilia

studentă la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca

secția EN-FR

Sunt o fire curioasă, cu o pasiune față de limbi și culturi străine. Nu suport injustiția, minciuna, mascarea adevărului și tocmai de aceea situația armeană a trezit în mine sentimente intense, simțind că trebuie să iau inițiativă, oricât de mică ar fi aceasta, pentru a sensibiliza societatea cu privire la aceste tragedii petrecute în secolul XX.

Cele 40 de zile de pe Musa Dagh „Marșul Morții”

Armeana este limba de vorbit cu Dumnezeu.

Dumnezeu a vorbit lumii în armeană.

Lord Byron

          Încep prin a vă invita să aruncăm o privire împreună asupra culturii armene. Este o națiune cu o cultură unică, cu limbă și alfabet proprii. Armenii sunt primul popor creștin, ba chiar apar și în biblie sub numele de Hayk. Armenia a oferit lumii o multitudine de lucruri care acum aparțin patrimoniului Mondial (Mănăstirile Haghpat și Sanahin, Catedrala și bisericile din Etchmiadsin și situl arheologic din Zvarnots, Mănăstirea din Geghard/Gherart etc.).

          Ceea ce s-a abătut asupra armenilor, acest Medz Yeghern petrecut în secolul XX, s-a datorat mai multor factori precum: ignoranța altor națiuni asupra situației, formalitățile politicii externe (neputința sau nedorința de a lua măsuri într-o țară străină, astfel încât să nu riște război), precum și lipsa de mediatizare și de dovezi. Întâlnim acest abandon în romanul lui Franz Werfel, sub forma luată de soția lui Bagradian, cea care nu se identifică cu armenii și reușește să se înstrăineze de Gabriel și de Stephane. Simbolic, armenii sunt părăsiți chiar și de oamenii care ar trebui să le fie apropiați; simbolismul ne îndeamnă spre un contra-exemplu, acela de a fi alături de poporul singuratic; nu originea fiecăruia este puterea care ne ține împreună, ci voința de a fi alături unii de alții, de a aparține unei comunități, unui întreg. Poți fi de orice etnie sau credință și în același timp să te identifici din plin cu armenii de pe Musa Dagh și de pretutindeni. Oamenii sunt adesea împărțiți și destrămați din cauza naționalității, etniei, religiei, lucruri care ori nu țin de puterea noastră de alegere, ori nu ar trebui să fie relevante spre identificarea binelui și răului. Astfel, spiritul este singurul care ne unește, ne face oameni. Franz Werfel reușește să prezinte în romanul său un substrat învăluit în întâmplările de pe muntele Musa Dagh, tendința de a arunca măcar o parte din vină spre Occident și  nepăsarea generală a acestuia, ducând spre un șovinism și un realpolitik atât de adânc înrădăcinat încât este aproape la fel de liber și dăunător în zilele noastre. Chiar și actualmente, lipsa de moralitate în politică este prezentă la orice pas. Inocența este relativă până într-un punct, neputând fi considerați vinovați pentru unde și când ne-am născut; putem fi, însă, considerați vinovați pentru ideologiile în care alegem să credem, pentru informația care ne este servită de către conducători și pe care noi alegem să o credem ca și cum ea ar fi spusă de însuși Dumnezeu. Un guvern nu ar trebui să aibă dreptul sau puterea să decidă moartea unui popor, iar lipsa de moralitate a unora ne arată cum intoleranții nu ar trebui să aibă dreptul de a fi tolerați.

Cum să existe iertare față de poporul turc, care nici în prezent nu recunoaște genocidul ca fiind vina colectivă a celor din trecut? Adesea, când vine vorba de moartea armenilor, guvernul turc dă ororii petrecute o denumire ce ar trebui să producă repulsie în răndul altora: „așa-numitul genocid armean”, „întrebarea armeană” sau „minciunile armene”. Când un guvern întreg, susținut de popor, face tot posibilul ca adevărul să fie distorsionat în favoarea criminalului, când nici o urmă de părere de rău nu există, atunci putem ridica problema că răspândirea adevărului cu privință la suferința și moartea a milioane de oameni trebuie să devină datoria morală a fiecăruia dintre noi. O „vină națională” nu este necesară, noile generații turcești nu își au neaparat rădăcinile în comportamentul catastrofic de care au dat dovadă bunicii acestora, însă regretul față de tragedia în cauză este minimul pe care un stat și-l poate exprima public, este un mijloc de comunicare prin care te disociezi de tot ceea ce înseamnă genocidul armean, te opui acestuia și lupți alături de victime. În caz contrar, încercarea de a masca trecutul este un acord, un consens cu cele întâmplate. În loc să negăm istoria, trebuie să conștientizăm trecutul și să învățăm din el.

          Un exemplu de urmat, de divinitate sub formă umană, care ar trebui să fie model pentru generațiile curente și viitoare, este Johannes Lepsius, portretizat ca „îngerul păzitor al armenilor” în romanul lui Franz Werfel; un om care a considerat salvarea armenilor ca fiind datoria sa morală, un țel pentru care ar lupta până la sfârșitul puterilor, un german care, deși nu avea legături armene, a decis să contribuie la răspândirea adevărului în Occident. Romanul lui Werfel nu prezintă doar viața familiei Bagradian sau a încercărilor lui Lepsius, ci descrie cu desăvârșire adevărata putere ce stă în poporul armean, o nație statornică cu o voință puternică și o dorință spre unitate, un popor care va lupta pentru binele colectivului, chiar dacă asta înseamnă îndurarea unor condiții crunte, precum Stephane Bagradian, care moare protejând poporul armean.

          Istoria nu trebuie privită din spatele unui geam fumuriu care arată doar întâmplările bune și progresele extraordinare de care oamenii, ca specie, au dat dovadă. Ea trebuie amintită așa cum a fost, cu tot sângele și catastrofele aduse de cei ce au existat înaintea noastră. Dacă nu putem păstra o viziune obiectivă asupra celor întâmplate, atunci vina nu stă doar în mâinile celor care au dat ordine și celor care le-au urmat, ci și în noi, cei care refuzăm să recunoaștem adevăratele fapte. Cele 40 de zile de pe Musa Dagh nu este doar un memorial al grotescului ce ne amintește de Holocaustul armean, ci și o declarație împotriva guvernului turc ce a încercat și încă încearcă să ascundă adevărul. Prin cartea lui Franz Werfel, armenii sunt convocați să se unească, să fie alături unii de alții, să își păstreze credința ce s-a născut întâia dată în sufletele lor. Werfel credea în poporul armean și de aceea această carte există: nu este niciodată prea târziu pentru a învinge. Armenii au nevoie de noi în lupta lor constantă cu un trecut de neiertat și un viitor fragil. Eu una știu că îi voi ajuta.

by Redactor