Redactor

Recitindu-l pe Franz Werfel / TEODORA PETECUȚĂ : Comemorarea rezistenței armene în romanul „Cele 40 de zile de pe Musa Dagh”

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Teodora Petecuță

Studentă în anul II la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca, specializarea Coreeană-Engleză.

Prin intermediul cursului „Omul politic și literatura” am avut prilejul de a-mi lărgi perspectiva înspre conștientizarea acelor părți ale istoriei despre care nu se mai vorbește, care sunt desconsiderate de către cei ce trebuie să-și asume responsabilitatea trecutului, dar care trăiesc mereu în subconștientul identitar al micilor națiuni, ale căror răni nu se vor vindeca niciodată.

Comemorarea rezistenței armene în romanul „Cele 40 de zile de pe Musa Dagh”

12 septembrie 1915. Preluarea refugiaților armeni de către Marina Națională Franceză, de pe plaja Ras el Mina – la poalele Musa Dagh-ului

Franz Werfel (re)aduce în atenția cititorilor săi și a întregii lumi tragedia ce a marcat poporul armean la începutul secolului al XX-lea, relatând evenimente reale prin prisma ficțiunii. Scriitorul impresionat de rezistența armenilor de pe muntele Musa Dagh le aduce un omagiu prin acest roman, care caută să le păstreze memoria în conștiința întregii lumi și să facă publică o imagine a ceea ce a însemnat destinul unei familii și al unui erou care au luptat pentru libertate și, implicit, pentru viață.

Familia în cauză este cea a armeanului erudit Gabriel Bagradian, în aparență un om simplu, integrat în lumea Occidentului și stabilit în Franța. Călătoria spre Armenia, prilejuită în scopul îndeplinirii sale profetice, îl îndeamnă la o reinițiere în originile sale de armean, până atunci reprimate. Revenind în Yoghonoluk după 23 de ani, Bagradian ajunge să rămână în comunitatea de la poalele muntelui Musa Dagh, datorită unui atașament spiritual față de semenii săi și meleagurile băștinașe, legătură pe care începe să o descopere în același timp cu propria identitate lăsată în urmă. Odată restabilit, el își dezvoltă o afecțiune aproape părintească de fiecare dată când redescoperă mici părți ale comunității, ale peisajului, sau când retrăiește amintirile copilăriei petrecute aici.

Primul semn care confirmă acțiunile suspicioase ale conducerii otomane și care îi menține starea de neliniște deja ancorată în subconștientul lui Gabriel Bagradian este întârzierea buletinului prin care ar fi fost chemat pe front, pentru a lupta de partea Turciei. Acesta nu apare luni întregi, timp în care guvernul discuta planul de exterminare al armenilor într-un mod atât de ascuns încât nimeni nu bănuia nenorocirea ce urma să se abată. Mergând prin sate, străbătând drumurile cu mintea plină de griji și confuzie, Bagradian zărește tinerii din împrejurimi în mijlocul activităților obișnuite, având expresii fericite și fără să observe o neregulă în a nu fi lupta în război. Starea aceasta de inconștiență aduce o notă sinistră atunci când, din poziția de cititor, putem concluziona că viața normală de zi cu zi a armenilor era deja amenințată de un pericol intangibil, dar premeditat și iminent, ce va lua forma unui proces complet de exterminare.

Nici chiar oamenii învățați din sate nu chestionează simpla explicație înaintată de către oficiali, pe care o explică Gabriel Bagradian. Totul este atât de „logic” încât nu se gândesc la motivele ascunse pentru care au fost lipsiți de pașapoarte și permisele de călătorie. Învățătorul din sat este convins de faptul că lumea modernă nu ar mai tolera alte tragedii, iar nimic nu se poate întâmpla atât timp cât guvernul turc este supravegheat de către aliați. Faptul este că, sub ochii aliaților și ai națiunilor europene, dezastrul s-a întâmplat, desfășurându-se sistematic și continuu. Chiar dacă Franța a reușit să îi repatrieze pe cei care s-au salvat prin rezistență, Imperiul Otoman își făcuse deja victimele, iar durerea s-a înfipt din nou în istoria națiunii. Este înspăimântător faptul că asemenea nedreptăți i se pot întâmpla pe ascuns unei întregi comunități lipsite de apărare, singura vină a membrilor comunității armene fiind aceea de a se fi născut. Precum menționează și medicul Altouni despre suferințele armenilor, acestora le este interzisă însăși existența lor, ce pare a fi imposibilă.

„Ilegalitatea” armenilor a început să fie pedepsită in orașul Zeitun, în absența bărbaților plecați la război. Autoritatea turcă s-a folosit de ambuscade și viclenii pentru a teroriza populația armeană rămasă în oraș. Cetățeni de toate vârstele și condițiile au fost subjugați în pozițiile de victime. Printre armeni se instalează angoasa generală și frica de viitorul care se arată impasibil. Senzația că nu vor mai cunoaște viața așa cum o știau până atunci sporea sentimentele de regret, spaimă și confuzie, cumulate în momentele de dinaintea alcătuirii convoaielor de deportare.

Bagradian, eroul menit să își ajute semenii, are de multe ori o relație contradictorie cu locul său de origine. Pe de o parte simte nevoia de a lupta pentru cei osândiți, iar pe de alta simte în același timp un fel de aversiune pentru unii dintre ei. El este adesea stupefiat de atitudinea pasivă a celor care, conștientizând pericolul, nu manifestă reacții de indignare sau revoltă, în încercarea de a se apăra. Lipsa de încredere în șansa de supraviețuire îl irită pe Bagradian, prin a cărui minte fulgeră cuvintele: „Orientul ăsta blestemat, cu kismetul lui, pasivitatea lui”. Ceea ce lasă să audă și preotul Ter Haigasun sună ca un îndemn militar, prin rostirea căruia se făurește motivația ce îl va ghida în conducerea campaniei de salvare: „Rugați-vă, Ter Haigasun! [..] Rugați-vă… dar Dumnezeu trebuie sprijinit.”. Este o replică plină de înverșunare și emoție, care îndeamnă la acțiune și prezice faptul că prin rezistență salvarea este posibilă, iar Dumnezeu îi va ocroti pe cei ce luptă pentru dreptate.

Pentru problema armeană începe să lupte și doctorul Johannes Lepsius, un reprezentant al Germaniei venit în fața lui Enver Pașa pentru a încerca un armistițiu între guvern și minoritatea asuprită. Impasibilitatea conducătorului este cu atât mai șocantă, cu cât acesta depășește constant nivelul de cruzime pe care Lepsius se aștepta să îl întâlnească. Din discuția celor doi m-a impresionat atitudinea de nestăvilit a doctorului, în al cărui discurs se regăsește o dorință adâncă de a nu se lăsa înfrânt în fața tiranului, dar mai ales de a nu dezamăgi poporul armean ale cărui suferințe tânjește să le sfârșească. Asemănător lui Gabriel Bagradian, Lepsius este și el un străin care dă dovadă de compasiune față de problema armenilor. Discuțiile cu Enver Pașa reprezintă începuturile formelor de rezistență, iar dacă aici armenii nu s-au putut reprezenta direct, doctorul german a realizat un act curajos de solidaritate, înfruntând liderul militar al Imperiului Otoman pentru a apăra cauza armeană din toate punctele de vedere. Lepsius este un simbol important, relevant și astăzi, un model de urmat de către majoritatea favorizată, considerată „normală”, în ceea ce înseamnă compasiune față de comunitățile minore, acceptare a diferențelor și solidaritate în momentele de criză, atunci când drepturile individuale sau colective sunt chestionate.

Simplitatea răspunsurilor implacabile ale liderului la acuzațiile lui Lepsius sunt respingătoare din punct de vedere moral, caracterul acestuia având o notă sinistră ce constă tocmai în seninătatea cu care primește acuzațiile aduse. Doctorul german rămâne, un moment, descurajat în fața cruzimii șocante, însă spiritul luptătorului pentru dreptate reiese la suprafață pentru a lupta în continuare în numele rezistenței.

Romanul lui Franz Werfel este atât un memorial al durerii poporului armean, asuprit și uitat în istoria suferinței, cât și un omagiu adus capacității spiritului omenesc de a supraviețui în situații necruțătoare. „Cele 40 de zile de pe Musa Dagh” este o lectură copleșitoare prin subiectul ei, care te dezarmează în fața a ceea ce credeai că știi despre istorie și oameni, lideri și națiuni, opresiune și rezistență, suferință. Este un testament ce pledează în mod evident și în ciuda oricăror negații, că acea parte a istoriei a existat, că a existat un genocid, rezultat al unei conduceri despotice.

………………………………………………………………………..

În cadrul cursului Omul politic și literatura (pe care îl țin la Facultatea de Litere din Cluj) am inițiat, din acest an academic, studierea romanului Cele 40 de zile de pe Musa Dagh de Franz Werfel. Anterior studierii romanului în cauză, le-am prezentat studenților (peste o sută de studenți au participat la acest curs), un istoric concis al Genocidului armean. Studenții cei mai implicați în discuțiile de la seminare au fost solicitați să redacteze un eseu personal despre romanul lui Franz Werfel. În serialul care urmează, am decis să pun la dispoziția Comunității armene din România cele mai bune eseuri redactate de studenții mei, care să fie postate și accesibile oricui. În câțiva ani, sper să pot selecta câteva zeci de eseuri ale studenților mei care să fie publicate într-un volum pe tema genocidului armean.

Ruxandra Cesereanu

(scriitoare, profesor la Facultatea de Litere din Cluj,

Departamentul de Literatură Universală și Comparată)

  •  
  •